Decizie nr. 420 din 13 septembrie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Cristina Cătălina Turcu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. 168 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Dom Leasing" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.894/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Preşedintele constată cauza în stare de judecată şi acordă cuvântul pe fond.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textele de lege criticate nu aduc atingere principiului accesului liber la justiţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 20 ianuarie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 2.894/2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. 168 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Dom Leasing" - S.R.L. din Bucureşti într-un dosar având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei sentinţe civile prin care s-a respins o contestaţie la executare.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul susţine că prevederile art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Astfel, o parte care doreşte să invoce apărări de fond, prin intermediul contestaţiei la executare, are această posibilitate numai în măsura în care legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac, inclusiv o cale administrativă. Aşadar, în condiţiile consacrării legale a unei căi administrative de soluţionare a litigiilor privind fondul unui titlu executoriu nu se mai permite accesul la justiţie, în sensul că o instanţă judecătorească nu are posibilitatea să pronunţe o hotărâre cu privire la legalitatea celor cuprinse pe fond în acest titlu executoriu.

Cât priveşte dispoziţiile art. 168 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, şi acestea încalcă, pentru aceleaşi motive, accesul liber la justiţie, în condiţiile în care titlul executoriu - specific dreptului fiscal - nu poate fi atacat nici pe motive de fond, nici pe motive de formă, atâta timp cât pentru contestarea lui există o altă cale de atac, inclusiv o cale de atac administrativă, prevăzută de altfel de art. 169 din Codul de procedură fiscală.

Exigenţa fundamentală pentru calificarea ca echitabil a unui proces presupune ca "fiecare dintre părţile procesului să poată să-şi susţină cauza în condiţiile în care să nu o dezavantajeze substanţial, de-a lungul întregului proces, în raport cu părţile adverse". Pentru debitor contestaţia la executare reprezintă mijlocul legal de a înfrânge abuzul creditorilor urmăritori. Or, în cursul desfăşurării unui asemenea proces, având ca obiect o contestaţie la executare silită, debitorul este împiedicat prin dispoziţiile art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă să formuleze apărări de fond, iar în condiţiile art. 168 alin. (2) din Codul de procedură fiscală să conteste însuşi titlul executoriu, dacă există o cale administrativă de atac prin care acestea pot fi contestate.

Imposibilitatea invocării apărărilor de fond împotriva creditorilor, în condiţiile art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 168 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, pe calea contestaţiei la executare, este de natură să dezavantajeze în mod substanţial pe debitor în raporturile sale cu creditorii, de-a lungul întregului proces, ceea ce conduce în mod implicit la încălcarea dreptului constituţional la un proces echitabil.

Consacrarea constituţională a caracterului facultativ al jurisdicţiilor administrative semnifică faptul că partea are libertatea de a utiliza calea jurisdicţiilor administrative în vederea realizării drepturilor sale şi, în acelaşi timp, că aceasta nu poate suferi nici o atingere a drepturilor sale prin neutilizarea unei asemenea jurisdicţii.

Aşadar, indiferent de exercitarea sau nu a dreptului său la o jurisdicţie administrativă, partea va avea în patrimoniul său aceleaşi drepturi, atât din punct de vedere al dreptului material, cât şi din acela al dreptului procesual.

Textele de lege criticate restrâng însă posibilitatea de a ataca pe cale judecătorească, prin contestaţie la executare, titlul executoriu care nu este emis de o instanţă sau de alt organ jurisdicţional şi de a formula împotriva acestuia apărări de fond, dacă legea prevede alte căi de atac.

Procedura alternativă prevăzută de lege este în mod expres, în cazul art. 168 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, cea a jurisdicţiei administrative, reglementată de art. 169 şi următoarele din Codul de procedură fiscală. Abia la finalul acestei proceduri administrative partea interesată are posibilitatea să se adreseze justiţiei, care să cenzureze rezultatul, respectiv decizia prin care se încheie procedura administrativă, pe calea contenciosului administrativ, ceea ce contravine art. 21 alin. (1) şi (4) din Constituţie.

Altfel spus, pentru a deduce verificării judecătoreşti un titlu executoriu emis de către organul fiscal, partea este obligată să urmeze procedura jurisdicţional-administrativă, singura prevăzută de lege, încălcându-se astfel, deopotrivă, regula jurisdicţiei administrative facultative şi principiul accesului liber la justiţie.

