Decizie nr. 76 din 20 mai 1999

Ioan Muraru - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ion Bonini - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 şi ale art. 278 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Judecătoria Filiasi în Dosarul nr. 477/1996 al aceleiaşi instanţe.

La apelul nominal răspunde Mana Giovanni, în calitate de reprezentant al lui Mana Cinzia. Lipsesc celelalte părţi: Barbero Ettore, Marin Sever Mateias, Anton Dragu, Ion Falcoi, Constantin Barbulescu, Constanta Barbulescu şi Spitalul Clinic nr. 1 din Craiova. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul reprezentantului Mana Giovanni, care solicită admiterea excepţiei, arătând ca Mana Cinzia a fost inselata prin încheierea contractului de vânzare-cumpărare nr. 172/1994.

În cuvântul sau reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ridicate, deoarece chiar art. 117 din Codul de procedură penală prevede că efectuarea expertizei se dispune cu aprobarea procurorului sau a instanţei de judecată pe timpul necesar, ceea ce înseamnă ca măsura nu poate fi luată pe o perioadă nedeterminată. Dispoziţiile art. 162 alin. 3 din acelaşi cod sunt, de asemenea, constituţionale, deoarece împotriva măsurii luate potrivit acestor prevederi se poate face plângere potrivit Codului de procedura penală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 9 decembrie 1998 Judecătoria Filiasi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 şi ale art. 278 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu în cauza civilă ce formează obiectul Dosarului nr. 477/1996, precum şi în cauza penală ce formează obiectul Dosarului nr. 1.129/1998, ambele aflate pe rolul acestei instanţe.

În motivarea excepţiei se susţine ca reglementările cuprinse în art. 117 alin. 2 teza a doua, art. 162 alin. 3 şi în art. 278 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 23 alin. (1) şi (8), precum şi ale art. 49 alin. (2) din Constituţie.

În opinia instanţei de judecată, durata măsurii internării medicale prevăzute la art. 114 din Codul penal, precum şi a internării medicale în vederea efectuării unei expertize psihiatrice, reglementată de art. 117 din Codul de procedură penală, vor putea fi prelungite oricât de mult, deoarece necesitatea lor nu este supusă nici unui control judecătoresc. Se considera totodată ca "internarea în acelaşi institut, în faza urmăririi penale, pe aceeaşi durata nedeterminată (câtă vreme legea nu precizează timpul în care se va efectua expertiza) şi în acelaşi provizorat (făptuitorul suportand acelaşi tratament juridic şi medical chiar dacă, din ansamblul probelor cu ocazia judecaţii, se va dovedi nevinovat)" este în contradictie cu principiile constituţionale menţionate.

Dispoziţiile art. 114 din Codul penal şi ale art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală sunt considerate neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 şi 49 din legea fundamentală. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 114 alin. 1 din Codul penal, măsura de siguranţă a internării medicale se poate lua "până la însănătoşire", deci pe durata nedeterminată, iar potrivit dispoziţiei alin. 2 al aceluiaşi articol, măsura poate fi luată în mod provizoriu de către procuror sau de către instanţa, până la confirmarea ei, fără ca legea sa prevadă cat timp durează acest provizorat, cine şi când sesizează instanţa cu confirmarea măsurii. În cazul în care măsura de siguranţă este luată în mod provizoriu de către procuror, în temeiul art. 162 din Codul de procedură penală, legea nu prevede în ce termen procurorul va solicita instanţei confirmarea acesteia. Or, acest caracter nedeterminat al măsurii privative de libertate constituie, în opinia instanţei, o încălcare a prevederilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, privitoare la inviolabilitatea libertăţii persoanei, ale art. 23 alin. (8) din Constituţie, referitoare la prezumţia de nevinovatie, şi ale art. 49 alin. (2) din Constituţie, privitoare la proportionalitatea restrângerii exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi cu situaţia care a determinat restrangerea.

În legătură cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală, instanţa arata ca acestea sunt neconforme cu normele constituţionale, fără însă să-şi motiveze aceasta sustinere. Este criticata totodată Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, care soluţionează excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor menţionate.

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia este neîntemeiată. Potrivit reglementărilor în vigoare, internarea medicală este tratata ca o măsura de siguranţă sau ca mijloc de proba. Art. 114 din Codul penal reglementează măsura de siguranţă a internării medicale, ce se poate lua faţă de persoana care este bolnava mintal şi prezintă pericol pentru societate, măsura putând fi luată provizoriu de către procuror sau de către instanţa.

Faţa de situaţia specială în care se afla persoana bolnava mintal sau toxicomana şi prezentând pericol pentru societate măsura de siguranţă a internării medicale se impune pentru siguranţa publică. Fiind o maladie asupra duratei căreia nu se pot pronunţa nici instituţiile medicale şi cu atât mai puţin instanţa de judecată, se apreciază ca expresia "până la însănătoşire" nu încalcă norma constituţională. Măsura de siguranţă a internării medicale nu poate fi privită ca o limitare a libertăţilor individului, deoarece internarea nu echivaleaza cu o arestare. Este o măsura de protecţie şi siguranţa atât pentru persoana în cauza, care este supusă unui tratament medical, cat şi pentru societate, care este apărată de eventuale agresiuni din partea bolnavului.

Instanţa de judecată se referă şi la cel de-al doilea aspect al internării medicale, acela de măsura luată în vederea efectuării unei expertize psihiatrice ca mijloc de proba, aspect reglementat de art. 117 din Codul de procedură penală. Potrivit acestui text, atât pentru instanţa de judecată, cat şi pentru procuror, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie când exista dubii asupra integrităţii psihice a învinuitului sau a inculpatului. În ceea ce priveşte durata internării, în aceasta situaţie, textul de lege foloseşte expresia "pe timpul necesar".

Instanţa de judecată, în excepţia ridicată, se referă la faptul ca durata expertizei, la care invinuitul sau inculpatul este supus, nu ar fi limitată în timp, situaţie în care drepturile şi libertăţile constituţionale ale acestuia ar fi incalcate. În opinia preşedintelui Camerei Deputaţilor, situaţia la care se referă autoarea excepţiei este numai aparenta, deoarece textul art. 117 din Codul de procedură penală nu trebuie privit izolat, ci coroborat cu celelalte texte din lege. Astfel, art. 118 din Codul de procedură penală trimite la art. 113 din acelaşi cod, potrivit căruia organul care a dispus efectuarea unei expertize psihiatrice (procuror sau instanţa) formulează întrebările şi fixează termenul până la care urmează să se efectueze lucrarea, arătând în acest mod durata internării. Art. 120 din Codul de procedură penală stabileşte ca procurorul sau instanţa, când dispune efectuarea unei expertize psihiatrice, cheamă expertul, aducandu-i la cunoştinţa scopul expertizei şi termenul de efectuare.

În punctul de vedere comunicat de Guvern se apreciază ca toate criticile aduse art. 117 alin. 2, art. 162 alin. 3 şi art. 278 din Codul de procedură penală sunt neintemeiate. Potrivit art. 117 din Codul de procedură penală, efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are dubii asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului. În vederea efectuării expertizei, organul de urmărire penală, cu aprobarea procurorului, sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului sau inculpatului pe timpul necesar. Conform art. 62 din Codul de procedură penală, în vederea aflarii adevărului, organul de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt obligate sa lamureasca sub toate aspectele cauza, pe bază de probe. Or, prin prevederile art. 117 din Codul de procedură penală a fost creat tocmai instrumentul procesual necesar îndeplinirii obligaţiei instituite prin art. 62 din Codul de procedură penală. În baza raportului de expertiza astfel efectuat, organele judiciare pot stabili dacă făptuitorul era responsabil în momentul săvârşirii faptei, în caz contrar el urmând să fie scos de sub urmărire penală, putându-se lua, eventual, faţă de el una dintre măsurile de siguranţă cu caracter medical prevăzute la art. 113 sau 114 din Codul penal. În consecinţa, măsura prevăzută la art. 117 din Codul de procedură penală nu poate fi calificată ca o sancţiune de drept penal şi nu se poate afirma ca nesocoteste prezumţia de nevinovatie, deoarece prin luarea acestei măsuri nu se stabileşte vinovăţia făptuitorului. De altfel, data fiind complexitatea expertizei, legea nici nu putea institui un termen maxim în care aceasta ar urma să fie efectuată, ci a trebuit să se refere la timpul necesar realizării ei. Dacă persoana faţă de care s-a luat măsura internării, în vederea efectuării expertizei, considera ca măsura a fost dispusă cu încălcarea legii sau ca perioada de internare a depăşit timpul necesar şi, prin aceasta, a adus o vătămare intereselor sale legitime, ea poate face plângere împotriva măsurii, în condiţiile art. 275-278 din Codul de procedură penală, sau se poate adresa direct instanţei de judecată în temeiul art. 21 din Constituţie, potrivit Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997. În aceste condiţii, luarea măsurii internării pe timpul necesar este conformă art. 49 alin. (1) din Constituţie, care prevede că exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, printre altele, pentru desfăşurarea instrucţiei penale. De asemenea, sunt respectate şi dispoziţiile alin. (2) al art. 49 din Constituţie, restrangerea fiind proporţională cu situaţia care a determinat-o. Guvernul arata, de asemenea, ca, în opinia sa, dispoziţiile art. 117 alin. 2 din Codul de procedură penală pot fi incomplete, dar nu neconstituţionale, o dispoziţie legală neputând fi considerată neconstitutionala pentru ca omite sa prevadă, atâta timp cat, prin ceea ce reglementează, este conformă Constituţiei.

