Decizie nr. 252 din 18 septembrie 2001

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Luxten Lighting Company" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 364/C/2001 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public apreciază ca dispoziţiile legale criticate, fiind preconstitutionale, nu mai pot fi considerate în vigoare în sensul art. 150 din Constituţie, deoarece contravin prevederilor constituţionale ale art. 38 referitoare la dreptul la munca, precum şi ale art. 43, relative la nivelul de trai.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 13 martie 2001, pronunţată în Dosarul nr. 364/C/2001, Tribunalul Timiş - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Societatea Comercială "Luxten Lighting Company" - S.A. din Timişoara într-un litigiu de muncă în contradictoriu cu contestatorul Gheorghe Trufas.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii contravin prevederilor art. 38 din Constituţie, deoarece obliga unitatea angajatoare ca, în cazul desfacerii contractului de muncă pentru motivele prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) şi f) din Codul muncii, să ofere salariatului un alt loc de muncă corespunzător pregătirii sale, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi al organelor de repartizare în munca, sau, după caz, sa ia măsuri pentru recalificarea salariatului. De asemenea, se arata ca textul de lege criticat încalcă şi prevederile constituţionale ale art. 43 prin aceea ca unitatea angajatoare trebuie să preia toate obligaţiile privind asigurarea protecţiei sociale a cetăţenilor, obligaţii care potrivit noilor reglementări constituţionale revin statului.

Tribunalul Timiş - Secţia civilă, exprimandu-şi opinia, apreciază ca argumentele invocate în susţinerea excepţiei sunt întemeiate, întrucât obligaţia de a asigura încadrarea într-o alta munca a salariatului căruia i se desface contractul de muncă sau, după caz, recalificarea acestuia "nu mai poate subzistă în sarcina societăţii". Se considera ca aceasta obligaţie este în discordanta cu realitatea economică şi contravine normelor constituţionale redate în cuprinsul art. 38 şi 43.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului pentru a formula punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 38 alin. (2) şi ale art. 43 alin. (2) din Constituţie. Se arata ca obligaţiile unităţii, prevăzute la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, "constituie o formă de protecţie socială a muncii salariaţilor, care trebuie însă inteleasa ca o obligaţie de diligenta (şi nu de scop); ca urmare, în caz de imposibilitate a realizării acestei obligaţii, contractul de muncă se desface şi persoana respectiva, în baza deciziei de desfacere a contractului de muncă, îşi întocmeşte formele pentru trecerea în şomaj, potrivit dispoziţiilor Legii nr. 1/1991". De asemenea, se considera ca o formă de asigurare a nivelului de trai este şi ajutorul de şomaj.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit în cauza de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii, care au următoarea redactare: "În cazul în care contractul de muncă urmează să fie desfăcut din iniţiativa unităţii pentru motivele prevăzute în art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) şi f), aceasta este obligată să ofere persoanelor în cauza trecerea în alta munca corespunzătoare, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi al organelor de repartizare în munca sau, după caz, sa ia măsuri pentru recalificarea acestor persoane."

În susţinerea criticii de neconstituţionalitate a acestui text de lege sunt invocate următoarele prevederi constituţionale:

–Art. 38 alin. (1) şi (2): "(1) Dreptul la munca nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere.

(2)Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice.";

–Art. 43: "(1) Statul este obligat sa ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natura să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent.

(2)Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţa medicală în unităţile medicale de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţa socială prevăzute de lege."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii nu contravin prevederilor constituţionale invocate. Reglementarea legală a raporturilor de muncă, asigurarea stabilitatii acestora, a drepturilor şi obligaţiilor angajatorilor şi ale salariaţilor sunt necesare şi în condiţiile economiei de piaţa. Asemenea reglementări au menirea sa împiedice angajatorii sa dispună, din proprie iniţiativă, încetarea raporturilor de muncă în mod abuziv, nelegal şi nejustificat, precum şi să asigure exercitarea dreptului de apărare al salariaţilor împotriva oricăror măsuri nelegale sau neintemeiate.

Curtea retine ca dispoziţiile legale criticate impun măsuri privind asigurarea protecţiei sociale a muncii, cerinţe pe deplin compatibile cu principiile cuprinse în art. 38 şi 43 din Constituţie. Aceste dispoziţii reprezintă garanţii constituţionale ale dreptului la munca şi la protecţia socială a muncii, precum şi ale dreptului la protecţie socială şi la un nivel de trai decent, drepturi care îşi au sorgintea în prevederile art. 1 alin. (3) din Constituţie, care consacra principiul statului social.

În consecinţa, Curtea, constatând ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii (Legea nr. 10/1972), act normativ anterior Constituţiei din 1991, nu sunt contrare prevederilor constituţionale ale art. 38 şi 43, urmează sa respingă excepţia ca neîntemeiată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 133 alin. (1) din Codul muncii, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Luxten Lighting Company" - S.A. din Timişoara în Dosarul nr. 364/C/2001 al Tribunalului Timiş - Secţia civilă.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 septembrie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Doina Suliman

OPINIE SEPARATĂ

Apreciem ca soluţia ce se impunea în cauza era aceea de admitere a excepţiei, constatarea faptului ca dispoziţiile art. 133 alin. (1) din Codul muncii sunt contrare dispoziţiilor şi principiilor Constituţiei din 1991 şi, prin urmare, potrivit prevederilor art. 150 alin. (1) din Constituţie, nu mai sunt în vigoare. Aceasta opinie ne-o bazam pe următoarele considerente:

Art. 133 alin. (1) din Codul muncii obliga unitatea (angajatorul) ca în cazul în care urmează sa desfaca, din propria iniţiativa, contractul de muncă pentru vreunul din motivele prevăzute la art. 130 alin. (1) lit. a)-c), e) şi f) "să ofere persoanelor în cauza trecerea în alta munca corespunzătoare, solicitând în acest scop sprijinul organului ierarhic superior şi al organelor de repartizare în munca sau, după caz, sa ia măsuri pentru recalificarea acestor persoane". Motivele de desfacere a contractului de muncă, vizate de dispoziţia legală examinata, sunt: "a) unitatea îşi reduce personalul prin desfiinţarea unor posturi de natura celui ocupat de cel în cauza ca urmare a reorganizării;

b)unitatea îşi încetează activitatea prin dizolvare;

c)unitatea se muta în alta localitate şi are posibilitatea să-şi asigure pe plan local cadrele necesare";

"e) persoana nu corespunde, sub raport profesional, postului în care a fost încadrată;

f)în postul ocupat de persoana încadrată în munca este reintegrat, pe baza hotărârii organelor competente, cel care a deţinut anterior acel post;".

O asemenea obligaţie legală ni se pare incompatibilă cu principiile şi regulile de funcţionare a unei economii de piaţa, cum este economia României, conform prevederii art. 134 alin. (1) din Constituţie. Ea contrazice şi obligaţia statului, înscrisă în acelaşi articol din Constituţie la alin. (2) lit. a), şi anume aceea de a asigura "crearea cadrului favorabil pentru valorificarea tuturor factorilor de producţie". Unitatea împiedicată sa dispună desfacerea contractului de muncă a unor salariaţi pentru nevoi reale şi obiective ori pentru motive nelasate la aprecierea sa arbitrară (cum sunt: necesitatea reorganizării activităţii pentru creşterea eficientei acesteia, ce implica şi o mai raţională şi mai optima dimensionare a numărului salariaţilor încadraţi pe diverse posturi; încetarea activităţii prin dizolvare; mutarea în alta localitate; necorespunderea, sub raport profesional, a salariatului pentru postul ocupat; reintegrarea pe post a altui salariat pe baza unei hotărâri judecătoreşti), în mod evident, nu are asigurate toate condiţiile pentru valorificarea factorilor de producţie.

Obligaţia de a oferi un alt post corespunzător salariatului căruia urmează sa i se desfaca contractul de muncă, fiind una legală, face ca, chiar şi în situaţia imposibilităţii obiective a îndeplinirii ei, eventuala măsura de desfacere a contractului de muncă să fie nelegală şi anulabila. În consecinţa, unitatea nu va putea dispune o asemenea măsura, nu îşi va putea reorganiza activitatea, nu va putea reduce numărul personalului angajat şi este obligată sa menţină pe post şi persoane necorespunzătoare sub raport profesional. Faţa de acest caracter al obligaţiei nu se poate accepta opinia exprimată în punctul de vedere al Guvernului, în sensul că ea trebuie "inteleasa ca o obligaţie de diligenta (şi nu de scop)" şi ca, "în caz de imposibilitate a realizării acestei obligaţii, contractul de muncă se desface şi persoana respectiva, în baza deciziei de desfacere a contractului de muncă îşi întocmeşte formele pentru trecerea în şomaj". Pentru a fi asa dispoziţia legală ar trebui să aibă caracterul unei recomandări, or ea cuprinde o obligaţie expresă a carei neîndeplinire poate fi invocată la contestarea legalităţii măsurii de desfacere a contractului de muncă.

Este gresita în opinia noastră şi susţinerea ca obligaţia prevăzută la art. 133 alin. (1) din Codul muncii constituie o măsura de protecţie socială, care este impusa de caracterul "social" al statului român, consacrat în art. 1 alin. (3) din Constituţie. Obligaţia de a lua măsuri "de protecţie socială, de natura să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent", potrivit art. 43 alin. (1) din Constituţie, revine statului, iar conţinutul măsurilor de protecţie socială este definit în alin. (2) al aceluiaşi articol, în sensul că "Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţa medicală în unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asistenţa socială prevăzute de lege".

Dispoziţia legală examinata nu îşi poate găsi justificare nici prin raportare la măsuri de protecţie socială a muncii, întrucât, în aceasta privinta, art. 38 alin. (2) din Constituţie prevede că "Salariaţii au dreptul la protecţia socială a muncii. Măsurile de protecţie privesc securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al femeilor şi al tinerilor, instituirea unui salariu minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit, prestarea muncii în condiţii grele, precum şi alte situaţii specifice".

Statul, în principiu, îşi îndeplineşte obligaţiile constituţionale prin elaborarea unor acte normative pentru reglementarea diferitelor raporturi sociale, care prescriu sarcini şi obligaţii nu numai pentru autorităţile publice, ci şi altor persoane juridice sau fizice. Reglementarea exercitării drepturilor cetăţenilor la protecţia socială, în general, sau la protecţia socială a muncii, în special, nu se poate face însă prin obligaţia prevăzută pentru toate categoriile de angajatori la art. 133 alin. (1) din Codul muncii, act normativ preconstitutional.

Majoritatea reglementărilor din Codul muncii sunt necesare şi aplicabile în condiţiile actuale ale economiei de piaţa, fiind în concordanta cu dispoziţiile şi principiile noii Constituţii. Astfel este necesară reglementarea legală a raporturilor juridice de muncă, în scopul asigurării stabilitatii acestora, prin măsuri de prevenire şi de sancţionare a oricăror abuzuri şi nelegalitati în îndeplinirea îndatoririlor şi în exercitarea drepturilor atât din partea angajatorilor, cat şi din partea salariaţilor, stabilirea cazurilor şi a condiţiilor în care unitatea poate dispune, din proprie iniţiativă, desfacerea contractului de muncă, precum şi a răspunderii pentru nerespectarea acestora, a dreptului salariaţilor la apărare împotriva unor măsuri nejustificate. Obligarea unităţii de a asigura trecerea salariatului în alta munca nu se încadrează însă în asemenea reglementări justificate constituţional.

Nu este lipsită de importanţa nici constatarea ca obligaţia prevăzută la art. 133 din Codul muncii în majoritatea cazurilor nu mai poate fi îndeplinită. Unitatea, în cazul în care nu are în cadrul ei posturi vacante corespunzătoare pregătirii profesionale a salariaţilor care urmează să fie eliberaţi din alte posturi, nu mai are posibilitatea de a solicita sprijinul organului ierarhic superior sau al organelor de repartizare în munca, care nu mai exista, şi nici nu îi incumba sarcina de a lua măsuri de recalificare a salariaţilor respectivi. Aceasta obligaţie era justificată şi realizabila atunci când toate unităţile erau de stat, organizate într-un sistem riguros de subordonare ierarhica, atunci când la art. 1 alin. (2) din Codul muncii se prevedea ca "Oamenii muncii... au dreptul şi datoria de a desfăşura o munca utila pentru societate...". Aceasta dispoziţie legală a fost modificată prin Decretul-lege nr. 147/1990, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 12 mai 1990, în sensul că "Libertatea muncii constituie un drept fundamental al tuturor cetăţenilor României". Aceasta reglementare este în concordanta cu prevederile art. 38 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dreptul la munca nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei şi alegerea locului de muncă sunt libere". Asadar, dreptul la munca este un drept fundamental, iar nu o obligaţie, nici pentru cetăţeni, dar nici pentru cei care angajează forta de muncă, în sensul de a angaja sau de a menţine pe post, în mod necondiţionat, pe toţi cetăţenii.

Îndeplinirea obligaţiei de a oferi salariatului, al cărui contract de muncă urmează a fi desfăcut, un alt post corespunzător, cu sprijinul organului ierarhic superior, ar fi posibila doar pentru unele organe sau instituţii de stat, situate pe o treapta inferioară a ierarhiei acestora. Consideram însă ca aceasta posibilitate nu justifica constituţionalitatea textului de lege examinat, întrucât se instituie o discriminare, un tratament juridic diferenţiat între salariaţii care se afla, în realitate, într-o situaţie identică sub aspectul raporturilor de muncă, respectiv între salariaţii instituţiilor de stat şi cei ai agenţilor economici sau ai altor persoane juridice ori fizice, pe de o parte, precum şi între salariaţii instituţiilor de stat care au organe ierarhic superioare şi cei ai instituţiilor aflate la nivelul cel mai înalt al ierarhiei. Curtea Constituţională, având a se pronunţa cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 175 din Codul muncii, referitoare la competenţa organelor administrative ierarhic superioare de a soluţiona unele litigii de muncă, în jurisprudenta sa, a statuat ca aceste dispoziţii "creează o discriminare între salariaţii angajaţi la organizaţii sau autorităţi publice ce se afla în subordinea unui organ ierarhic superior şi cei care sunt angajaţi la organizaţii sau autorităţi publice ce nu se afla în subordinea unui asemenea organ, cum ar fi salariaţii Guvernului sau ai autorităţilor administrative autonome. O asemenea discriminare este însă contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice" (Decizia nr. 90 din 4 octombrie 1995, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 272 din 23 noiembrie 1995). În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Constituţională şi prin Decizia nr. 3 din 3 februarie 1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 16 martie 1998.

Judecător,

Kozsokar Gabor