Din acest punct de vedere se remarcă şi încălcarea dreptului la un proces echitabil, atâta timp cât prin contestaţia la executare nu se invocă nici o încălcare a formalităţilor de executare, ci numai vicii ale titlului executoriu, partea neputând să obţină protecţia justiţiei, ci trebuind să aştepte finalul procedurii administrative, pentru a ataca decizia pronunţată, pe calea contenciosului administrativ.

În final, autorul excepţiei solicită să se admită excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate că prevederile art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă, respectiv ale art. 168 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, sunt neconstituţionale în sensul şi în măsura în care trimit în vederea analizării şi implicit a realizării unor drepturi la uzul obligatoriu al unei căi de jurisdicţie administrativă.

Tribunalul Bucureşti - Secţia a V-a civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens arată că, în esenţă, contestaţia la executare este destinată să înlăture neregularităţile produse în cursul executării silite sau să lămurească întinderea şi înţelesul titlului executoriu. În principiu, în cadrul contestaţiei la executare, instanţa nu poate examina împrejurările care vizează fondul cauzei şi care ar fi de natură să repună în discuţie hotărârile judecătoreşti sau hotărârile care emană de la organe cu activitate jurisdicţională.

Posibilitatea invocării apărărilor de fond în cadrul contestaţiei la executare este însă condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale, în cadrul cărora aceste apărări să poată fi invocate. Această posibilitate, reglementată de textele de lege criticate, nu poate fi apreciată ca o îngrădire a accesului liber la justiţie şi nici ca o atingere a dreptului la un proces echitabil, atâta vreme cât legiuitorul a prevăzut accesul la instanţele judecătoreşti prin exercitarea altor căi de atac. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 187 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.

Acceptând că procedura administrativă prevăzută de art. 174 alin. (1) din Codul de procedură fiscală este o procedură administrativ-jurisdicţională, persoana interesată are posibilitatea de a o parcurge sau de a se adresa direct justiţiei.

Altfel spus, "facultativ" nu semnifică "interzis" şi, ca atare, nimic nu poate împiedica persoana care se consideră vătămată într-un drept, într-o libertate sau interes legitim să se adreseze direct justiţiei.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, apreciind că textele de lege criticate nu încalcă dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Astfel, posibilitatea utilizării apărărilor de fond în contestaţia la executare, reglementată de textele de lege criticate, este condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora aceste apărări să poată fi invocate.

În speţă, însă, debitorul avea posibilitatea formulării unei acţiuni în anulare a titlului executoriu care nu provine de la un organ de jurisdicţie, aşa încât nu mai putea utiliza apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare.

Avocatul Poporului apreciază că textele de lege criticate sunt constituţionale, conţinând dispoziţii privind procedura de judecată, adoptate în temeiul competenţei conferite legiuitorului prin dispoziţiile art. 126 alin. (2) din Constituţie. Astfel, posibilitatea, instituită prin textele de lege criticate, a invocării pe calea contestaţiei la executare a apărărilor de fond este condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului. Dacă însă legea pune la dispoziţia debitorului o cale de atac specială, acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare. O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările respective, potrivit opţiunii sale, în una sau în alta dintre căile de atac pe care le are la dispoziţie. Adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 168 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 24 iunie 2004, dispoziţii care au următorul conţinut:

–Art. 399 alin. 3: "În cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, se pot invoca în contestaţia la executare apărări de fond împotriva titlului executoriu, dacă legea nu prevede în acest scop o altă cale de atac.";

–Art. 168 alin. (2): "Contestaţia poate fi făcută şi împotriva titlului executoriu în temeiul căruia a fost pornită executarea, în cazul în care acest titlu nu este o hotărâre dată de o instanţă judecătorească sau de alt organ jurisdicţional şi dacă pentru contestarea lui nu exista o altă procedură prevăzută de lege."

Autorul excepţiei susţine că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 21 din Constituţie, care au următorul conţinut:

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.

(3)Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-un termen rezonabil.

(4)Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că, în esenţă, contestaţia la executare este destinată să înlăture neregularităţile comise cu prilejul urmăririi silite sau să expliciteze titlul executoriu ce urmează a fi valorificat. În cadrul soluţionării contestaţiei, instanţa nu poate examina împrejurări care vizează fondul cauzei şi care sunt de natură să repună în discuţie hotărâri care emană de la organe cu activitate jurisdicţională, în faţa cărora au avut loc dezbateri contradictorii, părţile având posibilitatea, cu acel prilej, de a invoca apărările de fond necesare. O soluţie contrară, sub acest aspect, ar nesocoti principiul autorităţii de lucru judecat, ceea ce este inadmisibil.

Pe de altă parte, în cazul în care executarea silită se face în temeiul unui titlu executoriu care nu este emis de o instanţă judecătorească, legea procesuală civilă prevede că debitorul are dreptul să invoce, pe calea contestaţiei, toate apărările de fond referitoare la existenţa, întinderea şi valabilitatea creanţei constatate prin respectivul titlu executoriu. Totuşi, posibilitatea utilizării apărărilor de fond este condiţionată de inexistenţa unor mijloace procedurale speciale pentru realizarea dreptului, în cadrul cărora acestea să poată fi invocate.

Aceste mijloace procedurale speciale sunt reglementate pentru titlurile de creanţă şi actele administrative fiscale. Astfel, potrivit art. 174 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală: "Împotriva titlului de creanţă, precum şi împotriva altor acte administrative fiscale se poate formula contestaţie potrivit legii. Contestaţia este o cale administrativă de atac şi nu înlătură dreptul la acţiune al celui care se consideră lezat în drepturile sale printr-un act administrativ fiscal sau prin lipsa acestuia, în condiţiile legii." În soluţionarea contestaţiei, organul competent va verifica motivele de fapt şi de drept care au stat la baza emiterii actului administrativ fiscal şi se pronunţă prin decizie sau dispoziţie, după caz. Deciziile emise în soluţionarea contestaţiilor pot fi atacate la instanţa judecătorească de contencios administrativ competentă.

Legea pune, aşadar, la dispoziţia debitorului căile de atac speciale menţionate, aşa încât acesta nu mai poate să utilizeze apărări de fond în cadrul contestaţiei la executare. O asemenea prevedere nu constituie o îngrădire a liberului acces la justiţie, de vreme ce partea interesată poate folosi apărările respective, potrivit opţiunii sale, în căile de atac pe care le are la dispoziţie. Adoptarea acestei măsuri nu face, în realitate, decât să dea expresie preocupării legiuitorului de a preveni abuzul de drept constând în invocarea aceloraşi apărări în două căi de atac diferite, în scopul tergiversării cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti.

Întrucât accesul liber la justiţie, ca, de altfel, orice drept fundamental, consacrat ca atare de Constituţie, are caracter legitim numai în măsura în care este exercitat cu bună-credinţă, în limite rezonabile, cu respectarea drepturilor şi intereselor în egală măsură ocrotite ale celorlalte subiecte de drept, Curtea consideră că stabilirea de către legiuitor a acestor limite nu aduce nici o îngrădire dreptului în sine, ci, dimpotrivă, creează premisele valorificării sale în concordanţă cu exigenţele generale proprii unui stat de drept.

De altfel, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, stabilirea competenţei instanţelor şi a procedurii de judecată constituie atributul exclusiv al legiuitorului, acesta fiind ţinut, desigur, ca, în procesul de legiferare, să se circumscrie cadrului constituţional. Or, Curtea constată că reglementarea dedusă controlului satisface exigenţa impusă de norma constituţională, fiind în deplină concordanţă cu prevederile art. 21 din Legea fundamentală.

Pentru aceleaşi considerente nu pot fi primite criticile de neconstituţionalitate referitoare la art. 168 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală.

Curtea s-a pronunţat asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă prin Decizia nr. 454 din 2 decembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 926 din 23 decembrie 2003, într-o cauză în care s-a invocat încălcarea aceloraşi prevederi din Constituţie.

Întrucât nu au intervenit elemente noi care să determine schimbarea jurisprudenţei Curţii Constituţionale, soluţia şi considerentele cuprinse în decizia menţionată îşi menţin valabilitatea şi în cauza de faţă.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 399 alin. 3 din Codul de procedură civilă şi a dispoziţiilor art. 168 alin. (2) din Ordonanţa Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Dom Leasing" - S.R.L. din Bucureşti în Dosarul nr. 2.894/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a V-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 septembrie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Cristina Cătălina Turcu