Decizie nr. 1 din 21 februarie 2011

Dosar nr. 14/2010

Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele Completului

Lavinia Curelea - preşedintele Secţiei civile şi de proprietate intelectuală

Gabriela Victoria Bîrsan - preşedintele Secţiei de contencios administrativ şi fiscal

Adrian Bordea - preşedintele Secţiei comerciale

Anton Pandrea - preşedintele Secţiei penale

Octavia Spineanu Matei - judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Mona Maria Pivniceru - judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Alina Iuliana Ţuca - judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Carmen Elena Popoiag - judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Beatrice Ioana Nestor - judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Mihaela Tăbârcă - judecător la Secţia civilă şi de proprietate intelectuală

Niculae Măniguţiu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Joiţa Preda - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Viorica Lungeanu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Doina Duican - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Florentina Preda Popescu - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Luiza Maria Păun - judecător la Secţia de contencios administrativ şi fiscal

Mariana Cârstocea - judecător la Secţia comercială

Mărioara Isăilă - judecător la Secţia comercială

Viorica Trestianu - judecător la Secţia comercială

Roxana Popa - judecător la Secţia comercială

Carmen Trănica Teau - judecător la Secţia comercială

Minodora Condoiu - judecător la Secţia comercială

Traian Gherasim - judecător la Secţia penală

Georgeta Barbălată - judecător la Secţia penală

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 14/2010 este constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1-2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 8 teza întâi din Codul de procedură civilă, la şedinţa de judecată participă toţi judecătorii completului competent să judece recursul în interesul legii.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Livia Doina Stanciu - preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror-şef adjunct Antonia Eleonora Constantin.

La şedinţa de judecată participă magistratul-asistent-şef de la Secţia de contencios administrativ şi fiscal, domnul Bogdan Georgescu, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să soluţioneze recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind examinarea în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii şi ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale şi/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Susţinerile reprezentantului procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi dezbaterile au fost consemnate în procesul-verbal al şedinţei din 21 februarie 2011, când completul a rămas în pronunţare cu privire la excepţia inadmisibilităţii recursului în interesul legii.

CURTEA,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

Prin recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie se arată că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar referitor la examinarea în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii, ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale şi/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Prin recursul în interesul legii se arată că unele instanţe de judecată, învestite cu acţiuni având ca obiect obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale decurgând din lege şi/sau din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional (de exemplu, drepturi de diurnă pentru delegarea/detaşarea în străinătate a angajaţilor unei societăţi comerciale, plata salariului minim brut negociat la nivel naţional), au acordat prioritate principiului negocierii contractului individual de muncă ori a contractului de muncă încheiat la nivel de unitate, fără a examina compatibilitatea clauzelor acestor contracte cu cele cuprinse în lege sau în contractul colectiv de muncă încheiat la nivel naţional.

Totodată, se arată că alte instanţe de judecată, sesizate cu acelaşi gen de acţiuni, au analizat compatibilitatea clauzelor contractului individual de muncă sau ale contractului colectiv de muncă la nivel de unitate cu dispoziţiile legale în materie şi cu prevederile contractelor colective de muncă încheiate la nivel superior, prin aplicarea dispoziţiilor art. 238 alin. (1) din Codul muncii, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, iar prin contractele individuale de muncă nu se pot negocia în favoarea salariatului decât drepturi superioare sau cel mult egale cu cele prevăzute în lege ori prin contractul colectiv de muncă de la nivel superior, s-a dat eficienţă directă clauzelor mai favorabile angajatului. Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a apreciat că aceste instanţe au pronunţat hotărârile judecătoreşti în litera şi în spiritul legii.

Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supusă dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii, faţă de prevederile art. 329 coroborate cu cele ale art. 330^5 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, pentru considerentele arătate în continuare:

Potrivit dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă, "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti".

Conform dispoziţiilor art. 330^5 din Codul de procedură civilă, "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii".

Prin prezentul recurs în interesul legii, se solicită pronunţarea unei decizii privind "examinarea", în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii şi ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale şi/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Rezultă astfel că, prin recursul în interesul legii promovat, nu se solicită pronunţarea unei decizii de interpretare şi aplicare unitară a dispoziţiilor legale sus-menţionate din Codul muncii şi din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, ci se solicită "examinarea", în raport cu dispoziţiile respective, a compatibilităţii unor clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă.

În acest sens, din analiza hotărârilor judecătoreşti care au stat la baza formulării prezentului recurs în interesul legii, se constată că problema de drept comună în toate litigiile respective vizează în realitate aplicarea, în virtutea prevederilor Contractului colectiv de muncă la nivel naţional, în cazul personalului trimis în străinătate de către societăţile comerciale cu capital privat a dispoziţiilor referitoare la nivelul diurnei cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 518/1995 privind unele drepturi şi obligaţii ale personalului român trimis în străinătate pentru îndeplinirea unor misiuni cu caracter temporar, cu modificările şi completările ulterioare.

Din analiza aceloraşi hotărâri judecătoreşti reiese şi faptul că instanţele nu au fost învestite cu interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii şi ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a căror "examinare" formează obiectul recursului în interesul legii, ci au fost sesizate cu acţiuni având ca obiect aplicarea dispoziţiilor cuprinse în Hotărârea Guvernului nr. 518/1995, cu modificările şi completările ulterioare, care stabilesc nivelul diurnei pentru personalul trimis în străinătate.

Este adevărat că instanţele judecătoreşti ale căror hotărâri au stat la baza promovării recursului în interesul legii au soluţionat în mod diferit problema aplicabilităţii dispoziţiilor Hotărârii Guvernului nr. 518/1995, cu modificările şi completările ulterioare, prin raportare la clauzele cuprinse în contracte individuale sau colective de muncă, însă, prin hotărârile pronunţate, nu a fost soluţionată o problemă de drept prin interpretarea sau aplicarea dispoziţiilor din Codul muncii sau din Legea nr. 130/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, menţionate în recursul promovat de procurorul general.

Or, din interpretarea dispoziţiilor citate ale art. 329 şi 330^5 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, recursul în interesul legii este admisibil numai dacă a fost soluţionată în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile o problemă de drept constând în interpretarea şi aplicarea unor dispoziţii legale, iar nicidecum o aplicare greşită a legii.

Sub acest aspect, din hotărârile judecătoreşti depuse în susţinerea recursului în interesul legii, se constată că ceea ce a condus la o greşită aplicare a legii rezidă în aplicarea unor clauze contractuale, iar nu a unor dispoziţii legale în sensul prevederilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

În consecinţă, întrucât problema de drept supusă dezlegării pe calea recursului în interesul legii priveşte interpretarea şi aplicarea unor clauze cuprinse în contractele individuale sau colective de muncă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 329 coroborat cu art. 330^5 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330^7 cu referire la art. 329 şi 330^5 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind examinarea în temeiul dispoziţiilor art. 38 şi 238 din Codul muncii şi ale art. 8 şi 24 din Legea nr. 130/1996 privind contractul colectiv de muncă, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a compatibilităţii clauzelor din contractele individuale de muncă sau din contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate cu cele conţinute în dispoziţiile legale şi/sau în contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.

Obligatorie, conform dispoziţiilor art. 330^7 alin. 4 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 februarie 2011.

PREŞEDINTELE ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

LIVIA DOINA STANCIU

Magistrat-asistent-şef,

Bogdan Georgescu