Decizie nr. 31 din 26 mai 1993

Victor Dan Zlatescu - preşedinte

Ion Filipescu - judecător

Miklos Fazakas - judecător

Petru Duda - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa din 19 mai 1993. Concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, pronunţarea fiind amânată pentru astăzi, 26 mai 1993.

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin sentinta penală nr. 54, pronunţată la data de 17 martie 1992 în dosarul Judecătoriei Babadag, inculpatii Cristea Dumitru, Plugaru Nicolae şi Cominceanu Gigel Mitica au fost condamnaţi la diferite pedepse privative de libertate pentru săvârşirea unor infracţiuni în dăuna avutului obştesc.

Inculpatii au declarat recurs în faţa Tribunalului Judeţean Tulcea împotriva acestei sentinţe şi cu ocazia judecării recursului au ridicat excepţia de neconstituţionalitate, sustinand ca textele referitoare la avutul obştesc în temeiul cărora au fost condamnaţi sunt în contradictie cu dispoziţiile art. 135 alin. (2) şi (4) din Constituţie şi au fost abrogate prin art. 150 alin. (1) din aceasta.

Exprimandu-şi punctul de vedere, Tribunalul Judeţean Tulcea a reţinut ca, din examinarea dispoziţiilor art. 145 din Codul penal "se desprinde concluzia ca noţiunea de obştesc, asa cum este reglementată acum în Codul penal, este mai larga decât noţiunea de public care se regaseste în dispoziţiile constituţionale, neexistand nici un fel de neconcordanta între cele doua texte de lege, deoarece sfera de public fiind mai restrânsă nu se poate suprapune pe cea de obştesc".

În vederea soluţionării cauzei s-au cerut, potrivit legii, puncte de vedere Senatului, Camerei Deputaţilor şi Guvernului.

În punctul de vedere al Guvernului - singurul de altfel care a fost primit - se propunea respingerea excepţiei de neconstituţionalitate pe doua motive:

a)Curtea Constituţională nu este competenţa să soluţioneze decât excepţiile privind actele normative adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei;

b)conceptul de avut obştesc nu este infirmat de textele constituţionale, el fiind chemat, în această perioadă de tranzitie, sa evoce, nu numai cu privire la bunurile proprietatea statului, ci şi "la cele ale unor colective de oameni, cum este cazul cooperativelor de consum şi credit, sau al cooperativelor meşteşugăreşti, inclusiv de invalizi, caracterizate ca organizaţii economice productive", a căror proprietate "poate fi considerată chiar de tip privat".

Faţa de actele şi lucrările dosarului,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

retine următoarele:

Cu privire la problema pusă în discuţia părţilor, referitoare la împrejurarea dacă se poate ridica excepţia de neconstituţionalitate în condiţiile în care legea a carei aplicare s-a făcut a fost adoptată înainte de intrarea în vigoare a Constituţiei României din 1991, se are în vedere, pe de o parte, ca, potrivit art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, aceasta este singura în drept sa hotărască asupra competentei sale, conform art. 144 din Constituţie, iar pe de altă parte, potrivit art. 3 alin. (1) din aceeaşi lege, competenţa Curţii nu poate fi contestată de nici o autoritate.

Desigur, această competenţă poate aparea numai atunci când, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, raporturile juridice fie de drept substanţial, fie de drept procesual, au fost stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei, astfel cum este cazul în speta.

Potrivit principiului neretroactivitatii legii, Constituţia dispune numai pentru viitor. În temeiul acestui principiu, prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie, conform cărora Curtea Constituţională hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea legilor şi a ordonanţelor, trebuie înţelese în sensul că se referă numai la actele normative de acest fel, adoptate după intrarea în vigoare a Constituţiei.

În aceasta lumina s-ar putea considera că nu poate fi sesizată Curtea cu privire la neconstituţionalitatea unor prevederi cuprinse în acte normative adoptate anterior, astfel cum este şi Codul penal.

Nu mai puţin însă, potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, legile şi toate celelalte acte normative rămân în vigoare în măsura în care ele nu contravin Constituţiei. Dacă ele sunt contrare acesteia, concluzia logica este ca ele au fost abrogate implicit, fapt intarit de altfel şi de principiul ca legea posterioară abroga pe cea care i-a precedat, dacă este contrară.

Prin urmare, abrogarea dispoziţiei legale anterioare Constituţiei, potrivit art. 150 alin. (1) al acesteia, presupune neconformitatea sa cu Constituţia, adică este rezultatul neconstitutionalitatii ei.

Desigur, instanţa de drept comun are nu numai dreptul, dar şi obligaţia sa stabilească dacă textul de lege a cărui aplicare urmează să se facă mai este sau nu în vigoare. Aceasta implica faptul ca ea trebuie să se pronunţe, când este cazul, asupra împrejurării dacă textul în cauza a fost sau nu abrogat, explicit sau implicit.

