Decizie nr. 67 din 13 februarie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 4.733/2001 al acelei instanţe.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 6 februarie 2003 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 13 februarie 2003.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 20 martie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 4.733/2001, Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de instanţa de judecată într-un proces de insulta şi calomnie pornit la plângerea prealabilă a persoanei vătămate Sorin Rosca Stanescu împotriva inculpatului Ilie Merce. În cauza în care a fost ridicată excepţia inculpatul a dobândit calitatea de deputat după pornirea procesului penal.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţia din art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală este contrară tezei a doua din art. 69 alin. (1) din Constituţie, care prevede că în cazul în care inculpatul are calitatea de deputat competenţa aparţine Curţii Supreme de Justiţie, fără a distinge după cum aceasta calitate a persoanei a fost dobandita înainte sau după săvârşirea infracţiunii. Se mai arata ca dispoziţia legală criticata este contrară şi prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În susţinerea acestui punct de vedere se arata ca dispoziţia legală criticata vizează competenţa ratione personae în cazul schimbării calităţii inculpatului intervenite în cursul judecării.

Prin art. 69 alin. (1) din Constituţie, sub titulatura de imunitate parlamentară, au fost reglementate doua măsuri de protecţie a deputaţilor şi senatorilor pe durata exercitării mandatului: cea dintâi consta în interzicerea reţinerii, arestării, perchezitionarii sau trimiterii în judecata penală ori contravenţională fără încuviinţarea Camerei din care fac parte; cea de a doua se referă la competenţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie în cazul parlamentarului trimis în judecata penală ori contravenţională. Rezultă ca aceasta din urma teza reprezintă o continuare a celei dintâi, care reglementează activităţile pentru care deputatul sau senatorul beneficiază de imunitate, precum şi procedura ridicării acesteia. Astfel, competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie în cazurile prevăzute în teza întâi, adică după parcurgerea procedurii de ridicare a imunitatii parlamentare. Dacă legiuitorul constituant ar fi dorit sa extindă imunitatea parlamentară şi după momentul trimiterii în judecata, ar fi făcut-o în mod explicit, textele referitoare la imunitatea parlamentară cuprinzând enumerari limitative şi, prin urmare, de stricta interpretare.

Pe de altă parte, art. 16 alin. (1) din Constituţie prevede că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor fără privilegii şi discriminări. În realitate, ceea ce se protejeaza prin intermediul art. 69 alin. (1) din Constituţie nu este persoana fizica, întrucât aceasta ar contraveni principiului egalităţii în drepturi a cetăţenilor, ci mandatul pe care aceasta persoana îl deţine. În consecinţa, se arata ca art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, referitor la menţinerea competentei instanţei, indiferent de schimbarea calităţii inculpatului, nu contravine dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 69 alin. (1) teza a doua din Constituţie. Se invoca în acest sens şi deciziile Curţii Constituţionale nr. 96 din 21 martie 2002 şi nr. 235 din 10 septembrie 2002.

Avocatul Poporului arata ca prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie instituie regula potrivit căreia senatorii şi deputaţii pot fi trimişi în judecata numai cu încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea acestora, iar competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie. În ceea ce priveşte data comiterii faptei, dispoziţiile constituţionale nu cuprind nici o condiţie restrictiva în acest sens, de unde rezultă ca deputaţii şi senatorii vor fi judecati de cea mai înaltă instanţa din sistemul judiciar. Scopul reglementării din art. 69 alin. (1) din Constituţie, se arata în continuare, este acela de a proteja pe parlamentari, pe durata exercitării mandatului, împotriva eventualelor abuzuri sau sicane de ordin judiciar, de natura să le stirbeasca independenta în îndeplinirea misiunii cu care au fost investiti de electorat şi sa submineze prestigiul Parlamentului. De asemenea, se apreciază ca în cazul în care de la data săvârşirii faptei şi până în prezent calitatea unei persoane fizice s-a schimbat, aceasta devenind parlamentar, conform art. 29 pct. 1 lit. a) din Codul de procedură penală, competenţa de judecată a faptelor săvârşite de persoana în cauza trebuie să revină Curţii Supreme de Justiţie. Instanţa suprema însă nu poate să paseasca la judecarea cauzei decât dacă sunt respectate condiţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, se apreciază ca acestea sunt în contradictie cu art. 29 pct. 1 lit. a) din acelaşi cod, potrivit căruia Curtea Suprema de Justiţie judeca în prima instanţa faptele săvârşite de senatori şi deputaţi. O asemenea situaţie s-a creat pentru ca textul art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală a subzistat modificărilor aduse până în prezent Codului de procedura penală. În aceste condiţii, se arata ca prevederile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală pot fi considerate constituţionale numai dacă sunt interpretate în sensul că schimbarea calităţii persoanei fizice în parlamentar atrage, în mod obligatoriu, stabilirea competentei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, republicată, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determina schimbarea competentei."

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 69 alin. (1) din Constituţie, care au următorul cuprins:

–Art. 16 alin. (1): "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.";

–Art. 69 alin. (1): "Deputatul sau senatorul nu poate fi reţinut, arestat, percheziţionat sau trimis în judecata, penală ori contravenţională, fără încuviinţarea Camerei din care face parte, după ascultarea sa. Competenţa de judecată aparţine Curţii Supreme de Justiţie."

Curtea constata ca prin art. 69 alin. (1) din Constituţie, sub titulatura de Imunitatea parlamentară, au fost reglementate două categorii de măsuri de protecţie a deputaţilor şi senatorilor, pe durata exercitării mandatului, împotriva eventualelor abuzuri sau sicane de ordin judiciar, de natura să le stirbeasca independenta în îndeplinirea misiunii cu care au fost investiti de electorat şi sa submineze prestigiul Parlamentului.

Cea dintâi măsura de protecţie consta în interzicerea reţinerii, arestării, perchezitionarii sau trimiterii în judecata, penală sau contravenţională, a unui deputat sau senator, fără încuviinţarea Camerei din care face parte. Aceasta măsura are ca scop sa împiedice ca un parlamentar să fie privat de posibilitatea de a-şi exercită mandatul ca urmare a unor proceduri judiciare represive şi arbitrare, inspirate din motive politice.

Enumerand măsurile judiciare supuse încuviinţării, textul constituţional nu face nici o distincţie în privinta datei comiterii faptelor ce justifica luarea acestor măsuri, de unde rezultă ca el se aplică atât în cazul infracţiunilor şi al contravenţiilor comise de un deputat ori de un senator în perioada exercitării mandatului, cat şi în cazul celor săvârşite înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Esenţial în definirea imunitatii parlamentare este momentul luării măsurii judiciare - moment care trebuie să se plaseze în mod obligatoriu în interiorul duratei mandatului -, şi nu data comiterii faptei care a generat măsura, data care poate să fie anterioară alegerii celui în cauza în rândul membrilor Parlamentului.

Pe de altă parte, în înţelesul aceluiaşi text constituţional, parlamentarul care a fost trimis în judecata înainte de dobândirea mandatului poate să fie judecat în continuare adică în timpul exercitării mandatului - fără să fie necesară ridicarea imunitatii lui.

Cea de a doua măsura de protecţie consta în stabilirea competentei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie, în cazul deputatului sau senatorului trimis în judecata, penală sau contravenţională. Caracterul protector al acestei norme se releva în aceea ca parlamentarul trimis în judecata este scos de sub jurisdicţia instanţei căreia i-ar reveni competenţa potrivit regulilor generale - fiind aparat în acest fel de presiunile şi de vrajmasiile locale - şi i se da posibilitatea de a fi judecat de Curtea Suprema de Justiţie, care, în raport cu poziţia pe care o deţine în sistemul judiciar, prezintă cele mai înalte garanţii de independenta şi imparţialitate.

Având în vedere faptul ca art. 69 alin. (1) din Constituţie nu face nici o distincţie, rezultă ca textul se referă la toate cazurile în care un parlamentar este judecat în timpul exercitării mandatului sau pentru o faptă penală sau contravenţională, indiferent de data la care a fost sesizată instanţa - înainte sau după dobândirea de către făptuitor a calităţii de deputat sau senator.

Acest înţeles al prevederilor art. 69 alin. (1) din Constituţie rezultă, în egala măsura, din scopul reglementării, căci ar fi lipsit de ratiune să se admită ca legiuitorul constituant a urmărit asigurarea unei judecati impartiale numai pentru parlamentarii trimişi în judecata în timpul exercitării mandatului, iar nu şi pentru cei ce se afla în curs de judecată în perioada exercitării mandatului, în temeiul unor acţiuni judiciare pornite anterior.

În aceste condiţii, asa cum se retine şi în punctul de vedere comunicat de Avocatul Poporului, prevederile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală pot fi considerate constituţionale numai dacă sunt aplicate în sensul că schimbarea calităţii persoanei fizice în parlamentar atrage, în mod obligatoriu, stabilirea competentei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie.

Prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţia României, privind competenţa Curţii Supreme de Justiţie, constituie norme de procedura penală cu statut constituţional. Poziţia suprema a Constituţiei în ierarhia actelor normative are drept consecinţa şi faptul ca legile şi celelalte acte cu caracter normativ nu trebuie să contravină Legii fundamentale.

Pe de altă parte, Curtea constata ca este intemeiata şi opinia instanţei de judecată care a ridicat din oficiu excepţia de neconstituţionalitate, în sensul că dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin principiului egalităţii în drepturi a persoanelor aflate în aceeaşi situaţie juridică, prevăzut în art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Tot astfel cum principiul inviolabilitatii parlamentare, consacrat prin prima teza a art. 69 alin. (1) din Constituţie, apara, deopotrivă, mandatul parlamentar, independenta Parlamentului, dar şi persoana titularului mandatului, norma de competenţa materială stabilită prin teza a doua a aceluiaşi text constituţional este menita sa apere nu numai mandatul senatorului sau deputatului judecat pentru o faptă penală, ci şi persoana parlamentarului aflat în situaţia de inculpat într-un proces penal.

Or, în condiţiile în care membrii Parlamentului au acelaşi statut juridic, compus din aceleaşi drepturi şi obligaţii, judecarea unora dintre aceştia de către Curtea Suprema de Justiţie, iar a altora de către instanţe inferioare - luând în considerare numai data trimiterii în judecata, irelevanta sub aspectul protecţiei judiciare la care sunt îndreptăţiţi în mod egal toţi parlamentarii - este vadit discriminatorie şi deci contrară prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

În consecinţa, revenind asupra jurisprudenţei anterioare (deciziile nr. 96/2002 şi nr. 235/2002, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 308 din 9 mai 2002 şi, respectiv, nr. 750 din 15 octombrie 2002), Curtea constata ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 69 alin. (2) din Constituţie, în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecati de alte instanţe decât Curtea Suprema de Justiţie în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar, urmând ca în aceste cazuri să se aplice direct norma de procedura consacrată prin Legea fundamentală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Tribunalul Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 4.733/2001 al acelei instanţe şi constata ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care sunt înţelese şi aplicate în sensul că senatorii şi deputaţii vor fi judecati de alte instanţe decât Curtea Suprema de Justiţie în cazurile în care sesizarea instanţei a avut loc anterior datei dobândirii mandatului de parlamentar.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 13 februarie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu

OPINIE SEPARATĂ

Apreciem ca fiind gresita soluţia adoptată cu votul majorităţii membrilor Curţii Constituţionale prin Decizia nr. 67 din 13 februarie 2003, considerând ca nici în prezenta cauza nu s-au evidenţiat elemente noi, de natura să justifice reconsiderarea jurisprudenţei Curţii, concretizate în deciziile nr. 96/2002 şi nr. 235/2002. Pe baza considerentelor reţinute în deciziile anterioare, continuam sa apreciem ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală nu sunt contrare unor prevederi sau principii constituţionale.

Dispoziţiile legale supuse controlului de constituţionalitate prevăd ca "Dobândirea calităţii după săvârşirea infracţiunii nu determina schimbarea competentei". Exceptarea de la aplicarea acestor dispoziţii legale a parlamentarilor înseamnă instituirea unui tratament juridic diferenţiat faţă de celelalte persoane care, după săvârşirea infracţiunii, dobândesc calitatea ce determina competenţa altei instanţe judecătoreşti. Or, un asemenea tratament juridic diferenţiat este contrar prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Consideram ca soluţia adoptată prin Decizia nr. 67/2003 nu este conformă nici cu prevederile art. 69 alin. (1) din Constituţie, cel puţin în privinta persoanelor care au fost trimise în judecata înainte de dobândirea calităţii de parlamentar. Dispoziţiile art. 69 alin. (1) din Constituţie reprezintă măsuri de protecţie a senatorilor şi a deputaţilor împotriva unor eventuale acte procedurale penale abuzive, de natura sa împiedice exercitarea libera a mandatului de parlamentar.

Este adevărat ca aceste dispoziţii constituţionale nu disting în raport cu data săvârşirii infracţiunii ori a contravenţiei, dar au în vedere ipoteza în care o persoană urmează a fi reţinută, arestata, perchezitionata sau trimisa în judecata, penală ori contravenţională, atunci când are calitatea de senator sau de deputat. Condiţionarea luării vreuneia dintre măsurile enumerate de încuviinţarea Camerei din care face parte persoana vizata are menirea de a asigura controlul parlamentar asupra justificarii legale a măsurii preconizate. Camerele Parlamentului nu au însă dreptul constituţional de a se pronunţa asupra măsurii luate înainte ca persoana respectiva sa fi dobândit calitatea de senator sau de deputat.

Competenţa de judecată a Curţii Supreme de Justiţie este prevăzută de acelaşi alin. (1) al art. 69 din Constituţie. Astfel, aceasta dispoziţie poate fi aplicată numai în corelare cu tezele anterioare, respectiv în situaţia în care Camera competenţa a Parlamentului a încuviinţat trimiterea în judecata a unui senator sau deputat.

Consideram ca dispoziţiile art. 40 alin. 2 din Codul de procedură penală nu instituie nici o discriminare neconstitutionala între parlamentari. Persoana care a fost trimisa în judecata penală anterior dobândirii calităţii de senator sau de deputat se afla într-o situaţie obiectiv şi esenţial diferita faţă de persoana care urmează a fi trimisa în judecata după ce a dobândit aceasta calitate. Conform jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale, ca şi celei a Curţii Europene a Drepturilor Omului, situaţia diferita a unor categorii de persoane nu numai ca justifica, ci chiar impune tratamentul juridic diferenţiat.

Dispoziţia tezei finale a art. 69 alin. (1) din Constituţie constituie, într-adevăr, o norma procedurala derogatorie, care se impune a fi aplicată în mod direct, dar numai cu privire la competenţa de judecată a senatorilor sau a deputaţilor a căror trimitere în judecata este condiţionată de încuviinţarea Camerei din care fac parte.

Ideea ca stabilirea competentei de judecată a Curţii Supreme de Justiţie reprezintă o garanţie de independenta şi de imparţialitate pare a pune sub semnul intrebarii independenta şi imparţialitatea celorlalte instanţe judecătoreşti. Or, potrivit prevederilor art. 123 alin. (2) toţi judecătorii, indiferent de instanţa judecătorească la care sunt numiţi, sunt independenţi şi se supun numai legii, iar judecata impartiala este impusa atât de principiile constituţionale, cat şi de prevederile art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, orice abatere urmând a fi îndreptată pe calea controlului judiciar.

Judecător,

prof. univ. dr. Costica Bulai

Judecător,

Kozsokar Gabor

Judecător,

prof. univ. dr. Ioan Vida

────────────