Decizie nr. 178 din 17 decembrie 1998

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ioan Griga - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, 147, 248 şi 248^1 din Codul penal, ridicată de Temesan Razvan Liviu în Dosarul nr. 553/1998 al Tribunalului Municipiului Bucureşti - Secţia a II-a Penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 15 decembrie 1998, în prezenta autorului excepţiei şi în lipsa Băncii Române de Comerţ Exterior - S.A. (Bancorex), legal citata, fiind consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 17 decembrie 1998.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 5 mai 1998, pronunţată în Dosarul nr. 553/1998, Tribunalul Municipiului Bucureşti - Secţia a II-a Penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, 147, 248 şi 248^1 din Codul penal, ridicată de Temesan Razvan Liviu.

În motivarea excepţiei autorul acesteia arata ca, în fapt, el a fost trimis în judecata pentru infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice în forma calificată, prevăzută la art. 248 şi 248^1 din Codul penal, reţinându-se în sarcina sa faptul ca ar fi repartizat în mod abuziv 26 de autoturisme unor persoane fizice şi juridice, inclusiv unor instituţii de stat de interes naţional, fără întocmirea actelor legale, respectiv a contractelor de sponsorizare, şi fără aprobarea adunării generale a acţionarilor. Se susţine ca dispoziţiile art. 248 şi 248^1 , raportate la art. 145 din Codul penal, sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 41 alin. (2) din Constituţie, referitoare la ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular, şi cu prevederile art. 135, tot din legea fundamentală, potrivit cărora proprietatea este publică sau privată, fiind, în condiţiile legii, inviolabilă. De asemenea, se susţine ca noţiunea public, asa cum este explicata în art. 145 din Codul penal, reprezintă o notiune generală şi abstracta cu privire la o proprietate publică, fără să se concretizeze sau să se exemplifice care sunt acele instituţii publice şi care sunt bunurile proprietate publică sau serviciile de interes public. De aceea aceasta dispoziţie este în contradictie cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) din Constituţia României, în care se prevede că "proprietatea este publică sau privată". În alin. (4) al aceluiaşi articol se arata care sunt bunurile care fac obiectul exclusiv al proprietăţii publice, iar printre acestea nu se regăsesc bunurile ce constituie patrimoniul unei societăţi comerciale, indiferent dacă este cu capital de stat sau privat. După părerea autorului excepţiei, art. 145 din Codul penal, cu referirile lui generale, abstracte şi ambigue, este în vădită contradictie cu dispoziţiile art. 41 alin. (2) din Constituţie, care arata ca proprietatea privată este ocrotită în mod egal, indiferent de titular. Or, "incriminarea mai grava a infracţiunii prevăzute la art. 248 şi 248^1 din Codul penal, după aspectul proprietăţii publice sau unităţii de interes public, este în contradictie cu prevederile constituţionale cuprinse în art. 41 alin. (2)".

Referindu-se la cazul în speta, autorul excepţiei arata ca Banca Română de Comerţ Exterior - S.A. (Bancorex) este o societate bancară, constituită în baza Legii nr. 31/1990, în care acţionar este statul, prin Fondul Proprietăţii de Stat. Statul, se susţine în continuare, nu are un drept de proprietate privind patrimoniul societăţii respective. Dacă un administrator al acestei societăţi aduce atingere patrimoniului societăţii, potrivit art. 150 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale acţiunea în răspundere contra fondatorilor, administratorilor, cenzorilor şi directorilor aparţine adunării generale a acţionarilor. Autorul excepţiei conchide ca dispoziţiile Legii nr. 31/1990 sunt incidente în cauza şi nu cele ale art. 248 şi 248^1 din Codul penal. Fiind vorba de proprietate privată a statului şi nu de proprietate publică, se considera ca se impune modificarea art. 145 şi, implicit, a art. 248 şi 248^1 din Codul penal.

În continuare, este motivată excepţia de neconstituţionalitate cu privire la art. 147 alin. 1 din Codul penal, raportat la art. 248 şi 248^1 din acelaşi cod, ale căror dispoziţii sunt în contradictie, în opinia autorului excepţiei, cu prevederile art. 16, 20 şi 21 din Constituţie. Întrucât dispoziţiile art. 248 din Codul penal se referă la funcţionarul public, autorul excepţiei se opreşte asupra dispoziţiilor art. 147 alin. 1 din acelaşi cod, în care se explica noţiunea de funcţionar ca persoana exercitând o însărcinare de orice natura în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145 din Codul penal, desprinzand de aici concluzia ca se impune abrogarea dispoziţiilor art. 147 din acelaşi cod, ca urmare a abrogării art. 145, solicitată anterior. În conceptia autorului excepţiei, prin dispoziţiile art. 147 se stabileşte o răspundere mai mare pentru funcţionarul public, ceea ce contravine prevederilor art. 16 din Constituţie, privitoare la egalitatea în drepturi. Se invoca totodată prevederile art. 20 din Constituţie şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, în conformitate cu prevederile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a Penală arata ca dispoziţiile art. 145 din Codul penal, chiar şi în urma modificării aduse prin Legea nr. 140/1996, au o exprimare ambigua, ceea ce creează instanţelor judecătoreşti mari dificultăţi în aplicarea lor. În noua redactare a art. 145 din Codul penal se introduce noţiunea de interes public, iar consecinţa acestei exprimari generice şi ambigue a fost tendinta organelor de urmărire penală de a largi sfera de aplicare a infracţiunilor "în paguba avutului public", incalcandu-se astfel prevederile constituţionale. Instanţa apreciază ca dispoziţiile art. 145 din Codul penal, în actuala redactare, sunt neconstituţionale în măsura în care noţiunea public excede prevederilor art. 135 alin. (4) din Constituţie. Se precizează ca numai în condiţiile unei reglementări legale a proprietăţii publice se poate realiza respectarea dispoziţiilor art. 41 alin. (2) din Constituţie.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147 alin. 1, ale art. 248 şi 248^1 din Codul penal, raportate la prevederile art. 16 şi 20 din Constituţie, instanţa de judecată arata ca, întrucât art. 248 din Codul penal face referire la art. 147 alin. 1, acest din urma text, care se referă la art. 145 din Codul penal, este neconstitutional în măsura în care şi art. 145 din acelaşi cod este neconstitutional.

Cu aceste observaţii, faţă de raportarea la art. 16 şi 20 din Constituţie, instanţa de judecată apreciază ca textele legale criticate sunt constituţionale. Se admite ca legiuitorul poate stabili o protecţie specială mai riguroasă a bunurilor ce formează obiectul proprietăţii publice, ceea ce nu contravine prevederilor constituţionale. De asemenea, legiuitorul poate stabili o represiune diferita şi pentru anumite categorii de bunuri private, fără a distinge după cum acestea aparţin statului sau altor subiecte.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, s-au solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. În punctul sau de vedere Guvernul arata ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, 147, 248 şi 248^1 din Codul penal este neîntemeiată. Din examinarea acestor texte se constată că între ele exista o strânsă legătură, deoarece infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, atât în varianta simpla, cat şi în varianta calificată, nu poate fi săvârşită decât de un funcţionar public sau de un funcţionar (art. 258 din Codul penal). De aceea autorul excepţiei s-a şi referit la toate aceste texte, întrucât, dacă s-ar constata ca unul dintre ele contravine Constituţiei, acest fapt le-ar face inaplicabile şi pe celelalte. Se arata, de asemenea, ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată şi pe fond, deoarece dispoziţiile art. 16, 20, 21, art. 41 alin. (2) şi ale art. 135 din Constituţie, invocate în sprijinul excepţiei, nu sunt contrazise în nici un fel de dispoziţiile legale criticate.

Critica formulată de autorul excepţiei, se arata în continuare, potrivit căreia termenul public din cuprinsul art. 145 din Codul penal ar fi un termen abstract şi insuficient definit, este nefondata, deoarece, în actuala redactare, textul conţine o exprimare clara, iar noţiunea public este suficient de lamuritoare. Faptul ca în actualul art. 145 din Codul penal se foloseşte noţiunea interes public, aceasta nu înseamnă ca legea este echivoca. Este suficient să se menţioneze ca noţiunea interes public se regaseste şi în art. 135 alin. (4) din Constituţie. Pe de altă parte, chiar dacă dispoziţiile unei legi sunt insuficient de cuprinzatoare, ele nu pot fi considerate neconstituţionale.

De asemenea, se susţine ca este neîntemeiată critica autorului excepţiei, în sensul că actualele dispoziţii ale Codului penal consacra un regim sanctionator diferenţiat, după cum bunurile care fac obiectul unei infracţiuni contra patrimoniului aparţin proprietăţii publice sau proprietăţii private. Însăşi Constituţia face o astfel de delimitare, de vreme ce, prin dispoziţiile art. 41 alin. (2), se precizează ca numai proprietatea privată - indiferent ca titularul este statul, o persoană juridică sau o persoană fizica - este ocrotită în mod egal de lege. Aceasta înseamnă ca legiuitorul poate stabili o protecţie specială mai riguroasă a bunurilor care formează obiectul proprietăţii publice, situaţie ce nu încalcă prevederile constituţionale.

În fine, se arata în punctul de vedere al Guvernului, nu este intemeiata nici critica referitoare la notiunile funcţionar public şi funcţionar.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele de vedere solicitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia ridicată.

Cu privire la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 145, 147 şi 248 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a mai pronunţat prin decizii definitive, însă excepţiile de neconstituţionalitate se refereau la textele legale menţionate în redactarea acestora, anterioară modificării aduse prin Legea nr. 140/1996, astfel încât soluţiile adoptate nu sunt aplicabile în prezenta cauza.

Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută la art. 248 din Codul penal (cu precizarea ca în art. 248^1 se prevede o varianta agravantă a aceleiaşi infracţiuni, caracterizată prin producerea de consecinţe deosebit de grave), este o infracţiune de serviciu şi nu una contra patrimoniului, asa cum pare a rezultă din argumentele prezentate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cat şi din opinia instanţei de judecată. Conform textului de lege menţionat, aceasta infracţiune este fapta funcţionarului public (în sensul art. 147 alin. 1 din Codul penal) sau a oricărui alt funcţionar (în sensul art. 147 alin. 2 din Codul penal, deoarece, conform dispoziţiilor art. 258 din acelaşi cod, dispoziţiile art. 248 şi, desigur, şi ale art. 248^1 din Codul penal se aplică şi celorlalţi funcţionari, dar reducându-se maximul pedepsei cu o treime) care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţa, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 (sau, în cazul funcţionarului, al unei alte persoane juridice decât cele la care se referă art. 145) sau o paguba patrimoniului acesteia (ori, în cazul funcţionarului, o paguba patrimoniului persoanei juridice în serviciul căreia îşi exercită însărcinarea).

Valoarea socială apărată, în principal, prin incriminarea şi sancţionarea abuzului în serviciu contra intereselor publice este bunul mers al activităţii persoanelor juridice de drept public, indicate în art. 145 din Codul penal, dar şi bunul mers al activităţii altor persoane juridice decât acestea. În primul caz, subiectul nemijlocit al infracţiunii este funcţionarul public, în cel de-al doilea, un funcţionar, iar stabilirea faptului ca abuzul s-a săvârşit de către un funcţionar public, deci în cadrul unei persoane juridice de drept public, sau de către un simplu funcţionar în cadrul unei persoane juridice de drept privat, este de competenţa organelor judiciare.

În ambele cazuri, existenta infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice este condiţionată de producerea de către funcţionarul public, respectiv de către funcţionar, fie a unei tulburări însemnate a bunului mers al unei unităţi la care se referă art. 145 din Codul penal, fie a unei pagube aduse persoanei juridice de drept public, respectiv persoanei juridice de drept privat. Una dintre aceste urmări este suficienta.

Sancţionarea mai uşoară, conform prevederilor art. 258 din Codul penal, a abuzului săvârşit de funcţionar, în raport cu acela săvârşit de funcţionarul public, se explica nu prin faptul ca, în acest din urmă caz, s-ar aduce o paguba patrimoniului public, paguba care nici nu este obligatorie pentru existenta infracţiunii, în timp ce, în cazul abuzului comis de un funcţionar, paguba s-ar aduce proprietăţii private, ci prin faptul ca abuzul săvârşit de un funcţionar public, deci în cadrul unei persoane juridice de drept public, prezintă un pericol social mai grav datorită importantei activităţii unei autorităţi sau instituţii publice, ori altei persoane juridice de drept public. Tulburarea însemnată a bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat are, de regula, consecinţe sociale negative mai mari decât tulburarea bunului mers al unei societăţi comerciale.

Sancţionarea abuzului în serviciu comis de un funcţionar în temeiul art. 248 din Codul penal, şi nu pe baza Legii nr. 31/1990, astfel cum susţine autorul excepţiei de neconstituţionalitate, nu poate fi considerată neconstitutionala, aceasta fiind o opţiune de politica legislativă de competenţa exclusiva a Parlamentului, opţiune care nu poate fi cenzurata de Curtea Constituţională.

Din examinarea de ansamblu a excepţiei de neconstituţionalitate se constată că dispoziţiile art. 248 şi 248^1 din Codul penal nu contravin vreunei dispoziţii constituţionale, iar dispoziţiile art. 145 din acelaşi cod nu constituie o piedica în aplicarea corecta a sus-mentionatelor dispoziţii privitoare la infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice.

De asemenea, critica adusă dispoziţiilor art. 145 din Codul penal este neîntemeiată. Prin aceste dispoziţii legiuitorul nu şi-a propus sa explice notiunile de proprietate publică, ci sa explice înţelesul notiunii public, raportată nu numai la proprietate, dar şi la notiunile: autorităţi, instituţii, servicii de interes public şi altele. De aceea dispoziţiile art. 145 din Codul penal nu contravin prevederilor art. 41 alin. (2) sau ale art. 135 alin. (2) din Constituţie. De altfel, asa cum s-a arătat, deosebirea dintre proprietatea publică şi proprietatea privată nu prezintă interes pentru calificarea faptei prevăzute de legea penală ca infracţiune de abuz în serviciu contra intereselor publice.

În sfârşit, pentru aceleaşi motive, nu sunt neconstituţionale nici dispoziţiile art. 147 din Codul penal, după cum sunt fără relevanta referirile la art. 16 şi 20 din Constituţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu opinia separată a domnilor judecători Kozsokar Gabor şi Nicolae Popa,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 145, 147, 248 şi 248^1 din Codul penal, ridicată de Temesan Razvan Liviu în Dosarul nr. 553/1998 al Tribunalului Municipiului Bucureşti - Secţia a II-a Penală.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 decembrie 1998.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Razvan Liviu Temesan în Dosarul nr. 553/1998 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a II-a penală este intemeiata în parte, şi anume în ceea ce priveşte neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 248 din Codul penal, raportat la art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie potrivit căreia "Proprietatea privată este ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular".

Infracţiunea "abuzul în serviciu contra intereselor publice", prevăzută şi pedepsita de art. 248 din Codul penal este, într-adevăr, o infracţiune de serviciu. Drept urmare, valoarea socială, apărată, în principal, prin incriminarea acestei fapte, este bunul mers al activităţii organelor autorităţii publice, precum şi a instituţiilor de stat.

Trimiterea în textul art. 248 din Codul penal la "unităţi din cele la care se referă art. 145" extinde aria de aplicare a textului incriminator dincolo de limitele valorii sociale a carei apărare are drept scop. Aceasta datorită faptului ca, în aceasta relaţie, definirea data de art. 145 din Codul penal notiunii public este prea generală, putând crea ambiguităţi: public caracterizat prin interes public. Aceasta imperfectiune a formulării textului art. 145 din Codul penal nu justifica însă concluzia ca el ar infrange vreo norma constituţională.

Neconstituţionalitatea, în parte, a dispoziţiilor art. 248 din Codul penal apare din alt motiv. Infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, pe lângă faptul ca este o infracţiune de serviciu, este şi o infracţiune de rezultat. Ca atare, existenta acestei infracţiuni în raport cu latura ei obiectivă presupune producerea uneia dintre cele două categorii de consecinţe, definite prin text, şi anume:

1.cauzarea unei tulburări însemnate bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau 2. cauzarea unei pagube materiale uneia dintre unităţile respective. Cele două categorii de consecinţe fiind alternativ şi nu cumulativ cerute, condiţiile incriminării, sub acest aspect, sunt întrunite în prezenta oricăreia dintre ele.

Primul rezultat - cauzarea unei tulburări însemnate bunului mers al unui organ sau al unei alte instituţii de stat ori al unei alte unităţi determinate - vizează eminamente relaţiile de serviciu ale funcţionarului public sau ale altui funcţionar, în sensul dispoziţiilor art. 258 din Codul penal.

Cel de al doilea rezultat, alternativ prevăzut, suficient în sine pentru incriminare - cauzarea de paguba în patrimoniul unei alte unităţi - apare şi ca o măsura de apărare a proprietăţii prin mijloace de drept penal.

Partea finala a textului art. 248 din Codul penal, definind cel de-al doilea rezultat alternativ ca o paguba cauzată patrimoniului unei categorii de unităţi, nu face nici o distincţie între proprietatea publică şi cea privată, supunand aceleiaşi ocrotiri speciale atât partea din patrimoniu care constituie proprietate publică, cat şi cea care constituie proprietate privată. De aici rezultă consecinţa directa de a incrimina deosebit fapta de abuz în serviciu care a produs paguba în patrimoniu, chiar constituind proprietate privată, în funcţie de categoria din care face parte unitatea lezata.

Incriminarea diferenţiată, evident mai grava, a infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice producătoare de paguba chiar în proprietatea privată, ţinând seama de calitatea specială a titularului proprietăţii, ca în cazul infracţiunilor contra patrimoniului sau chiar al infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, prevăzută şi pedepsita de art. 246 din Codul penal - şi cauzarea unei pagube constituind o vătămare a intereselor legale a persoanei pagubite - încalcă în mod evident dreptul fundamental consacrat de art. 41 alin. (2) teza întâi din Constituţie, constând în ocrotirea în mod egal a proprietăţii private, indiferent de titular.

În concluzie: sintagma o paguba patrimoniului este neconstitutionala, întrucât se referă în general la patrimoniu, compus integral sau în parte din bunuri şi valori proprietate privată, şi nu numai la proprietatea publică.

Dispoziţiile art. 248^1 din Codul penal, nu contravin, într-adevăr, nici unei prevederi constituţionale. Ele devin incidente şi temei al agravarii răspunderii penale ca o consecinţa a încadrării potenţiale a unei fapte în art. 248 din Codul penal şi datorită consecinţelor deosebit de grave ale faptei respective.

Sancţionarea neîndeplinirii sau a îndeplinirii defectuoase a atribuţiilor sale de serviciu de către un funcţionar, ţinând seama de consecinţele faptei şi de natura funcţiei îndeplinite de funcţionarul respectiv, ca abuz în serviciu contra intereselor persoanelor, abuz în serviciu contra intereselor publice ori ca o infracţiune prevăzută în Legea nr. 31/1990, nu poate constitui obiect al contenciosului constituţional, ci este o problemă de încadrare juridică, a carei rezolvare cade în competenţa exclusiva a instanţelor judecătoreşti.

Judecător,

prof. univ. dr. Nicolae Popa

Judecător,

Kozsokar Gabor