Dacă însă, ca în speta, excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată şi instanţa de drept comun nu a fost statuat în acest sens, ea se desesizeaza sub acest aspect, excepţia urmând, potrivit art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, să fie trimisa spre soluţionare Curţii Constituţionale, instanţa urmând să-şi exprime în încheierea pe care o pronunţa în acest scop doar o simpla opinie care nu se reflecta în cadrul interlocutoriu al acestei încheieri.

Rezultă, asadar, ca în situaţia în care, deşi nu a suspendat judecarea cauzei, dar a sesizat prin încheiere Curtea Constituţională, instanţa de drept comun nu ar putea sa statueze ca legea a fost sau nu abrogată implicit.

Sesizată cu o astfel de excepţie, Curtea Constituţională nu poate refuza sa o soluţioneze, deşi nu este vorba despre o lege adoptată după intrarea în vigoare a Constituţiei, ci despre una care a fost abrogată implicit prin aceasta, întrucât sunt în discuţie raporturi juridice de drept substanţial sau procesual stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei. Este de reţinut ca, în aceasta din urma ipoteza, va trebui făcut în prealabil un examen al conformitatii legii atacate cu prevederile Constituţiei, pentru ca numai astfel se poate stabili dacă legea a fost sau nu abrogată implicit.

Potrivit dispoziţiilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, text citat mai sus, Curtea Constituţională este singura în drept sa stabilească, desigur în condiţiile legii, asupra competentei sale. Ea se considera competenţa să soluţioneze problema privitoare la abrogarea implicita prin Constituţie a unei legi anterioare în situaţia în care a fost sesizată în mod legal asupra unei excepţii de neconstituţionalitate, în condiţiile precizate.

A proceda altfel ar insemna, pe de o parte, o prelungire inutila a procesului, iar pe de altă parte, a se deroga de la o soluţie care semnifica o aplicare corecta a Constituţiei.

Cu privire la problema de fond, şi anume dacă prevederile din Codul penal referitoare la conceptul de avut obştesc au fost sau nu implicit abrogate potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie, se reţin următoarele:

Conceptul de avut obştesc urmează a fi raportat la formele proprietăţii consacrate şi reglementate de Constituţie, pentru a constata dacă între acestea exista ori nu concordanta şi dacă, deci, poate fi vorba de abrogarea totală sau parţială a textelor din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc.

În lumina art. 145 din Codul penal care se referă la "organizaţiile de stat, organizaţiile obşteşti sau orice organizaţii care desfăşoară o activitate utila din punct de vedere social şi care funcţionează potrivit legii", termenul de avut obştesc a fost interpretat în practica judiciară anterioară extensiv, incluzând proprietatea de stat, cooperatista şi a altor organizaţii obşteşti, care s-au bucurat de un regim juridic de favoare, în comparatie cu proprietatea care constituia avutul personal.

Art. 135 alin. (1) din Constituţie ocroteşte proprietatea indiferent de titularul ei. De asemenea, art. 41 alin. (1) din Constituţie garantează dreptul de proprietate privată.

Proprietatea este publică şi privată, prevede art. 135 alin. (2) din Constituţie, ceea ce înseamnă ca altfel de forme de proprietate, care să nu se încadreze într-una dintre acestea, nu pot exista.

Potrivit art. 135 alin. (3) din Constituţie, proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor administrativ-teritoriale, adică judeţelor, municipiilor, oraşelor ori comunelor.

Pe cale de consecinţa, dat fiind că nu se defineste proprietatea privată, rezultă ca proprietatea care nu este publică este privată.

Este, de asemenea, de reţinut ca bunurile care sunt proprietate publică nu au toate acelaşi regim juridic. Într-adevăr, unele bunuri sunt exclusiv obiect al proprietăţii publice, după cum prevede art. 135 alin. (4) din Constituţie. Acest text determina bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice după doua procedee, şi anume: enumera asemenea bunuri sau prevede că alte bunuri, obiect exclusiv al proprietăţii publice, sunt "stabilite de lege".

Din prima categorie fac parte următoarele bunuri: bogăţiile de orice natura ale subsolului, căile de comunicaţie, spaţiul aerian, apele cu potenţial energetic valorificabil şi cele care pot fi folosite în interes public, plajele, marea teritorială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental.

Din cea de-a doua categorie fac parte bunurile stabilite de alte legi decât Constituţia.

Asemenea legi au apărut atât înainte de Constituţie, cat şi după aceasta. Astfel sunt Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar şi Legea nr. 56/1992 privind frontiera de stat a României.

Este de observat ca aceste alte legi folosesc şi ele doua metode de a determina bunurile obiectiv exclusiv al proprietăţii publice.

În primul rând, aceste alte legi enumera bunurile obiect exclusiv al proprietăţii publice, cum face art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu privire la terenuri, precum şi art. 4 lit. a) alin. 2 din Legea nr. 56/1992, care se referă la fasia de protecţie a frontierei şi art. 74 din aceeaşi lege, cu privire la imobilele în care funcţionează punctele pentru trecerea frontierei rutiere şi terenurile aferente acestora.

În al doilea rând, aceste alte legi precizează criteriul cu ajutorul căruia se poate determina dacă bunul este obiect exclusiv al proprietăţii publice. Astfel, art. 5 alin. 1 din Legea nr. 18/1991 se referă la terenurile "care, prin natura lor, sunt de uz sau de interes public", iar art. 4 ultimul alineat din aceeaşi lege se referă la terenurile "afectate unei utilităţi publice".

În felul acesta, legiuitorul are posibilitatea de a extinde ori restrânge sfera bunurilor care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, fie prin enumerarea bunurilor, fie prin stabilirea destinaţiei lor, unei utilităţi publice.

De asemenea, autoritatea publică competenţa sa stabilească destinaţia concretă a unor bunuri, deci alta decât cea legislativă, are posibilitatea, în acest fel, sa determine cuprinderea bunurilor respective în categoria celor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice.

Bunurile care sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice fac parte din domeniul public, după cum prevede, de exemplu, art. 4 şi 5 din Legea nr. 18/1991 ori art. 4 lit. a) alin. 2 şi art. 74 din Legea nr. 56/1992.

Dat fiind ca unele bunuri sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice, rezultă ca ele sunt inalienabile şi imprescriptibile atât extinctiv, cat şi achizitiv, după cum prevede de altfel şi art. 1844 din Codul civil. În acest sens, art. 135 alin. (5) din Constituţie dispune ca bunurile proprietate publică sunt inalienabile şi ca ele, în condiţiile legii, pot fi date în administrarea regiilor autonome ori instituţiilor publice sau pot fi concesionate sau închiriate.

Potrivit Constituţiei, toate bunurile, cu excepţia celor prevăzute de art. 135 alin. (4), pot fi obiect al proprietăţii publice sau al proprietăţii private.

Bunurile care nu sunt obiect exclusiv al proprietăţii publice sunt alienabile şi prescriptibile. Prin urmare, bunurile care fac parte din patrimoniul regiilor autonome ori al societăţilor comerciale cu capital de stat, în măsura în care nu se încadrează în categoria de mai sus fiind date în administrare, concesionate ori închiriate acestora, aparţin proprietăţii private.

De altfel, potrivit art. 5 şi 20 din Legea nr. 15/1990, regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat sunt proprietare asupra bunurilor care fac parte din patrimoniul lor, afară dacă - după cum s-a arătat - au intrat în acest patrimoniu cu un alt titlu juridic.

În cazul societăţilor comerciale cu capital de stat, aparţin statului ori unităţilor administrativ-teritoriale acţiunile sau părţile sociale, dar bunurile acestor societăţi constituie proprietatea lor după cum prevede Legea nr. 15/1990.

În aceste condiţii, bunurile proprietatea regiilor autonome şi a societăţilor comerciale cu capital de stat nu constituie obiectiv exclusiv al proprietăţii publice.

Tot astfel, bunurile care aparţin organizaţiilor cooperatiste ori altor organizaţii obşteşti sunt proprietate privată.

Potrivit art. 41 alin. (2) din Constituţie, proprietatea privată este ocrotită, în mod egal, de lege, indiferent de titular.

Acest text trebuie interpretat în sensul că se referă la ocrotirea în mod egal a proprietăţii aparţinând persoanelor fizice ori persoanelor juridice de drept privat, precum şi la ocrotirea bunurilor care formează obiectul proprietăţii private a statului.

Rezultă ca statul sau unităţile administrativ-teritoriale nu pot beneficia, cat priveşte bunurile care nu formează obiect exclusiv al proprietăţii publice, de o apărare juridică diferita de cea a persoanelor fizice sau a persoanelor juridice de drept privat.

Faţa de cele arătate, rezultă ca termenul de avut obştesc, care el însuşi a devenit necorespunzător, nu mai poate cuprinde decât bunurile care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice. Pe cale de consecinţa, textele din Codul penal care folosesc termenul de avut obştesc sunt abrogate parţial, rămânând a fi aplicate numai bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice şi aceasta numai de la data punerii în aplicare a Constituţiei, astfel cum rezultă din art. 150 alin. (1).

În speta, cele arătate trebuie aplicate în cazul tuturor infracţiunilor contra avutului obştesc, astfel cum este cazul în speta.

Revine astfel instanţelor ordinare să facă o corecta aplicare a legii, incadrand faptele fie potrivit textelor care se referă la infracţiunile contra bunurilor care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, fie la cele corespunzătoare împotriva bunurilor care fac obiect al proprietăţii private.

Ca urmare, excepţia ridicată de inculpaţi va fi admisă.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 13 alin. (1) lit. A. c) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ,

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia ridicată de Cristea Dumitru, cu care Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 19 noiembrie 1992 a Tribunalului Judeţean Tulcea.

Constata ca art. 225 alin. 2 din Codul penal a fost abrogat parţial potrivit art. 150 alin. (1) din Constituţie şi, în consecinţa, acesta urmează să se aplice numai cu privire la bunurile prevăzute de art. 135 alin. (4) din Constituţie, bunuri care formează obiectul exclusiv al proprietăţii publice, el neputându-se aplică în cazul proprietăţii cooperatiste.

Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 26 mai 1993.

PREŞEDINTE,

Victor Dan Zlatescu

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu