Decizie nr. 221 din 21 aprilie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionel Şerban în Dosarul nr. 730/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei, deoarece Curtea Constituţională, în temeiul art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, nu are competenţa de a completa prevederea legală supusă controlului, astfel cum solicită autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin încheierea din 20 octombrie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 730/2004, Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă a a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de Ionel Şerban într-un litigiu al cărui obiect îl constituie acţiunea în pretenţii pentru repararea pagubelor suferite ca urmare a "privării de libertate în mod nelegal".

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2), respectiv art. 21 din Constituţie, precum şi art. 5 pct. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale "în sensul că respectivele dispoziţii procesual penale limitează în mod nejustificat dreptul la repararea prejudiciului cauzat în situaţia privării libertăţii în mod nelegal, prin impunerea existenţei unor condiţii preliminare declanşării acţiunii, respectiv stabilirea unei stări de fapt prin intermediul unei ordonanţe a procurorului de revocare a măsurii preventive, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal, înlăturând astfel posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru alte situaţii de privare a libertăţii în mod nelegal, situaţii vădite, dar care nu pot fi constatate prin actele procesuale mai sus menţionate, în speţă - deţinerea ilegală generată de expirarea sau inexistenţa unui document justificativ al detenţiei".

Tribunalul Bucureşti - Secţia a III-a civilă apreciază că, în raport de situaţia concretă invocată de reclamant în cererea sa privind acordarea de despăgubiri ca urmare a reţinerii sale ilegale, prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2), respectiv art. 21 din Constituţie, precum şi prevederilor art. 5 pct. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Instanţa de judecată mai arată că "aprecierea sa în sensul de mai sus are în vedere, însă, nu prevederile textului de lege invocat, ci omisiunea inserării în conţinutul alineatului arătat şi a altor situaţii care pot determina privarea de libertate în mod nelegal a unei persoane pe o anumită durată de timp, cum ar fi deficienţele administrative organizatorice în activitatea organelor în ale căror atribuţii intră luarea măsurilor de punere în libertate a unei persoane, atunci când aceasta s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească".

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul consideră ca fiind neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate invocată, deoarece, pe de o parte, dispoziţiile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală nu se referă la privarea nelegală de libertate datorată unor deficienţe organizatorice, iar pe de altă parte, atunci când se produc astfel de situaţii "se poate angaja răspunderea penală a autorului faptei de arestare nelegală şi cercetare abuzivă (art. 266 din Codul penal) şi, de asemenea, răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a autorului faptei delictuale, urmând ca răspunderea instituţiilor statului care au calitatea de comitent să aibă ca temei legal direct prevederile art. 1000 alin. 3 din Codul civil privind răspunderea civilă a comitentului pentru fapta prepusului".

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se arată că dispoziţiile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală nu opresc părţile interesate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, libertăţilor şi intereselor lor legitime, în concordanţă cu art. 21 din Constituţie. Totodată se apreciază că dispoziţiile constituţionale ale art. 20 alin. (1) şi (2) din Constituţie şi ale art. 5 pct. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, invocate de asemenea în motivarea excepţiei, nu au incidenţă în cauză.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "Privarea sau restrângerea de libertate în mod nelegal trebuie stabilită, după caz, prin ordonanţă a procurorului de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin ordonanţă a procurorului de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j) ori prin hotărâre a instanţei de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, prin hotărâre definitivă de achitare sau prin hotărâre definitivă de încetare a procesului penal pentru cauza prevăzută în art. 10 alin. 1 lit. j)."

Autorul excepţiei susţine, în esenţă, că textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 20 alin. (1) şi (2), referitoare la "Tratatele internaţionale privind drepturile omului", respectiv art. 21 privind "Accesul liber la justiţie", precum şi pe cele ale art. 5 pct. 5 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la "Dreptul la libertate şi la siguranţă", deoarece se înlătură "posibilitatea obţinerii de despăgubiri pentru alte situaţii de privare a libertăţii în mod nelegal, situaţii vădite, dar care nu pot fi constatate prin actele procesuale menţionate în alin. 3 al art. 504 din Codul de procedură penală", în speţă, "deţinerea ilegală în perioada 12-13 iunie 2003, ca urmare a unor deficienţe organizatorice ale sistemului judiciar care au determinat comunicarea cu întârziere a soluţiei instanţei de punere în libertate".

Examinând excepţia, Curtea constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, în raport de normele constituţionale care consacră accesul liber la justiţie, s-a mai pronunţat în jurisprudenţa sa. Astfel, în Decizia nr. 417 din 14 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.044 din 11 noiembrie 2004, Curtea, constatând că textul de lege criticat este "o concretizare a principiului constituţional prevăzut de art. 52 alin. (3) din Constituţie, conform căruia «Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii [...]» şi, pe cale de consecinţă, realizarea dreptului la repararea de către stat a pagubei cauzate prin erorile judiciare are loc în condiţiile legii", a reţinut că prevederile art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală "nu numai că nu îngrădesc accesul liber la justiţie, ci instituie tocmai normele procedurale necesare exercitării acestui drept, fiind în deplină concordanţă şi cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (2), în temeiul cărora procedura de judecată este prevăzută numai prin lege".

De asemenea, Curtea a statuat în aceeaşi decizie că "reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertăţii individuale nu este de natură a limita accesul liber la justiţie al acelor persoane care nu se regăsesc în unul dintre cazurile enumerate în art. 504 alin. 3, acestea având posibilitatea de a-şi valorifica dreptul în justiţie pe alte căi legale. Orice persoană interesată se poate adresa justiţiei, dar în condiţiile legii şi urmând procedura prevăzută de lege".

S-a mai arătat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a statuat în mod constant că liberul acces la justiţie semnifică faptul că orice persoană poate sesiza instanţele judecătoreşti în cazul în care consideră că drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost încălcate, iar nu faptul că acest acces nu poate fi supus nici unei condiţionări, competenţa de a stabili regulile de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti revenindu-i legiuitorului, fiind o aplicare a dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 126 alin. (2). De altfel, în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a reţinut că o caracteristică a principiului liberului acces la justiţie este aceea că nu este un drept absolut (cazul Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii - 1985). Astfel, acest drept care cere prin însăşi natura sa o reglementare din partea statului poate fi subiectul unor limitări sau condiţionări atât timp cât nu este atinsă însăşi substanţa sa.

Aceste argumente care au fundamentat soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală îşi menţin valabilitatea şi în prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi care să justifice schimbarea acestei jurisprudenţe a Curţii Constituţionale.

De altfel, autorul excepţiei nu critică textul art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală pentru ceea ce conţine, ci pentru ceea ce nu prevede, respectiv inserarea în conţinutul alineatului arătat şi a altor situaţii care pot determina privarea de libertate în mod nelegal a unei persoane pe o anumită durată de timp, cum ar fi deficienţele administrative organizatorice în activitatea organelor în ale căror atribuţii intră luarea măsurilor de punere în libertate a unei persoane, atunci când aceasta s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească. Această critică excedează competenţei Curţii, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului" şi, prin urmare, nu are competenţa de a completa prevederea legală supusă controlului şi nici de a face propuneri de lege ferenda. În acest sens, Curtea Constituţională a statuat în mod constant în jurisprudenţa sa faptul că nu îşi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o normă juridică, spre a îndeplini rolul de legislator pozitiv.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

în numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 504 alin. 3 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Ionel Şerban în Dosarul nr. 730/2004 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a III-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 aprilie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu