Decizia nr. 166 din 16 martie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Simona Dana Niculescu în Dosarul nr. 30.966/3/2014 al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 415D/2016.2. La apelul nominal răspunde personal autoarea excepției de neconstituționalitate, lipsind cealaltă parte. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul autoarei excepției de neconstituționalitate, care susține admiterea acesteia și prezintă unele aspecte legate de fondul cauzei.

4.Reprezentantul Ministerului Public solicită respingerea excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată. În acest sens arată că cererea de recuzare este o procedură integrată al cărei scop este asigurarea desfășurării normale a procesului și nu împiedicarea accesului liber la justiție. Prin dispozițiile legale criticate, legiuitorul nu a dorit să restrângă accesul liber la justiție sau dreptul la apărare, ci a asigurat cadrul juridic necesar exercitării celor două drepturi constituționale prin impunerea unor exigențe în măsură să prevină anumite abuzuri și tergiversarea soluționării cauzei. În ceea ce privește invocarea unei pretinse diferențe de tratament juridic raportată la starea cauzei până la soluționarea declarației de abținere, respectiv a cererii de recuzare, apreciază că premisa de la care a plecat autoarea excepției de neconstituționalitate, respectiv aceea că, dacă ambele măsuri au același scop - înlăturarea judecătorului incompatibil - tratamentul juridic ar trebui să fie identic, este una greșită. Astfel, în cazul unei declarații de abținere, judecătorul reclamă fără dubiu existența unei stări de incompatibilitate în privința propriei persoane, fiind firesc ca acesta să nu mai poată participa la soluționarea cauzei, care se suspendă până la soluționarea declarației de abținere. În cazul în care motivul de incompatibilitate este reclamat de parte prin formularea unei cereri de recuzare, iar judecătorul, care a cunoscut aceste motive, a declarat că nu se abține, acesta este prezumat a fi imparțial până la soluționarea cererii de recuzare. Legiuitorul, pentru a preveni judecarea cauzei de către un judecător incompatibil a stabilit prin textul legal criticat că pronunțarea pe fond poate avea loc doar după soluționarea cererii de recuzare.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

5.Prin Încheierea din 22 martie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 30.966/3/2014, Curtea de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, excepție ridicată de Simona Dana Niculescu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelului formulat împotriva unei sentințe civile a Tribunalului București prin care a fost respinsă acțiunea autoarei excepției de neconstituționalitate, precum și împotriva încheierii prin care a fost respinsă cererea de recuzare a unui judecător formulată de aceasta.

6.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține, în esență, că instituția recuzării este golită de conținut, din moment ce judecătorul recuzat poate judeca, în continuare, în cauză. Dispozițiile art. 49 din Codul de procedură civilă creează două regimuri distincte de soluționare a recuzării și a cererii de abținere, deși efectele admiterii ambelor cereri este același, respectiv parțialitatea judecătorului prin raportare la pricina cu a cărei soluționare a fost învestit. Însă, în situația în care un judecător formulează cerere de abținere, nu se mai face niciun act de procedură până la soluționarea declarației de abținere. Cele două regimuri diferite de soluționare a recuzării și a abținerii nu au nicio justificare obiectivă, deși, în ambele situații, acest incident procedural se soluționează cu celeritate și au ca scop respectarea principiului înfăptuirii justiției de către un magistrat imparțial.

7.Totodată, se susține că dispoziția legală criticată permite continuarea judecății și efectuarea de acte de procedură ce pot prejudicia partea care a formulat cererea de recuzare, iar faptul că pronunțarea soluției în cauză se face numai după soluționarea cererii de recuzare nu garantează imparțialitatea judecătorului recuzat, respectarea și aplicarea corectă a legii de către magistratul suspectat că este incompatibil.

8.Curtea de Apel București - Secția a VII-a civilă pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale apreciază că textele legale criticate apar ca fiind constituționale, instituția recuzării, prin modalitatea în care a fost reglementată, nu este lipsită de conținut, ci doar lipsită de aptitudinea de a temporiza excesiv judecata procesului în care este invocată, în condițiile în care garanția analizării cererii de recuzare, înainte de pronunțarea unei soluții, este în mod expres prevăzută de lege.

9.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate ridicate.

10.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată.

11.Avocatul Poporului apreciază că dispozițiile legale criticate sunt constituționale.

12.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susținerile părții prezente, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

13.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

14.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl reprezintă dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 247 din 10 aprilie 2015, text de lege care are următorul cuprins: „Formularea unei cereri de recuzare nu determină suspendarea judecății. Cu toate acestea, pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.“15. În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, dispozițiile legale criticate încalcă prevederile constituționale ale art. 1 privind statul român, art. 21 alin. (3) privind dreptul la un proces echitabil, astfel cum se interpretează potrivit dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Constituție și prin prisma dispozițiilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și pe cele ale art. 24 privind dreptul la apărare, art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi sau al unor libertăți și art. 124 privind înfăptuirea justiției din Legea fundamentală.

16.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că, în jurisprudența sa (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 754 din 31 octombrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 975 din 6 decembrie 2006) a stabilit că judecarea cererii de recuzare nu vizează fondul cauzei și nu presupune în mod necesar dezbateri contradictorii, instanța pronunțând în ședință publică o încheiere asupra recuzării, prin aceasta legiuitorul având în vedere instituirea unei proceduri simple și operative de soluționare a acestei cereri. Cererea de recuzare nu constituie o acțiune de sine stătătoare, având ca obiect realizarea sau recunoașterea unui drept subiectiv al autorului cererii, ci o procedură integrată procesului în curs de judecată, al cărei scop este tocmai asigurarea desfășurării normale a judecății, iar nu împiedicarea accesului liber la justiție.

17.În ceea ce privește cererea de abținere formulată de un judecător, Curtea a reținut că aceasta reprezintă un incident procedural menit să garanteze stabilirea adevărului și asigurarea unei judecăți imparțiale și echitabile în toate cauzele, judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa fiind dator să se abțină de la judecarea cauzei, în vederea respectării condiției de imparțialitate prevăzute de art. 124 alin. (2) din Constituție (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 620 din 26 iunie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 593 din 28 august 2007).

18.Curtea reține că cererea de recuzare este formulată de părțile din proces, iar declarația de abținere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care apreciază că s-ar afla într-unul dintre motivele de incompatibilitate prevăzute de lege. Așadar, cele două instituții procesuale se deosebesc în funcție de subiectele care formulează cererile respective, părțile din proces în cazul recuzării, și însuși judecătorul cauzei în cazul abținerii. Dispozițiile art. 49 din Codul de procedură civilă reglementează cu privire la starea cauzei în cele două ipoteze, statuînd că, în situația formulării declarației de abținere, nu se va mai putea face niciun act de procedură în cauză, având în vedere că dubiile asupra incompatibilității sunt exprimate de chiar judecătorul însuși, care, odată ce a formulat o astfel de declarație, nu mai dispune în cauză până la soluționarea incidentului procedural. Prin urmare, pentru a se preveni nulitatea unor acte de procedură, până la soluționarea declarației de abținere, nu se mai face niciun act de procedură în acea cauză, în afara celor referitoare la abținere.

19.În cazul formulării unei cereri de recuzare, judecata nu se suspendă, având în vedere că judecătorul împotriva căruia este formulată cererea de recuzare este prezumat a fi imparțial, până la proba contrarie. În cazul în care instanța se află în etapa pronunțării soluției în acea cauză, legiuitorul a prevăzut că pronunțarea soluției în cauză nu poate avea loc decât după soluționarea cererii de recuzare.

20.Curtea observă că, potrivit art. 43 alin. (1) din Cod, grefierul de ședință, înainte de primul termen de judecată, pe baza dosarului cauzei, verifică dacă judecătorul acesteia se află în vreunul dintre cazurile de incompatibilitate absolută, întocmind, dacă este cazul, un referat corespunzător, având în vedere situația existentă la momentul verificării. În acest fel, legiuitorul a reglementat o procedură utilă pentru a se deschide procedura abținerii sau a recuzării, după caz.

21.În continuare, Curtea reține că, în cazul admiterii celor două cereri, abținerea și recuzarea, legiuitorul a reglementat, prin art. 51 alin. (6) din Codul de procedură civilă, că încheierea va arăta și în ce măsură actele îndeplinite de judecător urmează să fie păstrate, iar în situația în care cererea de recuzare a fost respinsă, încheierea poate fi atacată de părți odată cu hotărârea prin care s-a soluționat cauza sau separat, cu recurs, în cazul în care hotărârea asupra cauzei este definitivă. Dacă instanța de control judiciar constată că cererea de recuzare a fost în mod greșit respinsă, reface toate actele de procedură și dovezile administrate la prima instanță sau, după caz, casează hotărârea dispunând trimiterea cauzei spre rejudecare, în condițiile art. 53 alin. (3) din Codul de procedură civilă.

22.Totodată, Curtea observă că procedura de soluționare a cererii de recuzare și a declarației de abținere are un caracter urgent, instanța hotărând, de îndată, în camera de consiliu, și fără prezența părților.

23.Așadar, Curtea reține că legiuitorul, prin reglementarea criticată, nu a restrâns accesul liber la justiție, dreptul la un proces echitabil sau dreptul la apărare, ci a instituit un climat de ordine indispensabil exercitării, în condiții optime, a acestor drepturi constituționale, întrucât exercitarea drepturilor poate avea loc doar într-un anumit cadru juridic, stabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, de natură a preveni eventualele abuzuri și tergiversarea soluționării cauzelor deduse judecății.

24.Legiuitorul nu a instituit un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite, în condițiile în care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituție, stabilirea procedurii de judecată intră în competența sa exclusivă.

25.Având în vedere că nu a fost constatată încălcarea vreunui drept sau a vreunei libertăți, nu poate fi reținută nici critica formulată prin raportare la art. 53 din Constituție.

26.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Simona Dana Niculescu în Dosarul nr. 30.966/3/2014 al Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și constată că dispozițiile art. 49 alin. (2) din Codul de procedură civilă sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel București - Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 16 martie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Andreea Costin