Decizie nr. 600 din 9 noiembrie 2005

Cu adresa nr. 2.098 din 30 iunie 2005 secretarul general al Senatului a transmis Curţii Constituţionale sesizarea privind controlul de constituţionalitate asupra "Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, formulată, în temeiul art. 146 lit. a) din Constituţie şi al art. 15 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, de către un număr de 28 de senatori, şi anume: Vadim Tudor Corneliu, Aurel Ardelean, Liviu Doru Bindea, Carol Dina, Valentin Dinescu, Viorel Senior Duca, Gheorghe Viorel Dumitrescu, Gheorghe Funar, Constantin Găucan, Ilie Ilaşcu, Nicolae Iorga, Irina Loghin, Eugen Mihăescu, Viorica-Georgeta-Pompilia Moisuc, Ilie Petrescu, Petru Stan, Claudiu Tănăsescu, Mihai Ungheanu, Verginia Vedinaş, Antonie Iorgovan, Doru Ioan Tărăcilă, Lupoi Mihail, Aurel Gabriel Simionescu, Otilian Neagoe, Ion Florescu, Ion Toma, Traian Novolan, Ion Rădoi.

Sesizarea a fost înregistrată la Curtea Constituţională sub nr. 4.320 din 1 iulie 2005 şi formează obiectul Dosarului nr. 579A/2005.

Autorii sesizării solicită Curţii Constituţionale exercitarea controlului de constituţionalitate asupra "Legii pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I", susţinând că "legea prezintă grave vicii de constituţionalitate" constând în încălcarea prevederilor art. 1 alin. (2) şi (3), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 44 alin. (1) şi (2), art. 136 alin. (4) şi ale art. 137 alin. (2) din Constituţie.

În esenţă, motivele de neconstituţionalitate prevăzute în sesizare sunt:

1.În legătură cu încălcarea art. 1 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie se arată că însuşi titlul legii, în urma admiterii unui amendament, face referire la "bunuri care au aparţinut fostului suveran" şi nu la "bunuri care au fost proprietatea fostului suveran", ceea ce atestă că bunurile vizate de reglementare "au aparţinut domeniului coroanei, iar domeniul coroanei era proprietatea publică a statului şi nu proprietatea privată a fostului suveran". În consecinţă, se consideră că fostul rege Mihai I nu este îndreptăţit la acordarea unor reparaţii, astfel că legea încalcă dreptul de proprietate al statului, garantat de art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie. Cu referire la încălcarea valorii constituţionale de dreptate, prevăzută la art. 1 alin. (3), se arată că şi în ipoteza în care fostul rege Mihai I era îndreptăţit să pretindă anumite bunuri, acestuia i se creează un regim special faţă de cel al altor cetăţeni ale căror bunuri au fost confiscate sau expropriate şi sunt îndreptăţiţi la reparaţii.

2.Cu privire la încălcarea art. 1 alin. (2) şi (3) coroborat cu art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie se arată: potrivit art. 1 alin. (2), "forma de guvernământ în România este republica", iar într-un stat republican neexistând titluri nobiliare, acestea nu pot fi utilizate în cuprinsul unei legi. Aşadar, art. 4 lit. a) fraza a doua din legea criticată, referitoare la "Principesa Margareta şi Principele Radu", sunt contrare art. 1 alin. (2) din Constituţie. Se mai arată că aceleaşi dispoziţii din lege încalcă şi alin. (3) al art. 1 din Constituţie, referitor la "dreptate" ca valoare supremă şi garantată, prin aceea că, deşi este de notorietate faptul că fostul rege Mihai I are şi alţi moştenitori rezervatari, s-a recunoscut dreptul de moştenire doar fiicei sale Margareta şi soţului său. Se consideră că legiuitorul nu era îndreptăţit să confere anumite drepturi şi privilegii doar pentru unii dintre moştenitorii fostului suveran, făcând o selecţie arbitrară şi nelegitimă în favoarea unor persoane care nu au nici o calitate.

3.Cu privire la invocarea încălcării prevederilor constituţionale ale art. 4 alin. (2) şi ale art. 16 alin. (1) şi (2) se arată că legea creează un regim privilegiat pentru fostul suveran şi o parte a familiei sale.

4.Autorii sesizării apreciază că art. 3 din lege, potrivit căruia Vila Cavaleri, care aparţine domeniul public al statului, trece în domeniul privat al statului şi este retrocedată în natură fostului rege Mihai I, încalcă dispoziţiile art. 136 alin. (4) din Constituţie, potrivit cărora proprietatea publică a statului este inalienabilă. O astfel de reglementare poate determina ca statul să piardă, treptat, proprietatea sa publică.

5.În legătură cu art. 4 din lege, "care conferă un drept de folosinţă gratuită pentru fostul suveran şi o parte a familiei sale" asupra Palatului Elisabeta, Castelului Peleş, Castelului Pelişor şi Castelului Foişor, se susţine că este contrar art. 136 alin. (4) teza finală din Constituţie, care prevede că "bunurile proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită doar instituţiilor de utilitate publică"; or, fostul rege Mihai I şi o parte a familiei sale nu reprezintă o astfel de instituţie.

6.Art. 2 alin. (1) din Lege, prin care "se aprobă plata unor despăgubiri băneşti în sumă de 30 milioane euro", contravine prevederilor constituţionale ale art. 137 alin. (2) referitoare la moneda naţională, care este leul. Autorii sesizării apreciază că legiuitorul avea obligaţia să redea atât în expunerea de motive, cât şi în conţinutul legii modul de calcul al acestei sume.

În conformitate cu dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004, sesizarea a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, precum şi Guvernului, pentru a prezenta punctele lor de vedere.

Guvernul României a transmis Curţii Constituţionale, cu Adresa nr. 5/216/C.P.T. din 12 iulie 2005, punctul său de vedere în sensul că sesizarea de neconstituţionalitate este neîntemeiată, pentru următoarele motive:

1.Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi ale art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Legea criticată, în forma trimisă spre promulgare, "se referă la reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, astfel încât critica referitoare la nepreluarea amendamentului care a propus acest titlu este neîntemeiată".

Este neîntemeiată şi susţinerea potrivit căreia sintagma "bunuri care au aparţinut fostului suveran" este de natură să inducă ideea că din sfera bunurilor ce cad sub incidenţa legii pot face parte şi alte bunuri decât cele asupra cărora fostul rege Mihai I a avut drept de proprietate, întrucât apartenenţa implică existenţa dreptului de proprietate.

În ceea ce priveşte susţinerea referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 44 din Constituţie, de asemenea, se arată că este nefondată, deoarece obiectul de reglementare al legii îl formează stabilirea măsurilor reparatorii pentru imobilele cu privire la care nu va opera restituirea în natură. Celelalte notificări depuse de fostul rege Mihai I vor fi soluţionate potrivit procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989.

2.Cu privire la critica ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (2) coroborat cu cele ale art. 1 alin. (3) şi art. 44 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Referirea la titlurile nobiliare nu impietează asupra formei de guvernământ, pentru că acestea nu conferă atribuţii specifice unor autorităţi publice, prevăzute de Constituţie.

Prevederile art. 4 lit. a) din lege nu încalcă dispoziţiile art. 1 alin. (3) din Constituţie, deoarece ele nu au semnificaţia exheredării, ci au în vedere conferirea unui drept de folosinţă gratuită asupra unor imobile, în temeiul art. 4 alin. (3) din Legea nr. 406/2001 privind acordarea unor drepturi persoanelor care au avut calitatea de şef al statului român.

3.Referitor la critica potrivit căreia legea criticată contravine dispoziţiilor art. 4 alin. (2) şi art. 16 din Constituţie.

Se invocă jurisprudenţa Curţii Constituţionale şi a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în care s-a reţinut în mod constant că "principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, numai similitudinea de situaţii impunând un tratament juridic similar, situaţiile diferite făcând necesar un tratament juridic diferit".

Astfel, legea generală în materia restituirii unor imobile preluate abuziv de stat în perioada 1945-1989 o constituie Legea nr. 10/2001, aplicabilă cetăţenilor care au fost proprietari ai imobilelor la data preluării abuzive de către stat.

Totodată, în scopul reparării unor injustiţii şi abuzuri săvârşite în regimul trecut, legiuitorul a adoptat acte normative cu caracter special, aplicabile anumitor categorii de persoane, şi anume: Legea nr. 290/2003 privind acordarea de despăgubiri sau compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile proprietate a acestora, sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace între România şi Puterile Aliate, semnat la Paris la 10 februarie 1947 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 505 din 14 iulie 2003), Legea nr. 9/1998 privind compensaţiile cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării tratatului dintre România şi Bulgaria (republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 7 februarie 2002).

4.Privitor la încălcarea dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie.

Regimul juridic al proprietăţii publice este stabilit prin Legea nr. 213/1998 care în art. 10 alin. (2) prevede că trecerea unui imobil din domeniul public în domeniul privat se face prin hotărâre a Guvernului sau, după caz, a consiliului judeţean sau a consiliului local. Trecerea unui bun în domeniul privat este una dintre modalităţile de stingere a proprietăţii publice prevăzute la art. 10 alin. (1) din Legea menţionată.

Dispoziţiile art. 136 alin. (4) teza a doua din Constituţie nu prevăd "în mod limitativ instituţiile de utilitate publică în calitate de beneficiare ale dreptului de folosinţă gratuită, ci că aceste bunuri pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Prin urmare, nimic nu împiedică acordarea unor imobile în folosinţa gratuită a altor persoane fizice sau juridice, în cazul de faţă, de altfel, această posibilitate fiind recunoscută şi prin art. 2 lit. a) din Legea nr. 406/2001".

5.Cu referire la încălcarea dispoziţiilor art. 137 alin. (2) din Constituţie.

Dispoziţiile art. 2 alin. (1) din legea criticată nu prevăd că plata despăgubirilor se va face în euro, ci suma la care se ridică despăgubirea, modalitate neinterzisă de lege şi care este utilizată în reglementările în vigoare.

Valoarea despăgubirilor se estimează tot în monedă euro şi în cazul hotărârilor pronunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, împotriva României, în ceea ce priveşte cererea reclamanţilor de satisfacţie echitabilă. Această curte hotărăşte ca suma de bani, stabilită în valută, cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral şi material suferit de aceştia, să fie plătită în lei, conform ratei de schimb aplicabile în momentul plăţii.

Preşedintele Camerei Deputaţilor şi cel al Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.

Fostul suveran al României, Mihai I, prin avocat, a depus la Curtea Constituţională un "memoriu-întâmpinare" înregistrat sub nr. 4.505 din 8 iulie 2005 referitor la sesizarea de neconstituţionalitate ce formează obiectul dosarului, iar la data de 13 octombrie 2005 a trimis note scrise înregistrate sub nr. 6.170 din 13 octombrie 2005; cu privire la aceeaşi sesizare de neconstituţionalitate, "Prinţul Paul al României" a depus trei memorii înregistrate sub nr. 4.462 din 7 iulie 2005, nr. 5.446 din 1 septembrie 2005 şi sub nr. 6.510 din 27 octombrie 2005, prin care îşi prezintă interesele sale patrimoniale în legătură cu bunurile ce fac obiectul reglementării prin legea supusă controlului de constituţionalitate.

Aceste materiale nu au relevanţă în cadrul procedurii jurisdicţionale a controlului de constituţionalitate înainte de promulgarea legii.

CURTEA,

examinând sesizarea de neconstituţionalitate, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, dispoziţiile criticate din Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile din Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit art. 146 lit. a) din Constituţia României, precum şi al art. 15 şi 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, să se pronunţe asupra constituţionalităţii legii criticate.

Obiectul sesizării de neconstituţionalitate îl constituie Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I.

Analizând legea supusă controlului de constituţionalitate, temeiurile de fapt şi de drept ale sesizării, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, dispoziţiile din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi raportarea acestora la principiile şi textele Constituţiei, care au fost încălcate, Curtea constată şi reţine următoarele:

Reglementarea în cauză prezintă o serie de particularităţi care îi conferă o fizionomie juridică proprie, diferită de aceea a actelor juridice de putere, de rang egal şi care se impun în mod necesar atenţiei, în cadrul controlului de constituţionalitate, datorită întrepătrunderii şi condiţionării reciproce dintre aceste particularităţi şi problemele de constituţionalitate stricto sensu.

1.Chiar în absenţa unei prevederi prohibitive exprese, este de principiu că legea are, de regulă, caracter normativ, natura primară a reglementărilor pe care le conţine fiind dificil de conciliat cu aplicarea acestora la un caz sau la cazuri individuale. Aşa cum rezultă din chiar titlul său, legea dedusă controlului are ca obiect de reglementare situaţia juridică a unor bunuri, identificate nu doar prin nominalizarea lor in terminis ori prin enunţarea unor criterii de identificare, cât mai ales prin precizarea apartenenţei lor la patrimoniul unei anumite persoane, fostul suveran al României, Mihai I. Indicarea apartenenţei bunurilor în chiar titlul legii nu are însă exclusiv finalitatea unui criteriu de identificare, de vreme ce acestea ar fi putut fi la fel de bine identificate prin simpla menţiune că fac parte din domeniul Peleş, ci în primul rând pe aceea de evidenţiere a raţiunii intuitu personae a reglementării. Or, în măsura în care domeniul de incidenţă a reglementării este astfel determinat, aceasta are caracter individual, ea fiind concepută nu pentru a fi aplicată unui număr nedeterminat de cazuri concrete, în funcţie de încadrarea lor în ipoteza normei, ci, de plano, într-un singur caz prestabilit fără echivoc.

Potrivit chiar expunerii de motive, însăşi raţiunea de a fi a acestei legi o constituie adoptarea unei reglementări speciale, derogatorii de la dreptul comun constituit de Legea nr. 10/2001, în materie de restituire a imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, care îşi găseşte aplicarea, totodată, - cu titlu de premieră - şi în materie de restituire a unor bunuri mobile.

Fără îndoială, este dreptul legiuitorului de a reglementa anumite domenii particulare într-un mod diferit de cel utilizat în cadrul reglementării cu caracter general sau, altfel spus, de a deroga de la dreptul comun, procedeu la care, de altfel, s-a mai apelat în această materie.

Subscriind acestei teze, Curtea ţine să precizeze că o atare derogare de la dreptul comun se poate realiza numai printr-o reglementare cu caracter normativ, aşa cum a fost cazul legilor speciale cu finalitate reparatorie care aveau în vedere colectivităţi de persoane, şi anume pe cei ale căror bunuri fuseseră sechestrate, reţinute sau rămase în Basarabia, Bucovina de Nord şi ţinutul Herţa, ca urmare a stării de război şi a aplicării Tratatului de Pace dintre România şi Puterile Aliate (Legea nr. 290/2003), sau fuseseră trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria (Legea nr. 9/1998). Instituirea unor asemenea reglementări derogatorii era impusă şi justificată de situaţia juridică specială, esenţial diferită de aceea a marii majorităţi a persoanelor îndreptăţite la măsuri reparatorii potrivit dreptului comun, în care se găseau cei care urmau să beneficieze de prevederile acestor legi; mai mult, şi esenţial din punctul de vedere care aici interesează, îndreptăţită la măsurile reparatorii era orice persoană aflată într-o atare situaţie.

În ipoteza în care, însă, reglementarea specială, diferită de cea constitutivă de drept comun, are caracter individual, fiind adoptată intuitu personae, ea încetează de a mai avea legitimitate, dobândind caracter discriminatoriu şi, prin aceasta, neconstituţional.

Curtoazia şi respectul pe care le impune o personalitate de amplitudinea celei a fostului suveran al României nu pot fi convertite juridic în argumente de natură să impună şi să justifice instituirea unui regim juridic reparatoriu intuitu personae, în absenţa consacrării unui statut juridic privilegiat sau, cel puţin, diferit de acela al celorlalţi cetăţeni, în ceea ce îl priveşte. Or, Constituţia - singura care o putea face - nu numai că nu prevede nimic în acest sens, ci, dimpotrivă, înţelege să prohibească o asemenea reglementare, aşa cum rezultă din prevederile art. 4 alin. (2), potrivit cărora "România este patria comună şi indivizibilă a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebire de rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de avere sau de origine socială", precum şi din cele ale art. 16 alin. (1), în termenii căruia "cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".

Aşa fiind, Curtea constată că Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, contravine principiului constituţional al egalităţii între cetăţeni, astfel cum îşi găseşte expresie în art. 4 alin. (2) şi art. 16 alin. (1) din Legea fundamentală, având caracter discriminatoriu şi, ca atare, este, sub acest aspect, în totalitate neconstituţională.

2.Prin definiţie, legea, ca act juridic de putere, are caracter unilateral, dând expresie exclusiv voinţei legiuitorului, ale cărei conţinut şi formă sunt determinate de nevoia de reglementare a unui anumit domeniu de relaţii sociale şi de specificul acestuia.

Soluţia legislativă adoptată pe calea prezentei legi nu utilizează ca premisă o anumită realitate socială, aşadar un "dat" obiectiv, ci o prealabilă înţelegere, altfel spus, un acord de voinţă între fostul suveran şi Guvern, realizat practic pe cale de ofertă şi acceptare. În speţă, oferta constă în comunicarea pretenţiilor fostului suveran faţă de statul român, enunţate pe calea notificărilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001, şi propunerea de soluţionare amiabilă a unora dintre acestea, avansată prin scrisoarea din 12 decembrie 2003 a mandatarului fostului suveran, domnul Andrew Popper; în ceea ce priveşte acceptarea, aceasta îşi găseşte expresie în chiar legea adoptată care reţine şi reproduce, însă, numai obligaţiile asumate de statul român faţă de fostul suveran, căruia i se conferă în exclusivitate calitatea de titular al drepturilor corelative şi, deci, de creditor al statului. Legea dobândeşte astfel fizionomia juridică a unui act unilateral nu doar prin prisma genezei sale, ca produs al unei singure voinţe, aceea a legiuitorului, ceea ce este normal, ci şi prin prisma efectelor sale juridice constând în instituirea de obligaţii numai în sarcina uneia dintre părţi, şi anume a statului.

Chiar dacă în cuprinsul expunerii de motive este invocată oferta fostului suveran, ca şi înţelegerea la care s-a ajuns, acestea sunt şi rămân extrinseci conţinutului reglementării.

Mai mult decât atât, nici oferta, ca prim termen al înţelegerii - tranzacţie, şi nici tranzacţia finalizată, pe baza căreia a fost adoptată legea, nu sunt consemnate prin înscrisuri întocmite cu respectarea unor exigenţe legale imperative.

Astfel, în ceea ce priveşte oferta, întrucât implică o renunţare, nu poate emana decât de la titular sau de la un mandatar al său, împuternicit în mod expres să facă un asemenea act, pe cale de procură specială autentică, cerinţă pe care domnul Popper nu a îndeplinit-o sau nu a făcut dovada în acest sens.

Cu referire la tranzacţie, potrivit art. 1.705 din Codul civil, aceasta trebuie încheiată întotdeauna în formă scrisă, în dovedirea ei nefiind admisă proba testimonială.

Nerespectarea acestor cerinţe imperative de ordin formal lipseşte de eficienţă juridică atât oferta, cât şi pretinsa tranzacţie şi, pe cale de consecinţă, lipseşte de suport reglementarea legală adoptată.

Aceeaşi reglementare relevă, totodată, şi o serie de deficienţe majore de fond.

La momentul adoptării prezentei legi, nici unul dintre bunurile cu privire la care se convenise nu mai aparţinea fostului rege, aşa cum rezultă, de altfel, din chiar titlul reglementării, potrivit căruia aceasta priveşte "bunuri care au aparţinut fostului suveran", deci care nu îi mai aparţineau. Or, nemaiavând calitatea de proprietar, acesta nu mai deţinea nici prerogativa dispoziţiei, în exercitarea căreia să poată renunţa la ele. Redobândirea unei asemenea prerogative era în mod necesar subsecventă redobândirii titlului de proprietate, care se putea realiza, eventual, în maniera preconizată în scrisoarea mai sus menţionată a domnului Andrew Popper, ca urmare a recunoaşterii caracterului abuziv al preluării de către stat a domeniului Peleş şi a restituirii în integrum a acestuia către fostul proprietar, ceea ce însă legea nu prevede. Aşa fiind, şi întrucât este de principiu că nu poţi renunţa la ceea ce nu îţi aparţine, despăgubirile băneşti acordate, potrivit legii, nu au corespondent şi nici justificare într-o asemenea renunţare, chiar validă fiind - ceea ce este discutabil - constituindu-se astfel fie într-o liberalitate, fie într-un avans din eventuala despăgubire ce urma a-i fi acordată. O atare concluzie este impusă de constatarea că legea nu prevede in terminis un act de renunţare la domeniul Peleş, din partea titularului, ca o condiţie prealabilă obligatorie a acordării despăgubirilor, o asemenea exigenţă rezultând doar implicit din art. 2, potrivit căruia se acordă despăgubiri pentru bunurile care fac obiectul înţelegerii. Curtea observă însă că o asemenea interpretare a articolului menţionat vine în contradicţie cu cele prevăzute în art. 5 din aceeaşi lege, potrivit căruia stingerea oricăror obligaţii reciproce dintre statul român şi fostul suveran al României urmează să intervină odată cu soluţionarea notificărilor şi acţiunilor în justiţie prevăzute în anexa nr. 4, în al cărei cuprins figurează, la poziţiile 89, 91, 113 şi 114, şi domeniul Peleş. Aşa fiind, este de conceput, cel puţin ipotetic, pentru că legea îi permite, ca, primind despăgubirile acordate, fostul suveran al României să continue şi să finalizeze procedura declanşată potrivit dreptului comun, obţinând restituirea în natură sau prin echivalent valoric a domeniului Peleş, din care ar urma să se deducă suma primită cu titlu de despăgubire, care astfel ar reprezenta numai un avans din valoarea integrală a bunului revendicat. Chiar dacă, ţinând seama de personalitatea celui în cauză, o asemenea variantă de conduită este practic exclusă, în măsura în care reglementarea legală în cauză o face posibilă juridic, aceasta - cel puţin formal logic şi juridic - vine în contradicţie cu însăşi raţiunea în considerarea căreia a fost adoptată şi cu finalitatea urmărită.

Curtea ţine să precizeze că întreagă această analiză, la prima vedere extrinsecă domeniului contenciosului constituţional, i-a fost impusă de particularităţile reglementării legale deduse controlului. Caracterul de act individual al acesteia, raţiunea în considerarea căreia a fost adoptată şi finalitatea urmărită converg în a conferi concepţiei de ansamblu a legiuitorului, astfel cum rezultă din examinarea actului, o semnificaţie esenţială în aprecierea concordanţei acestuia cu ordinea constituţională.

Aşa fiind, deficienţele de formă şi de fond evidenţiate dau expresie şi unor vicii de constituţionalitate.

3.Prin definiţie, tranzacţia are ca finalitate prevenirea sau stingerea unui proces şi, ca atare, se încheie între părţile aflate în contrarietate de interese. În speţă, acestea sunt fostul suveran al României şi statul român, reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.

În condiţiile în care petentul declanşează procedura de drept comun pentru restituirea bunurilor care îi aparţinuseră, trecute în mod abuziv în patrimoniul statului, prin formularea de notificări, prevenirea proceselor care ar fi putut urma se putea realiza pe calea unei sau unor tranzacţii între petent şi Ministerul Finanţelor Publice, de care urma să se ia act printr-o hotărâre adoptată de Guvern, în cadrul competenţei sale de administrare a proprietăţii statului şi de organizare a executării legii. Ca act de aplicare, aceasta urma să reglementeze în concret regimul juridic al unui anumit bun sau al anumitor bunuri cu caracter litigios, ut singuli, aşadar prin dispoziţii cu caracter individual. Guvernul a optat pentru o cu totul altă rezolvare juridică, limitându-şi rolul la acela de iniţiator al unui proiect de lege, procedeu ale cărui carenţe au fost evidenţiate. Dincolo şi mai presus de cele deja arătate, Curtea consideră că Parlamentul, arogându-şi competenţa de legiferare, în condiţiile, domeniul şi cu finalitatea urmărite, a încălcat principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie, viciu care afectează legea în ansamblu.

4.Curtea constată, de asemenea, că procedeul utilizat, întrucât legitimează intervenţia legiuitorului în derularea normală a procedurilor de recuperare a unor bunuri preluate în mod abuziv de stat, proceduri instituite, prin norme imperative, de reglementarea de drept comun în materie şi pe care petentul le declanşează, le sustrage, astfel, controlului judiciar la care se putea apela. Prin aceasta legea, în ansamblu, contravine principiului liberului acces la justiţie, în termenii în care este consacrat de art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

5.Ţinând seama de realitatea juridică de necontestat pe care prezenta lege o consacră, în sensul că bunurile apartenente domeniului Peleş fac parte din proprietatea publică a statului, Curtea consideră că atribuirea folosinţei gratuite a castelului Peleş, castelului Pelişor şi a castelului Foişor fostului suveran al României, chiar cu circumstanţierea instituită prin lit. b) a art. 4 din lege, încalcă prevederile art. 136 alin. (4) teza a III-a din Constituţie, potrivit cărora bunurile proprietate publică pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică. Fie şi acceptând susţinerea că fostul rege este abilitat legal să desfăşoare o activitate cu un asemenea caracter, aceasta nu legitimează, în termenii textului constituţional de referinţă, atribuirea folosinţei gratuite a imobilelor în cauză, de vreme ce titularul nu este o instituţie de utilitate publică.

Aceleaşi raţiuni impun o concluzie similară şi cât priveşte dispoziţia având ca obiect instituirea unui drept de folosinţă viageră gratuită asupra palatului Elisabeta în favoarea principesei Margareta şi a principelui Radu.

Prezentele considerente, care converg în a evidenţia neconstituţionalitatea reglementării legale deduse controlului, pe fondul unor deficienţe majore de ordin tehnic-juridic, afectând concepţia de ansamblu, precum şi logica interioară a acesteia, nu dau câtuşi de puţin expresie unei poziţii aprioric şi principial ostile a Curţii faţă de finalitatea declarată a legii, aceea a repunerii fostului suveran al României în drepturile de care a fost deposedat de fostul regim, ci, exclusiv, constatării că modalitatea juridică utilizată pentru realizarea acestui deziderat este improprie.

Pentru cele expuse mai sus, în temeiul dispoziţiilor art. 1 alin. (3) şi (4), art. 4 alin. (2), art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21, art. 136 alin. (4) şi ale art. 146 lit. a) din Constituţie, precum şi al prevederilor art. 11 alin. (1) lit. A.a) şi ale art. 18 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Constată că Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor bunuri care au aparţinut fostului suveran al României, Mihai I, este neconstituţională.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Preşedintelui României, preşedintelui Camerei Deputaţilor, preşedintelui Senatului şi primului-ministru şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Dezbaterea a avut loc la data de 9 noiembrie 2005 şi la aceasta au participat: Ioan Vida, preşedinte, Nicolae Cochinescu, Aspazia Cojocaru, Constantin Doldur, Acsinte Gaspar, Petre Ninosu, Ion Predescu şi Şerban Viorel Stănoiu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Prim-magistrat-asistent,

Claudia Miu