Decizie nr. 389 din 1 octombrie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Liviu-Daniel Arcer.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (4), art. 2.538, art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul civil, excepţie ridicată de Sabin Bâltac în Dosarul nr. 5.255/312/2012 al Judecătoriei Slobozia şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 143D/2013.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca inadmisibilă având în vedere că autorul acesteia, prin criticile formulate, tinde la completarea dispoziţiilor legale criticate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 14 februarie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 5.255/312/2012, Judecătoria Slobozia a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (4), art. 2.538, art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul civil, excepţie ridicată de Sabin Bâltac într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii la executare prin care s-a solicitat anularea formelor de executare, invocând prescripţia dreptului de a cere executarea silită, precum şi întoarcerea executării, desfiinţarea titlului executoriu reprezentat de o sentinţă civilă şi rejudecarea în fond a procesului.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale ale art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865 îl discriminează pe debitor, pentru că definiţia creanţei certe şi exigibile nu permite ca "actul de creanţă să fie probă în dosar". De asemenea, consideră că dispoziţia legală este neconstituţională, întrucât nu reglementează definiţia creanţei exigibile, permiţând "atitudini fie drepte, fie nedrepte din partea judecătorilor". În acest sens, solicită modificarea şi completarea dispoziţiilor legale criticate.

În ceea ce priveşte dispoziţiile legale menţionate referitoare la prescripţia extinctivă cuprinse în Codul civil, autorul excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale, deoarece îi discriminează pe cei cu "deficit de atenţie sau cunoştinţe juridice" sau "persoanele emotive". Referitor la art. 2.512 alin. (2) din Codul civil, autorul excepţiei consideră că este neconstituţional, deoarece organul de jurisdicţie competent este în imposibilitatea de a aplica prescripţia extinctivă din oficiu, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare garantat de Constituţie. În ceea ce priveşte dispoziţiile legale cuprinse în art. 2.515 alin. (3) şi (4), consideră că acestea încalcă libertatea economică prin aceea "că părţile trebuie să desfăşoare activitatea economică în limitele legii, fără acorduri de voinţă". În continuare, referitor la celelalte dispoziţii criticate din Codul civil, autorul excepţiei solicită fie modificarea, fie abrogarea parţială sau totală a acestora.

Judecătoria Slobozia consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale şi nu pot fi raportate la prevederile Constituţiei invocate.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate referitoare la art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865 este inadmisibilă, autorul acesteia solicitând, în realitate, modificarea şi completarea acestor prevederi legale. În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a celorlalte dispoziţii legale invocate cuprinse în Codul civil consideră că este neîntemeiată.

Avocatul Poporului susţine că nu poate fi reţinută critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, acestea aplicându-se tuturor debitorilor împotriva cărora se invocă creanţe certe şi exigibile, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Consideră, totodată, că autorul excepţiei nu formulează o veritabilă critică de neconstituţionalitate, ci solicită modificarea sau completarea prevederilor de lege invocate, ceea ce nu intră în competenţa de soluţionare a Curţii Constituţionale.

În ceea ce priveşte celelalte dispoziţii legale invocate din Codul civil, consideră că acestea sunt constituţionale şi nu aduc atingere accesului liber al persoanei la o activitate economică şi nici liberei iniţiative.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi ale art. 2.506 alin. (1) - Efectele prescripţiei împlinite, art. 2.512 alin. (2) - Invocarea prescripţiei de partea interesată, art. 2.515 alin. (3) şi (4) - Reguli aplicabile prescripţiei extinctive, art. 2.520 alin. (1) pct. 4 - Termenul de prescripţie de un an. Cazuri [şi nu art. 2.520 alin. 4, cum în mod eronat a indicat autorul excepţiei], art. 2.538 - Recunoaşterea dreptului, art. 2.541 - Efectele întreruperii prescripţiei şi art. 2.542 - Beneficiul întreruperii prescripţiei din Codul civil, intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, potrivit art. 220 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011. Textele de lege criticate au următorul cuprins:

–Art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865: "Creanţa certă este aceea a cărei existenţă rezultă din însuşi actul de creanţă sau şi din alte acte, chiar neautentice, emanate de la debitor sau recunoscute de dânsul.