Cu privire la dispoziţiile art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, referitoare la posibilitatea luării în mod provizoriu a uneia dintre măsurile de siguranţă cu caracter medical prevăzute la art. 113 şi 114 din Codul penal, Guvernul arata ca este lipsit de relevanta faptul ca art. 23 din Constituţie nu menţionează şi internarea medicală printre măsurile preventive sau restrictive de libertate, atât timp cat art. 49 din Constituţie permite restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, restrangere ce trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Internarea medicală se înscrie în categoria măsurilor de siguranţă, care reprezintă sancţiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter preventiv şi care au ca scop înlăturarea unor stări de pericol. Durata măsurii de siguranţă depinde tocmai de existenta stării de pericol şi de aceea, în general, nu se prevede un termen pentru încetarea ei. Proportionalitatea este asigurata prin menţinerea măsurii până la însănătoşire, moment în care dispare pericolul social a cărui existenta a justificat luarea măsurii. De aceea măsura internării medicale este constituţională.

În ceea ce priveşte art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, acesta nu contravine dispoziţiilor constituţionale.

În legătură cu dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală, în punctul de vedere al Guvernului se menţionează că, prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, Curtea Constituţională a decis ca acest articol este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana, nemultumita de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului şi ale părţii prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Judecătoria Filiasi se referă la prevederile art. 117 alin. 2 teza a doua, ale art. 162 alin. 3 şi ale art. 278 din Codul de procedură penală.

1.Potrivit art. 117 din Codul de procedură penală, "Efectuarea unei expertize psihiatrice este obligatorie în cazul infracţiunii de omor deosebit de grav, precum şi atunci când organul de urmărire penală sau instanţa de judecată are indoiala asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului.

Expertiza în aceste cazuri se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. În vederea efectuării expertizei, organul de cercetare penală cu aprobarea procurorului sau instanţa de judecată dispune internarea învinuitului ori inculpatului pe timpul necesar. Aceasta măsura este executorie şi se aduce la îndeplinire, în caz de opunere, de organele de poliţie.

De asemenea, efectuarea unei expertize este obligatorie pentru a se stabili cauzele morţii, dacă nu s-a întocmit un raport medico-legal".

Reglementările cuprinse în teza a doua a alineatului al doilea al acestui articol sunt considerate neconstituţionale, deoarece măsura internării învinuitului sau inculpatului este luată "pe timpul necesar", adică pe o durată nedeterminată, iar necesitatea luării ei nu este supusă nici unui control al vreunei autorităţi. De aceea textul contravine, în opinia autorului excepţiei, dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile".

Din examinarea art. 117 din Codul de procedură penală rezultă ca acesta nu instituie o sancţiune de drept penal, ci o măsura procesuala pe care organele judiciare sunt obligate sa o ia atunci când exista incertitudini asupra stării psihice a învinuitului sau inculpatului şi când se impune efectuarea unei expertize psihiatrice. Necesitatea internării este determinata de faptul ca expertiza se efectuează în instituţii sanitare de specialitate. Raportul de expertiza întocmit în urma examinării persoanei investigate stabileşte responsabilitatea sau iresponsabilitatea acesteia, cu toate consecinţele respective. Aceasta înseamnă ca internarea şi examinarea învinuitului sau inculpatului au loc atât în interesul lui însuşi, cat şi pentru "desfăşurarea instrucţiei penale" la care se referă art. 49 alin. (1) din Constituţie.

În asemenea situaţie, în principiu, nici nu este posibila stabilirea iniţială şi stricta a duratei expertizei, date fiind particularitatea şi complexitatea realizării acesteia.

Analizarea aceleiaşi probleme, dar dintr-un alt unghi de vedere, se poate face numai printr-o interpretare sistematica a tuturor textelor incidente. Potrivit dispoziţiilor art. 118 alin. 1 din Codul de procedură penală, prin trimiterile pe care le face la prevederile art. 113 din acelaşi cod, organul de urmărire penală care dispune efectuarea expertizei formulează întrebările la care urmează să se răspundă, precum şi termenul în care se va efectua lucrarea. De asemenea, potrivit art. 120 alin. 4 din Codul de procedură penală, organul judiciar care dispune efectuarea unei expertize pune în vedere expertului termenul în care urmează a fi efectuată expertiza. În aceste condiţii, nu se poate susţine ca prevederile art. 117 alin. 2 teza a doua sunt neconstituţionale.

2.Autoarea excepţiei considera ca art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, care prevede că "Măsura internării provizorii durează până la confirmarea acesteia de către instanţa de judecată", precum şi art. 114 alin. 2 din Codul penal, potrivit căruia "Aceasta măsura poate fi luată în mod provizoriu şi în cursul urmăririi penale sau al judecaţii", sunt neconstituţionale, deoarece nu stabilesc durata stării de provizorat şi nici cine şi când investeste instanţa pentru a confirma măsura luată.

Examinând aceste prevederi, Curtea constata ca atât critica dispoziţiilor legale menţionate, cat şi considerarea lor ca neconstituţionale se întemeiază pe neintelegerea naturii juridice, a temeiului şi finalitatii măsurii de siguranţă a internării medicale. Aceasta este o sancţiune de drept penal cu caracter eminamente preventiv, care se ia faţă de făptuitorul bolnav mintal ori toxicoman şi care se afla într-o stare care prezintă pericol pentru societate. Scopul internării este acela de a pune la adapost pe făptuitorul însuşi împotriva pericolelor la care s-ar putea expune tocmai datorită stării psihice anormale în care se găseşte, dar totodată se urmăreşte şi asigurarea drepturilor şi libertăţilor celorlalţi cetăţeni, care s-ar expune eventualelor acte iresponsabile ce ar putea fi comise de făptuitor. Măsura este deci în deplin acord cu dispoziţiile art. 49 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora "Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii". Deoarece este cauzată de starea de pericol pe care urmează sa o înlăture, perioada internării medicale este egala cu durata pericolului, fiind deci proporţională cu situaţia care a determinat-o.

Susţinerea potrivit căreia, atunci când este luată provizoriu, măsura ar putea dura nelimitat se datorează, astfel cum s-a mai arătat, interpretării izolate a prevederilor art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală. Indiferent de caracterul sau definitiv sau provizoriu, potrivit art. 162 alin. 2 din acelaşi cod, măsura internării medicale se ia cu avizul comisiei medicale competente, iar persoana interesată poate folosi căile legale de atac. În cazul în care măsura a fost luată de procuror, făptuitorul poate formula plângere în condiţiile stabilite de art. 275-278 din Codul de procedură penală sau se poate adresa direct instanţei de judecată în temeiul art. 21 din Constituţie.

3.Art. 278 din Codul de procedură penală prevede: "Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului, ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispoziţiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător."

Autoarea excepţiei considera ca acest text este neconstitutional, fără sa motiveze afirmatia sa. Se critica însă Decizia Curţii Constituţionale nr. 486 din 2 decembrie 1997, pe care o considera insuficient de clara.

Curtea Constituţională s-a pronunţat, într-adevăr, asupra dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Prin aceasta decizie Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate, constatând ca art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct.

Având în vedere art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, care prevede că nu pot face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate dispoziţiile constatate ca neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii, rezultă ca, potrivit alin. (6) al aceluiaşi articol, excepţia privind dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală urmează să fie respinsă ca inadmisibila.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 117 alin. 2 teza a doua şi ale art. 162 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată în Dosarul nr. 477/1996 al Judecătoriei Filiasi.

Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceeaşi instanţa în acelaşi dosar.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 20 mai 1999.

PREŞEDINTE,

prof.univ.dr. Ioan Muraru

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta