Decizie nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Iosif Olimpiu Bălaj în Dosarul nr. 8.952/271/2008 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 4.773D/2010, de Dana Gyula şi Forgacs Adalbert în Dosarul nr. 3.599/84/2010 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 78D/2011, de Laurenţiu Pop, Robert Adrian Şarga, Alexandru Kalman Şarga şi Dan Mircea Ciprian Ilie în Dosarul nr. 8.709/296/2010 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi care formează obiectul Dosarului nr. 163D/2011, de Cristian Mihai Vosloban în Dosarul nr. 2.097/197/2010 al Judecătoriei Braşov şi care formează obiectul Dosarului nr. 188D/2011, din oficiu de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale şi de familie în Dosarul nr. 12.057/118/2010 şi care formează obiectul Dosarului nr. 307D/2011, de Florin Vîşcă în Dosarul nr. 5.774/271/2009 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 324D/2011, de Homer Cornel Dumitru în Dosarul nr. 13.413/281/2010 al Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 372D/2011, de Dragoş Rusu în Dosarul nr. 1.632/321/2010 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 494D/2011, de Aurelian Mihai M. Tomulescu în Dosarul nr. 1.414/280/2011 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 515D/2011, de Iulian Fentzel în Dosarul nr. 1.138/233/2011 al Judecătoriei Galaţi şi care formează obiectul Dosarului nr. 597D/2011 şi de Ciprian Gorocilă în Dosarul nr. 8.336/212/2011 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.013D/2011, conexate prin Încheierea din 11 octombrie 2011 şi repuse pe rol prin Încheierea din 20 octombrie 2011.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 11 octombrie 2011, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când Curtea, în temeiul art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, a amânat pronunţarea pentru data de 13 octombrie 2011 şi, respectiv, 20 octombrie 2011. De asemenea, prin Încheierea din 20 octombrie 2011, Curtea, având în vedere imposibilitatea constituirii majorităţii prevăzute de art. 51 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 8 noiembrie 2011.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

În Dosarul nr. 163D/2011, autorii excepţiei Dan Mircea Ilie şi Robert Adrian Şarga au depus cereri prin care învederează Curţii că nu doresc să se prezinte, solicitând judecata în lipsă.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care apreciază că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor criticate este neîntemeiată. Astfel, în opinia sa, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală reprezintă o normă mixtă, procesuală şi materială, ale cărei efecte de drept material nu se produc decât condiţionat de îndeplinirea condiţiilor procesuale. Dimensiunea de drept substanţial a unei asemenea dispoziţii este incontestabilă (fapt stabilit şi în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei, nr. 2, paragraful 113), însă nu trebuie ignorată niciun moment condiţionarea procesuală a acesteia şi, prin urmare, caracterul determinant al condiţiilor procesuale asupra efectelor de drept material. Scindarea normei printr-o analiză unilaterală, ignorând intercondiţionalitatea existentă, este un raţionament carent prin premisa falsă de la care porneşte şi care nu poate duce, pentru acest motiv, decât la concluzii false. În consecinţă, analiza problemei de neconstituţionalitate a acestei norme nu poate fi decât una întemeiată pe abordarea acesteia în ansamblul său.

Se susţine că modificarea normelor cu natură mixtă produce întotdeauna "tensiuni" în raport cu anumite accepţiuni ale egalităţii, respectiv egalitatea materială (o egalitate prin lege, care nivelează/corectează inegalităţi de fapt şi tinde spre o egalitate a rezultatelor; un standard de egalitate care se justifică a fi utilizat în materie de măsuri de protecţie socială, aşa cum Curtea Constituţională a mai făcut-o, dar a cărui utilizare în materie de măsuri de politică penală este inadecvată) şi egalitatea strictă (care tinde spre uniformitate). Or, a aplica standardul egalităţii materiale, respectiv al celei stricte creează situaţii inacceptabile - orice modificare a instituţiilor cu natură mixtă ar trebui să fie însoţită de o repunere în discuţie a cauzelor definitiv judecate pentru a li se asigura şi acestora beneficiul legii noi, favorabile; o insecuritate a raporturilor juridice, o perpetuă nedefinitivare a acestora.

Pe de altă parte, utilizarea datei săvârşirii infracţiunii drept criteriu de identificare şi analiză a caracterului asemănător sau diferit al situaţiilor juridice cărora le este aplicabil un anume tratament juridic este apreciată ca fiind inadecvată, întrucât extinde recunoaşterea unui drept la clemenţă (în cazul deciziilor nr. 86 şi nr. 89 din 27 februarie 2003), respectiv un drept la reducerea pedepsei (în prezenta cauză), tratându-le ca şi când ar fi de nivel constituţional. Or, asemenea chestiuni nu sunt drepturi, ci, cel mult, vocaţii, în măsura îndeplinirii unor condiţii pe care legiuitorul are libertatea de a le stabili, sub rezerva de a nu aduce atingere unor drepturi recunoscute constituţional, de a nu crea diferenţe care să nu aibă o justificare obiectivă şi rezonabilă.

În astfel de situaţii ar fi adecvată utilizarea unui criteriu de apreciere a gradului de asemănare a situaţiilor obiective, care poate fi scopul urmărit, şi nu data săvârşirii infracţiunii. Din perspectiva scopului legii, situaţiile sunt diferite, întrucât justificarea acestei diferenţe este obiectivă şi rezonabilă (cei ce îşi asumă o procedură simplificată renunţă la o serie de garanţii procesuale, li se propune/oferă o reducere a limitelor de pedeapsă, cu precizarea că asumarea unei astfel de proceduri, pentru a fi eficientă, trebuie să aibă loc până la un anumit moment procesual), scopul urmărit este legitim (reducerea duratei procedurilor, oferindu-se un avantaj celor care optează pentru această procedură) şi există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate (procedura simplificată cu caracteristicile sale, inclusiv reducerea pedepsei) şi scopul vizat (scurtarea procedurilor).

Or, din perspectiva scopului legii, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală îşi demonstrează caracterul rezonabil şi absenţa arbitrarului. Toate persoanele aflate în ipoteze de incidenţă a normei sunt beneficiarele unui tratament juridic identic; acesta este şi un considerent de principiu al jurisprudenţei Curţii Constituţionale, care, nu o dată, a validat opţiunea legiuitorului. Prin urmare, nu ar fi o premieră jurisprudenţială o analiză din perspectiva egalităţii formale care conferă vocaţie universală numai în interiorul contururilor trasate de lege, o egalitate în cadrul legii cu reguli juridice egale în interiorul limitelor pe care le fixează, nu însă şi rezultate egale şi a celei relative, care tinde spre proporţionalitate, iar nu spre uniformitate. Pe baza unei asemenea analize, reprezentantul Ministerului Public a conchis asupra caracterului constituţional al dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală prin raportare la art. 16 din Constituţie referitor la Egalitatea în drepturi.

Pe de altă parte, apreciază că principiul legii penale mai favorabile nu este o componentă a principiului legalităţii (art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale) şi nu face parte din această exigenţă a statului de drept şi, cu atât mai mult, nu poate fi considerat corolarul acestuia. Este un alt fel de normă, care exprimă alegerea ce reflectă evoluţia unui proces social în curs în materia dreptului penal. Acest principiu limitează aplicarea dreptului penal, protejând avantajele de care beneficiază justiţiabilii în cazul adoptării unor legi privind fondul cauzei după comiterea infracţiunii şi care sunt aplicabile atâta vreme cât cauza este în curs de judecată. Acest principiu decurge din politica sau din alegerea pe care o exercită statul în materie penală în cadrul competenţei sale discreţionare.

Acesta este un argument suplimentar în aprecierea constituţionalităţii textului legal criticat din perspectiva voinţei legiuitorului, a scopului legii care nu este decât o măsură de politică penală menită să accelereze procedurile judiciare penale, iar nu din perspectiva datei săvârşirii infracţiunii. Criteriul propus are în vedere interesul general şi corespunde naturii dispoziţiei, care, aşa cum s-a arătat, este o măsură de politică penală, şi nu una, de exemplu, de protecţie socială, unde criteriul individual al interesului personal primează. Or, a folosi criteriul datei săvârşirii infracţiunii este identic cu a face să prevaleze, în materie de politică penală, interesul persoanei inculpate în detrimentul interesului general, al colectivităţii.

Prin urmare, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală nu aduc atingere prevederilor art. 15 alin. (2) din Constituţie.

Cât priveşte susţinerea încălcării drepturilor la un proces echitabil, a dreptului la apărare şi a prezumţiei de nevinovăţie, reprezentantul Ministerului Public menţionează faptul că instituţia procedurii simplificate (într-o reglementare similară celei din dreptul naţional) a fost supusă controlului de convenţionalitate exercitat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, când, prin Hotărârea din 30 noiembrie 2000, pronunţată în Cauza Kwiatkowska împotriva Italiei, nu a identificat elemente de încălcare a art. 6 paragrafele 1, 2 şi 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, respectiv a art. 2 din Protocolul nr. 7 la aceasta.

În concluzie, s-a apreciat că o decizie de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate formulate echivalează cu anularea hotărârilor pronunţate cu aplicarea art. 320^1 din Codul de procedură penală, reluarea judecării acestor cauze, ceea ce va conduce nu la accelerarea procedurilor, ci la dilatarea lor. Mai mult, va trebui recunoscută şi aplicarea retroactivă în cauzele definitiv judecate, deoarece între cauzele nedefinitive în care s-a depăşit momentul citirii actului de sesizare şi cele definitiv judecate nu există nicio diferenţă din perspectiva datei săvârşirii infracţiunii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 9 decembrie 2010, 16 decembrie 2010, 18 ianuarie 2011, 14 decembrie 2010, 18 februarie 2011, 8 februarie 2011, 10 martie 2011, 7 aprilie 2011, 11 aprilie 2011, 23 martie 2011 şi 17 iunie 2011, pronunţate în dosarele nr. 8.952/271/2008, nr. 3.599/84/2010, nr. 8.709/296/2010, nr. 2.097/197/2010, nr. 12.057/118/2010, nr. 5.774/271/2009, nr. 13.413/281/2010, nr. 1.632/321/2010, nr. 1.414/280/2011, nr. 1.138/233/2011 şi nr. 8.336/212/2011, Judecătoria Oradea - Secţia penală, Tribunalul Sălaj - Secţia penală, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, Judecătoria Braşov, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale şi de familie, Judecătoria Oradea - Secţia penală, Judecătoria Ploieşti - Secţia penală, Tribunalul Neamţ - Secţia penală, Judecătoria Piteşti - Secţia penală, Judecătoria Galaţi şi, respectiv, Judecătoria Constanţa - Secţia penală au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată în aceste dosare având ca obiect cauze penale aflate în momente procesuale diferite (fond, apel, recurs şi contestaţie la executare) de Iosif Olimpiu Bălaj, Dana Gyula, Forgacs Adalbert, Laurenţiu Pop, Robert Adrian Şarga, Alexandru Kalman Şarga, Dan Mircea Ciprian Ilie, Cristian Mihai Vosloban, din oficiu de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale şi de familie, Florin Vîşcă, Homer Cornel Dumitru, Dragoş Rusu, Aurelian Mihai M. Tomulescu, Iulian Fentzel şi Ciprian Gorocilă.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 referitor la Universalitatea legii, ale art. 16 privind Egalitatea în drepturi şi ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil, deoarece nu stabilesc procedura de aplicare în timp în vederea neîngrădirii art. 14 alin. 1 şi art. 15 alin. 1 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, tratând diferit persoanele în funcţie de momentul apariţiei legii. Astfel, inculpaţii trimişi în judecată şi judecaţi pentru o faptă sunt discriminaţi în raport cu inculpaţii trimişi în judecată pentru aceeaşi faptă şi pentru care nu s-a dat citire actului de sesizare. Este posibil ca două persoane să săvârşească în aceeaşi zi două fapte identice, însă faţă de una să fi început cercetarea judecătorească, iar faţă de alta nu. Consideră că posibilitatea de a beneficia de această cauză de reducere a pedepsei ar trebui acordată tuturor persoanelor aflate în stare de judecată.

Totodată, textul a fost redactat lacunar, nefăcându-se referire la starea de recidivă a inculpaţilor în situaţia aplicării art. 320^1 din Codul de procedură penală, iar, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010, inculpatul nu putea beneficia de reducerea cu o treime din pedeapsă şi de admisibilitatea probei cu înscrisuri în circumstanţiere.

Nu se mai poate vorbi de existenţa unui proces echitabil atâta vreme cât art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedură penală condiţionează aplicarea procedurii simplificate şi a dispoziţiilor de individualizare legală a pedepsei prin reducerea limitelor speciale de soluţia viitoare pe care instanţa de judecată este obligată să o adopte, respectiv stabilirea unei pedepse - care nu se poate stabili decât ca urmare a condamnării. Or, asemenea condiţie neagă inculpatului dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie.

Totodată, prin dispoziţia criticată s-a legiferat un veritabil acord cu privire la tragerea la răspundere penală încheiat între subiectul activ al raportului juridic penal şi instanţă. O asemenea posibilitate are un profund caracter injust, deoarece nu permite inculpatului să fie judecat de o instanţă independentă şi imparţială. Astfel, admiţând cererea de judecare în procedură simplificată, instanţa se află în situaţia de a se antepronunţa asupra soluţiei ce urmează a fi dată, întrucât condiţia "date suficiente pentru aplicarea unei pedepse" o obligă să pronunţe numai soluţii de condamnare, deşi este posibil ca în cauză să se constate existenţa unor impedimente privitoare la tragerea la răspundere penală sau să se constate incidenţa vreunuia din cazurile prevăzute la art. 10 din Codul de procedură penală.

În sfârşit, dispoziţiile legale criticate au un pronunţat caracter echivoc, creând o reală confuzie cu privire la obiectul recunoaşterii. Astfel, pe de o parte, inculpatul poate recunoaşte doar săvârşirea obiectivă a faptelor reţinute în actul de inculpare sau, pe de altă parte, prin aplicarea procedurii simplificate, poziţia sa echivalează cu un veritabil acord cu privire la tragerea la răspundere penală, în condiţiile în care vinovăţia nu face parte din latura obiectivă a elementelor constitutive ale infracţiunii, ci reprezintă latura subiectivă a conţinutului constitutiv al faptei penale, existenţa şi forma vinovăţiei fiind elemente ce nu pot face obiectul unui acord, ci trebuie să rezulte din probele administrate.

Judecătoria Oradea - Secţia penală, în Dosarul nr. 4.473D/2010, opinează că excepţia este întemeiată, deoarece nu asigură un tratament juridic identic tuturor persoanelor aflate în situaţii juridice similare. Invocă Decizia Curţii Constituţionale nr. 86 din 27 februarie 2003, prilej cu care s-a statuat că excluderea de la beneficiul graţierii a pedepselor rămase definitive după intrarea în vigoare a legii contestate este neconstituţională.

De asemenea, prevederile art. 320^1 din Codul de procedură penală au un efect de drept substanţial, astfel că şi inculpatul faţă de care s-a citit actul de sesizare la data apariţiei legii trebuie să beneficieze de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă în temeiul art. 15 alin. (2) din Constituţie. Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât cu prilejul audierii sale, dar anterior apariţiei Legii nr. 202/2010, inculpatul a recunoscut fapta ce i se reţine. Astfel, reglementarea din noua lege constituie o cauză legală de reducere obligatorie a pedepsei şi, prin urmare, este mai favorabilă inculpatului, impunându-se retroactivitatea sa.

În sfârşit, instanţa mai arată că imposibilitatea inculpaţilor faţă de care s-a depăşit etapa procesuală a citirii actului de sesizare de a beneficia de noile dispoziţii este discriminatorie în raport cu inculpaţii pentru care nu s-a citit încă actul de inculpare, iar, pe de altă parte, încalcă principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile.

Tribunalul Sălaj - Secţia penală, în Dosarul nr. 78D/2011, contrar dispoziţiilor art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, nu şi-a exprimat opinia cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în Dosarul nr. 163D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece legiuitorul este în drept să stabilească regulile de procedură cu aplicabilitate generală, dar şi unele reguli speciale, derogatorii, fără ca acestea să poată fi contrare liberului acces la justiţie, egalităţii în drepturi ori universalităţii legii.

Dispoziţiile contestate nu afectează nici dreptul la un proces echitabil întrucât instituie norme de procedură ce duc la judecarea cu celeritate a cauzelor, iar în situaţia în care legiuitorul ar fi considerat necesar ca acestea să se aplice în toate cauzele indiferent de stadiul procesual, ar fi procedat în consecinţă, prevăzând în mod expres acest lucru.

Judecătoria Braşov, în Dosarul nr. 188D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Judecătoria Oradea - Secţia penală, în Dosarul nr. 324D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, întrucât noua lege, fiind mai favorabilă, ar trebui să retroactiveze.

Judecătoria Ploieşti - Secţia penală, în Dosarul nr. 372D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât în practică s-a creat o diferenţă privind modul de aplicare, ca urmare a diferitelor momente procesuale în care s-au aflat cauzele pe rolul instanţelor la momentul intrării în vigoare a Legii nr. 202/2010. Astfel, este evident că într-o cauză în care s-a trecut cu mult peste momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti instanţa nu mai poate reveni, pentru a da eficienţă dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, acestea fiind norme procedurale, aplicabile numai actelor ce se produc sub imperiul lor, aşa încât nu se poate vorbi de retroactivitatea legii de procedură penală şi, cu atât mai mult, despre discriminarea acelora care nu pot beneficia de aceste dispoziţii.

Tribunalul Neamţ - Secţia penală, în Dosarul nr. 494D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată întrucât, în procesul penal, sub aspect procedural, este aplicabil numai principiul imediatei aplicări a legii de procedură, ceea ce presupune că aceasta se aplică tuturor actelor efectuate în activitatea procesuală, în perioada de timp în care este în vigoare, indiferent de data săvârşirii infracţiunii pentru care se formulează acuzaţia penală şi de data începerii procesului penal. Aşadar, în materia legilor de procedură este aplicabil principiul tempus regit actum, neavând aplicabilitate principiul mitior lex.

În cazul unei succesiuni în timp a legilor de procedură nu există discriminare, deoarece legea de procedură se aplică imediat tuturor persoanelor aflate în acelaşi stadiu procesual, fără nicio diferenţă de tratament juridic.

Judecătoria Piteşti - Secţia penală, în Dosarul nr. 515D/2011, opinează că excepţia este neîntemeiată.

Judecătoria Galaţi, în Dosarul nr. 597D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

Judecătoria Constanţa - Secţia penală, în Dosarul nr. 1.013D/2011, opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece prin instituirea momentului procesual ales în textul legal criticat se creează premisele unei discriminări între cetăţeni, care, deşi se găsesc în situaţii obiectiv identice, beneficiază de un tratament juridic diferit, ceea ce contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţia României.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră, potrivit punctului de vedere transmis Curţii în Dosarul nr. 4.773D/2010, că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată. Astfel, prin dispoziţiile contestate se instituie o nouă instituţie în etapa judecării în primă instanţă, care presupune recunoaşterea de către inculpat a faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei. În absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, textul în discuţie reprezintă o normă procedurală de imediată aplicare situaţiilor ivite după intrarea sa în vigoare, adică doar inculpaţilor care până la începerea cercetării judecătoreşti pot declara personal sau prin înscris autentic că recunosc săvârşirea faptelor reţinute în sarcina lor şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza urmăririi penale. Sunt excluşi, aşadar, de la beneficiul aplicării regulilor privind această procedură acei inculpaţi faţă de care s-a depăşit etapa procesuală a citirii actului de sesizare.

Cât priveşte criteriul de aplicare, Avocatul Poporului observă că este determinat de o serie de elemente neprevăzute şi neimputabile persoanei trimise în judecată. Astfel, indiferent de data săvârşirii faptei, durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt gradul de operativitate a organelor judiciare, incidente legate de procedura de citare, exercitarea sau neexercitarea căilor de atac prevăzute de lege şi alte împrejurări care pot întârzia soluţionarea cauzei.

Or, toţi infractorii care au comis infracţiuni de aceeaşi categorie, anterior datei intrării în vigoare a legii, se află într-o situaţie identică, începerea cercetării judecătoreşti neavând nicio semnificaţie în ceea ce priveşte stabilirea unui tratament juridic diferenţiat, deoarece aceasta depinde de factori străini conduitei procesuale a acestora.

În consecinţă, stabilirea unui criteriu aleatoriu şi exterior conduitei persoanei trimise în judecată este în contradicţie cu principiul egalităţii în faţa legii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie. Articolul prin care se ia o asemenea măsură procesuală trebuie să se aplice tuturor persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică. Situaţiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esenţă pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar aceasta trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv şi raţional. Această soluţie este în concordanţă şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, conform căreia orice diferenţă de tratament făcută între persoane aflate în situaţii analoage trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabilă (a se vedea Hotărârea din 13 iunie 1979 pronunţată în Cauza Marckx contra Belgiei).

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală cu denumirea marginală - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei, introdus prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010, care au următorul conţinut:

Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.

Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că prevederile legale menţionate încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 15 referitor la Universalitatea legii, ale art. 16 privind Egalitatea în drepturi şi ale art. 21 referitor la Accesul liber la justiţie, ale art. 23 alin. (11) privind prezumţia de nevinovăţie, ale art. 24 alin. (1) referitor la dreptul la apărare, ale art. 53 privind Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi ale art. 124 alin. (2) referitor la unicitatea, imparţialitatea şi egalitatea justiţiei, precum şi ale art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind Dreptul la un proces echitabil.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

1.Dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală reglementează Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Textul a fost introdus în Codul de procedură penală prin art. XVIII pct. 43 din Legea nr. 202/2010 privind unele măsuri pentru accelerarea soluţionării proceselor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 26 octombrie 2010.

Noua reglementare urmăreşte să dea expresie dreptului la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil, înlăturându-se o procedură judiciară îndelungată şi costisitoare. Astfel, dacă în etapa judecăţii în primă instanţă inculpatul declară, până la începerea cercetării judecătoreşti, că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare al instanţei şi solicită ca judecata să se facă pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală, apare redundantă o readministrare de către judecător a aceloraşi probe care au dovedit acuzaţia şi despre care inculpatul a luat cunoştinţă cu prilejul prezentării materialului de urmărire penală.

O astfel de procedură se subsumează exigenţelor privind celeritatea şi stabilirea adevărului în cauzele penale. Termenul până la care se poate solicita procedura simplificată nu poate fi decât cel anterior începerii cercetării judecătoreşti, pentru că numai astfel se poate da expresie dreptului la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dispoziţii similare se regăsesc şi în alte legislaţii, cu precădere în legislaţia americană. Chiar dacă acest sistem a suferit şi o seamă de critici, este de observat că, deşi pedeapsa aplicată ca urmare a înţelegerii judiciare este mai mică decât cea pronunţată în cazul unui proces, are totuşi un efect de prevenire a fenomenului infracţional. În plus, prin condamnare se restrânge libertatea infractorului, care va rămâne sub supravegherea sistemului penal şi după eliberare, iar dacă va comite o altă faptă, va fi tratat ca recidivist.

Deşi ţările europene au un sistem mai rigid, flexibilitatea americană a influenţat unele legislaţii. Astfel, art. 233 din Codul de procedură penală al Norvegiei prevede că, dacă suspectul îşi recunoaşte fapta, va fi întrebat dacă admite că e răspunzător din punct de vedere penal. Dacă a mărturisit fără rezerve şi cazul poate fi judecat în procedură accelerată, suspectul va fi întrebat dacă îşi dă consimţământul pentru o asemenea procedură. Conform art. 248 din acelaşi cod, dacă răspunde afirmativ, procurorul va solicita instanţei competente judecarea cauzei fără punere sub acuzare, printr-o singură înfăţişare. Cererea este aprobată dacă instanţa nu sesizează nimic îndoielnic, iar speţa se regăseşte într-una din următoarele ipoteze:

a)o infracţiune care nu se pedepseşte cu mai mult de 10 ani închisoare, iar acuzatul şi-a mărturisit fără rezerve fapta în faţa instanţei, mărturisirea fiind susţinută şi de alte dovezi;

b)o contravenţie incriminată prin art. 22 din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat;

c)o contravenţie incriminată prin art. 24 primul paragraf din Codul rutier, iar acuzatul pledează vinovat în faţa instanţei.

Conform art. 292 din acelaşi Cod de procedură penală, dacă inculpatul mărturiseşte în faţa instanţei, după înaintarea rechizitoriului, instanţa va hotărî în ce măsură mai sunt necesare a fi administrate şi alte dovezi.

Alte legislaţii (de exemplu, art. 46 paragraful 2 din Codul penal german) nu prevăd o procedură specială, ci doar reducerea limitelor de pedeapsă, ţinându-se seama de conduita făptuitorului după comiterea faptei, în mod special eforturile depuse de acesta pentru a repara paguba pricinuită ori pentru a ajunge la o înţelegere cu persoana vătămată. Acestea sunt însă împrejurări care pot constitui circumstanţe atenuante, aşa cum sunt prevăzute şi în art. 74 din Codul penal român, şi care nu au o importanţă determinantă referitoare la analiza din prezenta cauză.

Revenind la speţa dedusă judecăţii, Curtea constată că autorii excepţiei au criticat dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală, întrucât prin termenul instituit, respectiv "până la începerea cercetării judecătoreşti", sunt afectate principiul egalităţii în faţa legii a cetăţenilor, precum şi principiul aplicării legii penale mai favorabile pentru inculpaţii care, deşi se află în aceeaşi situaţie juridică, din motive obiective independente de voinţa lor, pot fi sancţionaţi diferit pentru aceeaşi faptă, în pofida faptului că unii dintre aceştia pot fi chiar coautori.

Aşa fiind, Curtea constată că pot exista trei ipoteze de analiză, şi anume:

–prima situaţie este aceea în care inculpaţii au fost trimişi în judecată după intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010. Cu privire la aceştia textul nu comportă niciun fel de discuţie, fiind aplicabil în deplinătatea sa;

–a doua situaţie este aceea în care inculpaţii, deşi au fost trimişi în judecată anterior apariţiei Legii nr. 202/2010, nu au depăşit momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti. Şi cu privire la aceştia textul este aplicabil fără niciun fel de diferenţieri;

–a treia situaţie vizează cazul inculpaţilor care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care au depăşit momentul începerii cercetării judecătoreşti. Pentru aceasta din urmă categorie pot exista două subgrupe, respectiv inculpaţi care au fost judecaţi definitiv şi inculpaţi care, deşi judecaţi definitiv, se află în alte momente procesuale, cum ar fi revizuire, contestaţie în anulare, contestaţie la executare etc.

Aşa fiind, analiza ce urmează a fi făcută are în vedere aceasta din urmă situaţie.

A) În ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în fond, apel şi recurs, deci pentru care nu s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea constată următoarele:

Dispoziţiile contestate nu dispun in terminis cu privire la o sancţionare diferită a persoanelor care se află în aceeaşi situaţie juridică. Instituţia fiind nou-introdusă, implementarea ei în sistemul procesual penal poate genera, din cauza interpretărilor diferite, consecinţe de anihilare a aplicării retroactive a legii penale mai favorabile pe considerente discriminatorii ce nu ţin de o anumită atitudine asumată de către inculpaţi ori de alte raţiuni obiective şi rezonabile. Astfel de neajunsuri ar fi putut fi înlăturate prin introducerea în corpul Legii nr. 202/2010 a unor norme tranzitorii. În absenţa acestora, prevederile criticate, în acord cu art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de imediată aplicare, sens în care Curţii Constituţionale, fiindu-i interzis să se poziţioneze în postura de legiuitor pozitiv, îi revine sarcina să analizeze conformitatea acestora, respectiv a înţelesului lor, într-o interpretare sau alta, cu exigenţele constituţionale. Altfel spus, prin constatarea compatibilităţii/incompatibilităţii prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală cu Legea fundamentală, Curtea Constituţională nu se substituie competenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, potrivit art. 126 alin. (3) din Legea fundamentală, este singura în drept să hotărască asupra interpretării şi aplicării unitare a legii. Aceasta deoarece, în timp ce dezlegarea obligatorie dată prin recursul în interesul legii, adresându-se judecătorului, are drept scop interpretarea şi, respectiv, aplicarea unitară a normei juridice, prin considerentele şi dispozitivul unei decizii a Curţii Constituţionale se asigură conformitatea normei juridice, adică a înţelesului său ori a unei anumite interpretări sau a alteia, cu principiile şi regulile constituţionale. Pe de altă parte, chiar dacă printr-o decizie pronunţată în soluţionarea unui recurs în interesul legii instanţa supremă dă o dezlegare obligatorie cu privire la interpretarea şi aplicarea normei juridice, aceasta nu înseamnă că instanţa de contencios constituţional nu poate examina constituţionalitatea textului de lege în interpretarea astfel stabilită. (În acelaşi sens, a se vedea şi Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 21 septembrie 2011.)

Aşa fiind, pentru o analiză fundamentată a compatibilităţii textului legal criticat cu dispoziţiile şi principiile constituţionale invocate, Curtea urmează a stabili natura juridică a instituţiei consacrate prin art. 320^1 din Codul de procedură penală.

Din perspectiva conţinutului, acordul de recunoaştere a vinovăţiei are o dublă natură - pe de o parte, este o instituţie procesuală, iar pe de altă parte, este o instituţie de drept material. Astfel, potrivit art. 320^1 alin. 7 teza întâi din Codul de procedură penală, "instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii". Deşi judecătorul este ţinut de principiul cu rang constituţional al aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată că norma de drept penal se regăseşte în corpul unei norme de procedură şi este condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii procedurale.

Cât priveşte criteriile de delimitare a normelor de drept penal de cele de procedură penală, Curtea constată că aşezarea acestor norme în Codul penal sau în Codul de procedură penală nu constituie un criteriu pentru deosebirea lor. De asemenea, dacă se ia în considerare criteriul obiectului de reglementare al normei, se constată că art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală este o normă care priveşte cuantumul pedepsei aplicabile anumitor infracţiuni, putând fi încadrată în categoria normelor de drept substanţial, şi nu în categoria celor de procedură penală. La aceeaşi concluzie se ajunge şi dacă se ia în considerare criteriul scopului normei, care atribuie un drept, o facultate, nefiind o normă care să reglementeze proceduri. Totodată, nu poate fi înlăturat nici criteriul rezultatului la care conduce norma cu privire la răspunderea penală pe care o poate înlătura, reduce sau agrava. În măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speţă dedusă judecăţii, indiferent de ramura de drept căreia îi aparţine, aduce o schimbare cu privire la condiţiile de incriminare, de tragere la răspundere penală şi de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidenţa legii penale mai favorabile. Aşadar, faptul că textul în discuţie figurează în Codul de procedură penală nu este un impediment în considerarea lui ca fiind o normă de drept penal susceptibilă de a fi aplicată retroactiv, în cazul în care este mai blândă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului când, prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei (nr. 2), paragrafele 111, 112 şi 113, a statuat că simpla apartenenţă a art. 442 referitor la o procedură simplificată în Codul de procedură penală italian nu poate fi decisivă. Prin urmare, chiar dacă acesta, alături de alte articole, descrie domeniul şi etapele unei proceduri simplificate, sumare, art. 442 alin. 2 din Codul de procedură penală italian are în vedere durata pedepsei care urmează a fi aplicată şi care va fi redusă cu o treime. Nu există nicio îndoială că sancţiunile prevăzute de art. 442 alin. 2 din Codul de procedură penală italian sunt cele care urmează a fi impuse în cazul condamnării, fiind calificate dispoziţii de fond de drept penal al căror scop a fost de descurajare. Aşa fiind, instanţa europeană a statuat că art. 442 alin. 2 din discuţie reprezintă o dispoziţie de drept penal material cu privire la durata pedepsei care urmează a fi aplicată în caz de condamnare în urma unei proceduri simplificate, intrând în domeniul de aplicare al art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În virtutea rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, Curtea este singura autoritate care are dreptul şi obligaţia de a examina constituţionalitatea prevederilor art. 320^1 din Codul de procedură penală. Prin urmare, Curtea urmează a analiza compatibilitatea dispoziţiilor legale criticate cu Legea fundamentală, pornind de la natura juridică a acestora aşa cum a fost stabilită mai sus.

Este recunoscut de principiu că impunerea prin lege a unor exigenţe, cum ar fi instituirea unor termene sau condiţii procesuale pentru valorificarea de către titular a dreptului său subiectiv, are o indiscutabilă justificare prin prisma finalităţii urmărite, constând în limitarea în timp a stării de incertitudine în derularea raporturilor juridice şi în restrângerea posibilităţilor de exercitare abuzivă a respectivului drept. Prin intermediul lor se asigură ordinea de drept, indispensabilă pentru valorificarea drepturilor proprii, cu respectarea atât a intereselor generale, cât şi a drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi titulari, cărora statul este ţinut, în egală măsură, să le acorde ocrotire.

Având dezlegarea constituţională să procedeze ca atare, legiuitorul trebuie să fie preocupat ca exigenţele astfel instituite să fie îndeajuns de rezonabile încât să nu antreneze o restrângere excesivă a exerciţiului vreunui drept, de natură să pună sub semnul întrebării însăşi existenţa acestuia (a se vedea în acest sens Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011).

Durata procesului şi finalizarea acestuia depind adesea de o serie de factori, cum sunt: gradul de operativitate a organelor judiciare; incidente legate de îndeplinirea procedurii de citare; complexitatea cazului şi alte împrejurări care pot să întârzie soluţionarea cauzei (de exemplu, în situaţia disjungerii cauzei faţă de un coautor, acesta, graţie întârzierii finalizării fazei de urmărire penală, spre deosebire de celălalt coautor, poate apela la procedura simplificată). De asemenea, în numeroase cazuri, durata proceselor nu depinde numai de atitudinea părţilor care pot formula sau nu diverse cereri sau se pot afla în situaţii de natură obiectivă, ci se datorează unor alte circumstanţe, care ţin de organizarea justiţiei şi de gradul de încărcare a activităţii parchetelor şi instanţelor.

Pe de altă parte, încălcarea principiului egalităţii şi nediscriminării există atunci când se aplică un tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără să existe o motivare obiectivă şi rezonabilă, sau dacă există o disproporţie între mijloacele folosite şi scopul urmărit. Aşa fiind, potrivit art. 73 alin. (3) lit. h) din Constituţie, Parlamentul are competenţa exclusivă de a reglementa prin lege organică infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora. În virtutea acestei prevederi constituţionale, legiuitorul este liber să aprecieze, pe lângă pericolul social în funcţie de care urmează să stabilească natura juridică a faptei incriminate, şi condiţiile răspunderii juridice pentru această faptă. Reglementarea unui regim sancţionator în funcţie şi de atitudinea de recunoaştere a vinovăţiei este expresia principiului egalităţii în faţa legii, care impune ca la aceleaşi situaţii juridice să se aplice acelaşi regim, iar la situaţii juridice diferite tratamentul juridic să fie diferenţiat. Prin urmare, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală nu contravin principiului egalităţii în drepturi, fiind operante pentru toţi inculpaţii aflaţi în aceeaşi situaţie juridică.

Referitor la critica potrivit căreia dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală contravin principiului aplicării legii penale mai favorabile, Curtea constată următoarele:

Acest principiu are în primul rând rang constituţional şi, în subsidiar, rang legal, aşa cum este statuat prin art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală şi art. 13 din Codul penal. Pe cale de consecinţă, teza potrivit căreia producerea efectului în materia dreptului penal (art. 320^1 alin. 7 din Codul de procedură penală) este condiţionată de îndeplinirea cerinţelor de drept procesual penal (art. 320^1 alin. 1-6 din Codul de procedură penală) nu poate fi primită, deoarece principiul aplicării imediate a legii procesual penale nu poate înfrânge principiul constituţional al aplicării legii penale mai favorabile. În esenţa sa, acest din urmă principiu are în vedere situaţiile în care anumite infracţiuni sunt săvârşite sub legea veche, dar judecate sub imperiul legii noi.

Cât priveşte determinarea concretă a legii penale mai favorabile, este de observat că aceasta vizează aplicarea legii, şi nu a dispoziţiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea şi din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispoziţiilor art. 61 din Constituţie, ar permite judecătorului să legifereze.

Or, dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală fiind de imediată aplicare, coroborat cu natura substanţial penală a alin. 7, este evident că acestea sunt mai favorabile atât timp cât, anterior soluţionării definitive a cauzei, nu a existat posibilitatea reducerii limitelor de pedeapsă în cazul recunoaşterii vinovăţiei. Determinarea caracterului "mai favorabil" are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conţinutul pedepselor, condiţiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influenţa circumstanţelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Aşa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condiţiile de incriminare şi de tragere la răspundere penală, cât şi condiţiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede că pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar şi deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă şi, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret. Sunt numeroase situaţiile care impun aplicarea legii mai blânde, dar pentru care nici Codul penal şi nici Codul de procedură penală nu cuprind vreo dispoziţie tranzitorie. Acest fapt nu este însă de natură a nega existenţa principiului consacrat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, reflectat în art. 13 din Codul penal. Prin urmare, dat fiind rangul principiului statuat de art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea constată că acesta are caracter axiomatic şi, consacrat ca atare, nu poate fi limitat de îndeplinirea unor condiţii procedurale care din motive obiective nu au putut fi cunoscute de destinatarii lor.

Este îndeobşte admis că procesul penal se desfăşoară sub autoritatea ordinii normative de drept care capătă caracter efectiv prin constrângere şi conformare.

Prin urmare, deşi legiuitorul nu a prevăzut in terminis care este calea de urmat în cazul recunoaşterii vinovăţiei de către inculpaţii care au fost trimişi în judecată sub imperiul legii vechi, dar care, depăşind momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti şi până la soluţionarea definitivă a cauzei, se judecă potrivit noii legi, Curtea constată că, într-o atare situaţie, este incident principiul legii penale mai favorabile. În cazul acestor situaţii tranzitorii trebuie să se ţină seama de caracterul mixt al dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, care consacră un caracter mai blând prin reducerea limitelor de pedeapsă, iar instanţelor de judecată, singurele în drept să hotărască cu privire la aplicarea legii în interpretarea constituţională astfel statuată, le revine sarcina de a stabili celelalte aspecte legate de concretul fiecărei speţe în parte.

Totodată, Curtea constată că o dispoziţie legală care a comportat abordări similare se regăseşte şi în art. 10 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 672 din 27 iulie 2005. Potrivit textului beneficiau de cauza de nepedepsire sau de reducere a limitelor de pedeapsă numai inculpaţii care au achitat integral prejudiciul cauzat până la primul termen de judecată, ceea ce a determinat existenţa unor critici în sensul că se încalcă principiul legii penale mai favorabile. S-a arătat că cei care au depăşit acel moment procesual, în pofida principiului legii penale mai favorabile, erau discriminaţi în raport cu primii. Curtea a dat o dezlegare similară problemei, statuând, prin Decizia nr. 932 din 14 decembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 42 din 19 ianuarie 2007, că orice lege se aplică numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile, care are efecte şi asupra raporturilor juridice penale sau contravenţionale născute anterior intrării sale în vigoare. În speţa examinată, Curtea a constatat că primul termen de judecată poate fi considerat cel imediat următor datei intrării în vigoare a Legii nr. 241/2005, indiferent de faza în care se află judecarea procesului penal.

Pe cale de consecinţă, aceleaşi raţiuni sunt valabile şi în ce priveşte procedura în cazul recunoaşterii vinovăţiei, textul fiind constituţional în măsura în care se înţelege că până la încetarea stării de tranziţie, în virtutea principiului constituţional al retroactivităţii legii penale mai favorabile, se aplică tuturor inculpaţilor care au fost trimişi în judecată înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 202/2010, dar care au depăşit momentul procesual al începerii cercetării judecătoreşti. În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin Hotărârea din 17 septembrie 2009, pronunţată în Cauza Scoppola împotriva Italiei nr. 2, paragraful 106, potrivit căreia în Europa şi pe plan internaţional s-a consolidat treptat un principiu fundamental al dreptului penal în sensul aplicării unei legi penale care prevede o pedeapsă mai îngăduitoare chiar dacă a fost adoptată după comiterea infracţiunii.

În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit aplicarea legii penale mai favorabile tuturor situaţiilor juridice născute sub imperiul legii vechi şi care continuă să fie judecate sub legea nouă, până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.

B) În ce priveşte excepţia ridicată în dosarele aflate în contestaţie la executare, deci pentru care s-au pronunţat hotărâri judecătoreşti definitive, Curtea constată următoarele:

Rămânerea definitivă a unei hotărâri judecătoreşti produce un efect pozitiv care constituie temeiul juridic al executării dispozitivului hotărârii şi poartă denumirea de puterea lucrului judecat. De asemenea, tot ca urmare a pronunţării unei hotărâri definitive, se produce un efect negativ în sensul că împiedică o nouă urmărire şi judecată pentru faptele şi pretenţiile astfel soluţionate, fapt care a consacrat regula non bis în idem, cunoscută sub denumirea de autoritatea lucrului judecat.

De principiu, hotărârile penale definitive sunt susceptibile de modificări şi schimbări în cursul executării numai ca urmare a descoperirii unor împrejurări care, dacă erau cunoscute în momentul pronunţării hotărârii, ar fi condus la luarea altor măsuri împotriva făptuitorului ori ca urmare a unor împrejurări intervenite după ce hotărârea a rămas definitivă. În aceste situaţii apare necesitatea de a se pune de acord conţinutul hotărârii puse în executare cu situaţia obiectivă şi a se aduce modificările corespunzătoare în desfăşurarea executării.

Dreptul la un proces echitabil în faţa unei instanţe, garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, trebuie să fie interpretat în lumina preambulului la Convenţie, care enunţă supremaţia dreptului ca element al patrimoniului comun al statelor contractante. Unul dintre elementele fundamentale ale supremaţiei dreptului este principiul securităţii raporturilor juridice, care prevede, printre altele, ca soluţia dată în mod definitiv oricărui litigiu de către instanţe să nu mai poată fi supusă rejudecării (Hotărârea din 28 octombrie 1999, pronunţată în Cauza Brumărescu împotriva României, paragraful 61). Conform acestui principiu, niciuna dintre părţi nu este abilitată să solicite reexaminarea unei hotărâri definitive şi executorii cu unicul scop de a obţine o reanalizare a cauzei şi o nouă hotărâre în privinţa sa. Instanţele superioare nu trebuie să îşi folosească dreptul de reformare decât pentru a corecta erorile de fapt sau de drept şi erorile judiciare, şi nu pentru a proceda la o nouă analiză. Simplul fapt că pot exista două puncte de vedere asupra chestiunii respective nu este un motiv suficient de a rejudeca o cauză. Acestui principiu nu i se poate aduce derogare decât dacă o impun motive substanţiale şi imperioase (Hotărârea din 7 iulie 2009, pronunţată în Cauza Stanca Popescu împotriva României, paragraful 99, şi Hotărârea din 24 iulie 2003, pronunţată în Cauza Ryabykh împotriva Rusiei, paragraful 52).

Aşa cum s-a arătat mai sus, Constituţia statuează cu privire la principiul aplicării legii penale mai favorabile. Fiind o construcţie teoretică, principiul constituie un element fundamental sau primordial pe care se întemeiază o idee sau lege de bază, o axiomă. Aceasta din urmă este însă valabilă în anumite limite şi, prin ea însăşi, constituie cadrul şi măsura aplicabilităţii sale. Astfel, în cazul pedepselor definitiv aplicate nu se mai pune problema alegerii legii mai favorabile, deoarece aceasta este, prin ipoteză, legea nouă, singura aplicabilă. Spre deosebire de situaţiile tranzitorii propriu-zise, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai mic, ele reducându-se la limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi şi la cauzele legale de modificare a acestor limite. Or, art. 320^1 din Codul de procedură penală nu dispune nimic cu privire la aspectele statuate de art. 14 şi art. 15 din Codul penal referitoare la aplicarea obligatorie ori facultativă a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Prin urmare, numai în măsura în care dispoziţiile legale criticate ar fi reglementat in terminis cu privire la intervenţia unei pedepse mai uşoare care să impună reducerea sancţiunii aplicate până la maximul prevăzut de legea nouă s-ar fi putut pune problema înfrângerii legii penale mai favorabile din perspectiva art. 15 alin. (2) din Constituţie reflectat în art. 14 sau, eventual, în art. 15 din Codul penal.

Aşa fiind, Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală referitor la judecata în cadrul recunoaşterii vinovăţiei nu are legătură cu soluţionarea cauzelor în care a fost invocată, deoarece, aşa cum rezultă din denumirea sa marginală, textul are în vedere o judecată, aparţinând, cu excepţia situaţiilor tranzitorii, numai fondului şi care, deopotrivă, trebuie să fie operabilă numai până la pronunţarea unei hotărâri definitive. Prin urmare nu este susceptibilă de aplicabilitatea principiului retroactivităţii legii penale mai favorabile. Totodată, nu ar putea fi admisă o teză contrară, întrucât s-ar aduce atingere stabilităţii raporturilor juridice, în absenţa căreia nu se poate vorbi de o ordine de drept. Din această perspectivă, excepţia de neconstituţionalitate ridicată în Dosarul nr. 515D/2011 (în contestaţie la executare), Dosarul nr. 597D/2011 (în contestaţie la executare) şi Dosarul nr. 1.013D/2011 (în contestaţie la executare) este inadmisibilă, deoarece, potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei."

2.Curtea constată că dispoziţiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 21 alin. (3) din Constituţie referitor la dreptul la un proces echitabil în ce priveşte componenta referitoare la claritatea şi previzibilitatea normelor juridice, pentru următoarele considerente:

Art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală dispune cu privire la posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei inculpatului şi de a continua judecata potrivit procedurii de drept comun.

O asemenea posibilitate este de principiu în acord cu actul de înfăptuire a justiţiei, însă, din cauza înţelesului echivoc, textul nu respectă exigenţele de claritate şi previzibilitate pe care trebuie să le conţină orice dispoziţie normativă.

Astfel, textul nu instituie graniţele înlăuntrul cărora judecătorul poate respinge cererea formulată. În absenţa unor criterii obiective, posibilitatea acordată judecătorului se poate lesne transforma într-un abuz care nu poate fi cenzurat. Chiar dacă art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedură penală stabileşte că instanţa soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, aceasta nu echivalează cu un veritabil proces echitabil, care, în esenţă, are în vedere principiul aflării adevărului şi respectarea tuturor garanţiilor procesuale specifice. Ceea ce prevalează nu constă în stabilirea faptelor inculpatului ori a datelor cu privire la persoana sa (criterii al căror înţeles nu au un corespondent univoc raportat la proprietatea altor termeni din materia dreptului penal ori procesual penal), ci în determinarea împrejurărilor că fapta există şi că, potrivit probelor, ea a fost săvârşită de inculpat, şi nu de altă persoană. Prin urmare, nu simpla recunoaştere a vinovăţiei este determinantă pentru a se da eficienţă unui proces echitabil desfăşurat în limitele legalităţii şi imparţialităţii, aceasta constituind doar o condiţie procedurală, ci stabilirea vinovăţiei. În aceste condiţii, Curtea constată că, fără a le nega utilitatea, eventualele criterii instituite de art. 320^1 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt insuficiente pentru a putea caracteriza art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală ca fiind o normă clară şi previzibilă.

Principiul legalităţii presupune existenţa unor norme de drept intern suficient de accesibile, precise şi previzibile în aplicarea lor, astfel cum reiese şi din jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Hotărârea din 5 ianuarie 2000, pronunţată în Cauza Beyeler împotriva Italiei, paragraful 109, şi Hotărârea din 8 iulie 2008, pronunţată în Cauza Fener Rum Patrikligi contra Turciei, paragraful 70).

Or, marja mare de apreciere lăsată instanţelor de judecată cu prilejul respingerii unei astfel de cereri este de natură a lipsi textul de precizie şi claritate, în absenţa cărora se poate ajunge la o aplicare incoerentă. Astfel, judecătorul, în pofida evidentei vinovăţii desprinse din probatoriul administrat în faza de urmărire penală, poate respinge cererea inculpatului, lipsindu-l pe acesta de dreptul său constituţional de apărare exercitat în cadrul unui proces echitabil. Prin urmare, doar în situaţia în care o seamă de infracţiuni cu autori necunoscuţi ar putea fi asumate de alte persoane sau în situaţia în care un inculpat, din dorinţa de a proteja o altă persoană, ia asupra sa fapta comisă de acesta judecătorul are legitimitatea constituţională de a respinge cererea formulată.

În concluzie, Curtea constată că dispoziţiile art. 320^1 alin. 8 din Codul de procedură penală nu oferă justiţiabililor suficiente drepturi şi garanţii procesuale pentru apărarea intereselor corespunzătoare poziţiei lor procesuale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că dispoziţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care înlătură aplicarea legii penale mai favorabile, excepţie ridicată de Iosif Olimpiu Bălaj în Dosarul nr. 8.952/271/2008 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală, de Dana Gyula şi Forgacs Adalbert în Dosarul nr. 3.599/84/2010 al Tribunalului Sălaj - Secţia penală, de Laurenţiu Pop, Robert Adrian Şarga, Alexandru Kalman Şarga şi Dan Mircea Ciprian Ilie în Dosarul nr. 8.709/296/2010 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, de Cristian Mihai Vosloban în Dosarul nr. 2.097/197/2010 al Judecătoriei Braşov, din oficiu de Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale şi de familie în Dosarul nr. 12.057/118/2010, de Florin Vîşcă în Dosarul nr. 5.774/271/2009 al Judecătoriei Oradea - Secţia penală, de Homer Cornel Dumitru în Dosarul nr. 13.413/281/2010 al Judecătoriei Ploieşti - Secţia penală şi de Dragoş Rusu în Dosarul nr. 1.632/321/2010 al Tribunalului Neamţ - Secţia penală.

2.Admite excepţia de neconstituţionalitate şi constată că alineatul final al art. 320^1 din Codul de procedură penală este neconstituţional.

3.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată în contestaţie la executare de Aurelian Mihai M. Tomulescu în Dosarul nr. 1.414/280/2011 al Judecătoriei Piteşti - Secţia penală, de Iulian Fentzel în Dosarul nr. 1.138/233/2011 al Judecătoriei Galaţi şi de Ciprian Gorocilă în Dosarul nr. 8.336/212/2011 al Judecătoriei Constanţa - Secţia penală.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 noiembrie 2011.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru

*

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia pronunţată de Curtea Constituţională prin pct. 2 al dispozitivului deciziei sus-menţionate, consider că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 320^1 alineatul final din Codul de procedură penală trebuia respinsă, pentru următoarele motive:

1.Analizând dispoziţiile alineatului final al art. 320^1 din Codul de procedură penală, consider că acestea nu încalcă dispoziţiile art. 21 alin. (3) din Constituţie referitoare la dreptul la un proces echitabil, nefiind lipsite de claritate şi previzibilitate, aşa cum s-a constatat prin decizia sus-menţionată a Curţii Constituţionale.

Este adevărat că textul în discuţie lasă o marjă de apreciere instanţelor judecătoreşti în ceea ce priveşte soluţionarea cererii inculpatului de judecare numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale, însă norma este suficient de clară şi precisă pentru a permite destinatarului să acţioneze conform conţinutului prevăzut de aceasta, iar aprecierea lăsată la latitudinea judecătorului intră - în mod indiscutabil - în conţinutul principiului înfăptuirii justiţiei, prevăzut de art. 124 din Legea fundamentală.

În materia clarităţii şi previzibilităţii unui text de lege şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat în mod constant, statuând că previzibilitatea consecinţelor ce decurg dintr-un act normativ determinat nu poate avea o certitudine absolută, întrucât, oricât de dorită ar fi aceasta, ea ar da naştere la o rigiditate excesivă a reglementării (Hotărârea din 20 mai 1999, pronunţată în Cauza Rekvenyi contra Ungariei, paragraful 34). Totodată, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni contra României, paragraful 35, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de contextul textului de lege, de domeniul pe care îl acoperă, precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi. (A se vedea şi Hotărârea din 28 martie 1990, pronunţată în Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei, paragraful 68.) Aşa cum a reţinut şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1.646 din 15 decembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 49 din 21 ianuarie 2010, invocând jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută. Una din tehnicile-tip de reglementare constă în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive. De asemenea, numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie. Funcţia decizională acordată instanţelor serveşte tocmai pentru a îndepărta îndoielile ce ar putea exista în privinţa interpretării normelor, ţinând cont de evoluţiile practicii cotidiene, cu condiţia ca rezultatul să fie coerent.

2.Apreciez că posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei şi de judecare a cauzei potrivit procedurii simplificate constituie o garanţie a dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 21 alin. (3) din Constituţie şi de art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi o garantare a aplicării prezumţiei de nevinovăţie, mai ales în cazurile în care se exercită o presiune asupra inculpatului de a-şi recunoaşte vinovăţia.

Referitor la incidenţa prezumţiei de nevinovăţie în cazul unei proceduri de recunoaştere prealabilă a vinovăţiei, similare cu cea prevăzută de art. 320^1 din Codul român de procedură penală, este de menţionat Decizia nr. 2004-492 DC din 2 martie 2004 a Consiliului Constituţional francez, prin care acesta a statuat că - în cadrul procedurii denumite "reconnaissance prιalable de culpabilitι"- judecătorul cauzei nu poate fi ţinut de acceptarea vinovăţiei de către inculpat, ci "îi revine sarcina să se asigure că persoana respectivă a recunoscut, liber şi sincer, că este autorul faptelor şi să verifice realitatea acestora". Prin aceeaşi decizie, Consiliul Constituţional francez a statuat că, în cazul în care emite o ordonanţă de omologare a acordului de stabilire a vinovăţiei, "judecătorul trebuie să verifice nu numai realitatea consimţământului persoanei, ci, în egală măsură, şi sinceritatea acesteia".

Principiul prezumţiei de nevinovăţie tinde a proteja o persoană învinuită de săvârşirea unei fapte penale împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal şi priveşte ansamblul procedurii penale litigioase, fiind inclus şi modul de administrare a probelor. (A se vedea Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 august 1987, pronunţată în Cauza Nolkenbockhoff împotriva Germaniei, paragraful 33.) Prin Hotărârea din 6 decembrie 1988, pronunţată în Cauza Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, instanţa de contencios al drepturilor omului a reţinut că acuzarea trebuie să ofere suficiente probe care să fundamenteze o eventuală declaraţie de culpabilitate.

De altfel, o procedură similară cu cea reglementată de art. 320^1 din Codul român de procedură penală este prevăzută şi în Italia, prin dispoziţiile art. 421 din Codul italian de procedură penală. Astfel, în cadrul procedurii simplificate denumite "giudizio abbreviato", judecătorul are posibilitatea de a respinge cererea de acordare a procedurii simplificate.

Prevederile alineatului final al art. 320^1 din Codul de procedură penală - constatate de Curte ca fiind neconstituţionale - dau posibilitatea judecătorului de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei, caz în care instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun. Acestea constituie o aplicare a principiului constituţional al înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, consacrat de art. 124 din Legea fundamentală, neputând fi admis ca judecătorului cauzei să nu i se dea posibilitatea de a respinge cererea de recunoaştere a vinovăţiei atunci când, de exemplu, nu este lămurit asupra împrejurărilor de fapt ale cauzei, considerând că judecata nu poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, ci judecarea cauzei ar trebui să se facă potrivit dreptului comun. Totodată, potrivit art. 320^1 alin. (4) din Codul de procedură penală, "Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse", iar, potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, "Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia". Prin urmare, atunci când, din probele administrate în cursul urmării penale, nu rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite fără niciun dubiu şi atunci când nu sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse, instanţa judecătorească trebuie să aibă posibilitatea de a respinge cererea de judecare în condiţiile art. 320^1 din Codul de procedură penală şi de a reveni la judecarea cauzei potrivit dreptului comun.

În concluzie, apreciez nu numai că dispoziţiile art. 320^1 alineatul final din Codul de procedură penală sunt constituţionale, ci şi că admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a acestora poate conduce la încălcarea unor drepturi şi libertăţi fundamentale.

Judecător,

prof. univ. dr. Iulia Antoanella Motoc