Creanţa este lichidă atunci când câtimea ei este determinată prin însuşi actul de creanţă sau când este determinabilă cu ajutorul actului de creanţă sau şi al altor acte neautentice, fie emanând de la debitor, fie recunoscute de dânsul, fie opozabile lui în baza unei dispoziţii legale sau a stipulaţiilor conţinute în actul de creanţă, chiar dacă prin această determinare ar fi nevoie de o osebită socoteală.";

–Art. 2.506 alin. (1) din Codul civil: "(1) Prescripţia nu operează de plin drept.";

–Art. 2.512 alin. (2) din Codul civil: "(2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu.";

–Art. 2.515 alin. (3) şi (4) din Codul civil: "(3) Cu toate acestea, în limitele şi condiţiile prevăzute de lege, părţile care au capacitatea deplină de exerciţiu pot, prin acord expres, să modifice durata termenelor de prescripţie sau să modifice cursul prescripţiei prin fixarea începutului acesteia ori prin modificarea cauzelor legale de suspendare ori de întrerupere a acesteia, după caz.

(4)Termenele de prescripţie pot fi reduse sau mărite, prin acordul expres al părţilor, fără însă ca noua durată a acestora să fie mai mică de un an şi nici mai mare de 10 ani, cu excepţia termenelor de prescripţie de 10 ani ori mai lungi, care pot fi prelungite până la 20 de ani.";

–Art. 2.520 alin. (1) pct. 4 din Codul civil: "(1) Se prescrie în termen de un an dreptul la acţiune în cazul: [...]

4.vânzătorilor cu amănuntul, pentru plata mărfurilor vândute şi a furniturilor livrate;";

–Art. 2.538 din Codul civil: "(1) Recunoaşterea se poate face unilateral sau convenţional şi poate fi expresă sau tacită.

(2)Când recunoaşterea este tacită, ea trebuie să rezulte fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia. Constituie acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea, în tot sau în parte, a dobânzilor sau penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi altele asemenea.

(3)Poate invoca recunoaşterea tacită şi cel îndreptăţit la restituirea unei prestaţii făcute în executarea unui act juridic ce a fost desfiinţat pentru nulitate, rezoluţiune sau orice altă cauză de ineficacitate, atât timp cât bunul individual determinat, primit de la cealaltă parte cu ocazia executării actului desfiinţat, nu este pretins de aceasta din urmă pe cale de acţiune reală ori personală.";

–Art. 2.541 din Codul civil: "(1) Întreruperea şterge prescripţia începută înainte de a se fi ivit cauza de întrerupere.

(2)După întrerupere începe să curgă o nouă prescripţie.

(3)Dacă întreruperea prescripţiei a avut loc prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, va începe să curgă o nouă prescripţie de acelaşi fel.

(4)În cazul în care prescripţia a fost întreruptă printr-o cerere de chemare în judecată ori de arbitrare, noua prescripţie a dreptului de a obţine executarea silită nu va începe să curgă cât timp hotărârea de admitere a acţiunii nu a rămas definitivă.

(5)Dacă întreruperea rezultă din intervenţia făcută în procedura insolvenţei sau a urmăririi silite, prescripţia va reîncepe să curgă de la data la care există din nou posibilitatea legală de valorificare a creanţei rămase neacoperite.

(6)În cazul în care prescripţia a fost întreruptă potrivit art. 2.537 pct. 3, întreruperea operează până la comunicarea ordonanţei de clasare, a ordonanţei de suspendare a urmăririi penale ori a hotărârii de suspendare a judecăţii sau până la pronunţarea hotărârii definitive a instanţei penale. Dacă repararea pagubei se acordă, potrivit legii, din oficiu, întreruperea operează până la data când cel împotriva căruia a început să curgă prescripţia a cunoscut sau trebuia să cunoască hotărârea definitivă a instanţei penale prin care ar fi trebuit să se stabilească despăgubirea.";

–Art. 2.542 din Codul civil: "(1) Efectele întreruperii prescripţiei profită celui de la care emană actul întreruptiv şi nu pot fi opuse decât celui împotriva căruia a fost îndreptat un asemenea act, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel.

(2)Dacă prescripţia a fost întreruptă prin recunoaşterea dreptului de către cel în folosul căruia curgea, efectele întreruperii profită celui împotriva căruia a curs şi nu pot fi opuse decât autorului excepţiei."

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 16 privind egalitatea în drepturi, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare şi art. 45 privind libertatea economică.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate invocată, Curtea Constituţională reţine următoarele:

I. În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia a menţionat că face referire la Codul de procedură civilă în vigoare de la data de 1 octombrie 2011 şi Codul civil în vigoare la aceeaşi dată.

Având în vedere, însă, faptul că Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 365 din 30 mai 2012, a intrat în vigoare la 15 februarie 2013, precum şi împrejurarea că din motivarea autorului excepţiei de neconstituţionalitate rezultă că susţinerile privitoare la neconstituţionalitatea dispoziţiilor de procedură se referă la art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865, Curtea urmează a reţine ca obiect al criticii textul din Codul de procedură civilă din 1865, text de lege care îşi produce efectele faţă de autorul excepţiei de neconstituţionalitate potrivit principiului tempus regit actum.

Aceasta şi pentru că, potrivit art. 3 alin. (1) din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă, dispoziţiile acestuia se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acestuia în vigoare, precum şi potrivit art. 6 alin. (4) din Codul civil potrivit cărora "Prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit."

Cercetând condiţiile de admisibilitate prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, Curtea constată că acestea sunt îndeplinite, având în vedere Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, prin care instanţa de contencios constituţional a statuat că sintagma "în vigoare" din cuprinsul dispoziţiilor art. 29 alin. (1) şi ale art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 este constituţională în măsura în care se interpretează în sensul că sunt supuse controlului de constituţionalitate şi legile sau ordonanţele ori dispoziţiile din legi sau din ordonanţe ale căror efecte juridice continuă să se producă şi după ieşirea lor din vigoare.

Având în vedere cele de mai sus, Curtea urmează a se pronunţa asupra prevederilor art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

II. Curtea reţine că art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865 reprezintă norme de procedură care stabilesc condiţiile în care o creanţă poate fi considerată certă, lichidă şi exigibilă şi care, în aceste condiţii, poate reprezenta temei pentru executarea silită. Pentru ca o creanţă să poată fi pusă în executare, aceasta trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă. Caracterul cert şi lichid este definit prin alin. 3, respectiv 4 al art. 379 din Codul de procedură civilă din 1865, iar caracterul exigibil este prevăzut de art. 1.023 din Codul civil din 1864.

Însă Curtea constată că susţinerea autorului excepţiei de neconstituţionalitate este confuză, acesta solicitând, în realitate, modificarea şi completarea prevederilor legale criticate, ceea ce excedează competenţei Curţii Constituţionale, întrucât, potrivit prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituţională se pronunţă numai asupra constituţionalităţii actelor cu privire la care a fost sesizată, fără a putea modifica sau completa prevederile supuse controlului".

Prin urmare, Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865.

III. În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul civil, Curtea constată că acestea nu au legătură cu soluţionarea cauzei în care a fost ridicată excepţia, deoarece, potrivit prevederilor art. 6 alin. (4) din Codul civil, prescripţiile, decăderile şi uzucapiunile începute şi neîmplinite la data intrării în vigoare a legii noi sunt în întregime supuse dispoziţiilor legale care le-au instituit, iar Sentinţa civilă nr. 674 din 5 martie 2008, care reprezintă titlul executoriu, pronunţată de Judecătoria Slobozia în Dosarul nr. 963/312/2008, este anterioară intrării în vigoare a Noului Cod civil. În consecinţă, în temeiul art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit căruia "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia", Curtea urmează să respingă ca inadmisibilă şi excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul civil.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a art. 379 alin. 3 şi 4 din Codul de procedură civilă din 1865, precum şi ale art. 2.506 alin. (1), art. 2.512 alin. (2), art. 2.515 alin. (3) şi (4), art. 2.520 alin. (1) pct. 4, art. 2.538, art. 2.541 şi art. 2.542 din Codul civil, excepţie ridicată de Sabin Bâltac în Dosarul nr. 5.255/312/2012 al Judecătoriei Slobozia.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Slobozia şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 1 octombrie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin