Decizie nr. 525 din 7 iulie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cezar Vlasie Sfetcu în Dosarul nr. 35.337/3/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 90 D/2015.

2.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 23 iunie 2015, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când, având nevoie de timp pentru a delibera, în temeiul dispoziţiilor art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, Curtea a dispus amânarea pronunţării pentru data de 7 iulie 2015, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Încheierea din 8 ianuarie 2015, pronunţată în Dosarul nr. 35.337/3/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Cezar Vlasie Sfetcu într-o cauză având ca obiect soluţionarea unui recurs în casaţie formulat de autorul excepţiei împotriva unei decizii penale prin care acesta a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de droguri de mare risc, prevăzută la art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că textul criticat, prin limitarea controlului jurisdicţional asupra unor hotărâri judecătoreşti prin care s-a stabilit vinovăţia unor persoane, este discriminatoriu şi constituie o piedică excesivă în calea realizării actului de justiţie, încălcând prevederile art. 21 alin. (2), art. 124 alin. (2) teza a doua din Constituţie şi dispoziţiile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

5.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că, în vederea asigurării celerităţii procesului penal şi a soluţionării cauzelor într-un termen rezonabil, legiuitorul a redus numărul gradelor de jurisdicţie la două, respectiv calea de atac ordinară şi apelul, recursul devenind o cale extraordinară de atac cu denumirea de "recurs în casaţie". Acesta din urmă poate fi exercitat în cazuri anume prevăzute de lege şi numai pentru motive de nelegalitate, aşa cum, de altfel, reiese din expunerea de motive ce însoţeşte Legea nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală, este de competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi urmăreşte asigurarea unei practici unitare la nivelul întregii ţări. Se arată că, astfel, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea hotărârilor, şi nu chestiuni de fapt, care pot fi invocate doar dacă nu au fost invocate în apel sau dacă, fiind invocate, au fost respinse sau instanţa a uitat să se pronunţe asupra lor. Se susţine că, având în vedere cele anterior arătate, textul criticat nu contravine dreptului de acces liber la justiţie, prevăzut la art. 21 alin. (2) din Constituţie şi art. 6 paragraful 1 din Convenţie, şi nici dispoziţiilor constituţionale ale art. 124 alin. (2), întrucât o astfel de încălcare poate fi invocată numai cu privire la instanţele cu competenţă deplină, mai exact la instanţele competente să analizeze atât aspectele de fapt, cât şi aspectele de drept ale cauzei. Se arată, de asemenea, că prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală nu împiedică participanţii la procesul penal să se adreseze instanţelor judecătoreşti, să îşi exercite dreptul la apărare şi să beneficieze de garanţiile specifice dreptului la un proces echitabil. În acest context, se mai susţine că posibilitatea exercitării căilor extraordinare de atac, în condiţiile şi în limitele stabilite de lege, reprezintă o garanţie în plus a dreptului la un proces echitabil.

6.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

7.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

8.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

9.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie: [...] f) soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii".

10.Se susţine că textul criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 referitor la tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 alin. (2) cu privire la accesul liber la justiţie şi art. 124 alin. (2) teza a doua privind înfăptuirea justiţiei, precum şi prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil.

11.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că procedura judecării cauzelor în cazul recunoaşterii învinuirii, prevăzută la art. 375, 377 şi 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, corespunde nevoii de eficientizare a judecăţii şi are ca scop asigurarea celerităţii procesului penal, în situaţiile în care desfăşurarea lui potrivit procedurii obişnuite ar fi inutilă, întrucât inculpatul recunoaşte faptele săvârşite. Recunoaşterea învinuirii are loc în faza judecăţii în primă instanţă. Aceasta constituie o procedură simplificată de judecare şi soluţionare a cauzei, în cadrul căreia inculpatul recunoaşte situaţia de fapt reţinută în sarcina sa prin rechizitoriu şi solicită să fie judecat pe baza probelor administrate în faza urmăririi penale şi a înscrisurilor noi prezentate de părţi şi de persoana vătămată.

12.Conform art. 374 alin. (4) din Codul de procedură penală, în cazurile în care acţiunea penală nu vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă, preşedintele completului pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale şi a înscrisurilor prezentate de părţi, dacă recunoaşte în totalitate faptele reţinute în sarcina sa, aducându-i, totodată, la cunoştinţă dispoziţiile art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală. Potrivit acestora din urmă, recunoaşterea de către inculpat a învinuirii are ca efect reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege în cazul pedepsei închisorii şi reducerea cu o pătrime a acestor limite în cazul pedepsei amenzii.

13.În acelaşi scop, al asigurării celerităţii procesului penal, prin noul Cod de procedură penală, legiuitorul a sporit garanţiile procesuale asigurate în faza urmăririi penale şi a judecăţii în primă instanţă şi a prevăzut o singură cale ordinară de atac, integral devolutivă, respectiv apelul. În acest fel, Codul de procedură penală în vigoare a redus durata soluţionării cauzelor penale, dând, totodată, eficienţă principiului dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzut la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

14.Astfel, conform art. 433-451 din Codul de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

15.Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate la următoarele: în cursul judecăţii nu au fost respectate dispoziţiile privind competenţa după materie sau după calitatea persoanei, atunci când judecata a fost efectuată de o instanţă inferioară celei legal competente; inculpatul a fost condamnat pentru o faptă care nu este prevăzută de legea penală; în mod greşit s-a dispus încetarea procesului penal; nu s-a constatat graţierea sau în mod greşit s-a constatat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost graţiată; s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În completare, alin. (2) al art. 438 prevede că situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei.

16.Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. Nu pot fi atacate cu recurs în casaţie, conform alin. (2) al art. 434 din Codul de procedură penală, hotărârile pronunţate după rejudecarea cauzei ca urmare a admiterii cererii de revizuire; hotărârile de respingere a cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă; hotărârile pronunţate în materia executării pedepselor şi a reabilitării; hotărârile pronunţate în materia reabilitării; soluţiile pronunţate cu privire la infracţiuni pentru care acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate; soluţiile pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii; şi hotărârile pronunţate ca urmare a admiterii acordului de recunoaştere a vinovăţiei.

17.Curtea constată că legiuitorul a exclus dintre hotărârile judecătoreşti ce pot fi atacate cu recurs în casaţie pe cele pronunţate ca urmare a aplicării procedurii privind recunoaşterea învinuirii.

18.Hotărârile judecătoreşti pronunţate în primă instanţă, ca urmare a aplicării acestei proceduri, sunt supuse căii de atac ordinare a apelului, potrivit art. 408 şi următoarele din Codul de procedură penală. Aceasta este o cale de atac integral devolutivă, conform art. 417 din Codul de procedură penală, care, împreună cu judecata în fond a cauzei, asigură, aşa cum s-a arătat mai sus, exigenţa dublului grad de jurisdicţie în materie penală, prevăzută la art. 2 din Protocolul nr. 7 la Convenţie.

19.Aşa fiind, prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală reprezintă opţiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, necontravenind dispoziţiilor constituţionale şi celor europene invocate de autorul excepţiei de neconstituţionalitate. În acest sens, Curtea constată că textul criticat reprezintă o aplicaţie în domeniul legii procesual penale a dispoziţiilor constituţionale ale art. 126 alin. (2), conform cărora "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege", coroborate cu cele ale art. 129, care fac referire la "condiţiile legii" în reglementarea constituţională a căilor de atac. În aceste condiţii, nu poate fi reţinută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a dispoziţiilor art. 124 alin. (2) teza a doua din Constituţie, conform cărora justiţia este egală pentru toţi, întrucât restrângerea cazurilor în care pot fi promovate căile extraordinare de atac, respectiv cea a recursului în casaţie, nu afectează caracterul egal pentru toţi cetăţenii al justiţiei, reglementat prin norma constituţională anterior referită.

20.Curtea reţine, totodată, că dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Legea fundamentală prevăd interdicţia îngrădirii prin lege a exercitării dreptului de acces liber la justiţie. Această interdicţie nu presupune însă posibilitatea juridică de a avea acces la toate structurile judecătoreşti şi dreptul de a exercita toate căile de atac în toate categoriile de cauze, pentru că, aşa cum am arătat mai sus, atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt stabilite în mod exclusiv de legiuitor, care poate stabili reguli de procedură deosebite, în considerarea unor situaţii deosebite. Pentru acest motiv, nu se poate constata că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală contravin prevederilor art. 21 alin. (2) din Constituţie.

21.În ceea ce priveşte pretinsa încălcare prin textul criticat a dispoziţiilor art. 6 paragraful 1 din Convenţie, referitor la dreptul la un proces echitabil, acestea obligă la asigurarea prin legislaţia naţională a unor garanţii procesuale precum egalitatea armelor, contradictorialitatea, motivarea hotărârilor pronunţate, publicitatea procesului, soluţionarea acestuia într-un termen rezonabil, prezumţia de nevinovăţie şi asigurarea dreptului la apărare. Având în vedere că participanţii la procesul penal soluţionat prin aplicarea procedurii privind recunoaşterea învinuirii beneficiază de aceste garanţii pe tot parcursul soluţionării cauzelor penale, atât în cursul judecăţii în primă instanţă, cât şi în faza apelului, nu poate fi reţinută încălcarea prin prevederile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală a normei europene invocate.

22.De asemenea, Curtea reţine că reglementarea de către legiuitor, alături de cele două căi ordinare de atac (judecata în primă instanţă şi apelul), a căilor extraordinare de atac echivalează cu asigurarea unor garanţii procesuale suplimentare în scopul aflării adevărului, principiu al aplicării legii procesual penale prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cezar Vlasie Sfetcu în Dosarul nr. 35.337/3/2013 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 434 alin. (2) lit. f) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa din data de 7 iulie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop