Decizie nr. 186 din 18 noiembrie 1999

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Mihai Paul Cotta - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Bentoflux" S.A. din Satu Mare în Dosarul nr. 909/1999 al Tribunalului Satu Mare, având ca părţi pe autorul excepţiei, Ana Pintea, precum şi pe Petru Pintea şi Mihai Butescu.

La apelul nominal s-a constatat lipsa tuturor părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei ca fiind inadmisibila, deoarece Curtea Constituţională s-a mai pronunţat asupra acestor dispoziţii şi a stabilit ca art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale să se adreseze justiţiei în mod direct, în baza art. 21 din Constituţie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 18 mai 1999, pronunţată în Dosarul nr. 909/1999, Tribunalul Satu Mare a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Bentoflux" - S.A. din Satu Mare într-o cauza penală având ca obiect soluţionarea recursului declarat de autorul excepţiei împotriva Sentinţei penale nr. 301/1999, pronunţată de Judecătoria Satu Mare.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate, în motivarea acesteia, a susţinut ca dispoziţiile criticate sunt neconstituţionale, deoarece inchid calea persoanei nemultumite de rezoluţia data de parchet de a se adresa justiţiei. Rezoluţia de neincepere a urmăririi penale este un act prin care se înfăptuieşte justiţia şi este firesc şi legal ca aceasta să fie verificata, cercetata şi cenzurata de instanţa judecătorească, singura autoritate care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, realizează justiţia în România. Caracterul legal sau nelegal al cererii sale şi, ca o consecinţa, al pretenţiilor formulate ca parte civilă va rezultă numai în urma judecării pricinii şi va fi constatat printr-o hotărâre judecătorească, cu respectarea principiilor publicităţii, contradictorialităţii şi dreptului la apărare. Se susţine totodată ca atâta timp cat rechizitoriul nu obliga instanţa la o anumită soluţie, cu atât mai mult este legală intervenţia instanţei în cazul în care prin rezoluţie parchetul dispune neinceperea urmăririi penale.

Instanţa judecătorească, exprimandu-şi opinia, apreciază ca dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, deoarece nu permit persoanei nemultumite de rezoluţia data de procuror să se adreseze justiţiei, conform prevederilor art. 21 din Constituţie. Conform aceleiaşi opinii "Rezoluţia data de Parchetul de pe lângă Judecătoria Satu Mare, prin prim-procurorul parchetului, în mod legal ar trebui să poată fi verificata, cercetata şi cenzurata de instanţa judecătorească, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, înfăptuieşte justiţia".

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, în raport cu art. 21 din Constituţie, este intemeiata numai în măsura în care se interpretează ca împiedica adresarea directa la instanţele judecătoreşti a persoanei nemultumite de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror. În motivarea acestui punct de vedere se arata ca prevederile art. 278 din Codul de procedură penală reglementează o cale de atac specifică împotriva actelor procurorului. Astfel, plângerea împotriva actelor efectuate de procuror se rezolva de prim-procurorul parchetului respectiv, iar atunci când măsurile sau actele sunt ale acestuia plângerea este îndreptată procurorului ierarhic superior, fără însă ca legea sa mai prevadă o alta cale de atac. Or, acestea fiind măsuri luate în cursul procesului penal, este firesc să fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar şi unui control din partea instanţelor judecătoreşti. Acest din urma control este impus, în mod evident, de dispoziţiile art. 21 din Constituţie. Prin urmare, art. 278 din Codul de procedură penală, reglementand o cale specială de atac, nu împiedica accesul liber la justiţie in terminis şi deci dispoziţiile acestui articol nu sunt în sine neconstituţionale, ci incomplete. Cu alte cuvinte, se pot considera ca fiind neconstituţionale dispoziţiile articolului mai sus amintit numai în măsura în care vor fi interpretate ca inchid persoanei nemultumite de soluţia data plângerii sale de către Ministerul Public calea de a se adresa justiţiei. De altfel, în privinta constituţionalităţii acestor dispoziţii s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, stabilind ca dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt constituţionale numai în măsura în care nu opresc persoana nemultumita de soluţionarea plângerii sale să se adreseze justiţiei în mod direct, în baza art. 21 din Constituţie.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să soluţioneze excepţia ridicată.

Din examinarea încheierii de sesizare, precum şi a susţinerilor formulate în dosarul cauzei de autorul excepţiei de neconstituţionalitate rezultă ca excepţia ridicată are ca obiect art. 278 din Codul de procedură penală, potrivit căruia: "Plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta se rezolva de prim-procurorul parchetului. În cazul când măsurile şi actele sunt ale prim-procurorului ori luate sau efectuate pe baza dispoziţiilor date de către acesta, plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Dispoziţiile art. 275-277 se aplică în mod corespunzător."

Autorul excepţiei critica acest text, deoarece "închide calea persoanei nemultumite de rezoluţia data de parchet de a se adresa justiţiei".

Curtea Constituţională s-a pronunţat asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998. Cu acel prilej Curtea, admiţând excepţia de neconstituţionalitate, a constatat ca art. 278 din Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror, ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti, să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. În motivarea acestei soluţii s-a arătat ca, potrivit dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, plângerea împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se rezolva de prim-procurorul parchetului, iar atunci când măsurile sau actele aparţin acestuia plângerea se rezolva de procurorul ierarhic superior. Împotriva soluţiei date plângerii de către prim-procurorul sau de procurorul ierarhic superior legea nu prevede nici o cale de atac. Or, fiind vorba de acte şi măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, este necesar ca acestea să fie supuse nu numai controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea instanţelor judecătoreşti. De aceea, persoana nemultumita de soluţia data plângerii sale prin desfăşurarea procedurii în cadrul Ministerului Public are dreptul de a se adresa instanţei de judecată, în conformitate cu art. 21 alin. (1) din Constituţie, care instituie principiul accesului liber la justiţie. Asa fiind, dispoziţiile art. 278 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care nu permit persoanei nemultumite de soluţia data plângerii sale de către organele Ministerului Public de a se adresa justiţiei. De altfel, dreptul persoanei de a se adresa justiţiei exista nu numai în situaţia analizata, ci şi în cazul actelor prin care procurorul pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, astfel cum sunt rezoluţia de neincepere a urmăririi penale, prevăzută la art. 228 alin. 6 din Codul de procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, reglementate de art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală. Acestea fiind acte de infaptuire a justiţiei este firesc să fie verificate şi confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate se realizează justiţia.

Considerentele cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 486/1997 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauza.

De altfel, însăşi instanţa judecătorească în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, exprimandu-şi opinia, considera ca art. 278 din Codul de procedură penală contravine dispoziţiilor art. 21 din Constituţie. Cu toate acestea, instanţa nu s-a conformat Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997, ci, marginindu-se la constatarea ca rezoluţia procurorului de neincepere a urmăririi penale "[...] ar trebui să poată fi verificata, cercetata şi cenzurata de instanţa judecătorească, care, potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie, înfăptuieşte justiţia", a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278 din Codul de procedură penală.

Procedând în acest fel, instanţa judecătorească:

I. nu a aplicat în mod direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber în justiţie; de aceea este necesară examinarea problemei obligaţiei instanţelor judecătoreşti de aplicare directa a dispoziţiilor Constituţiei atunci când nu exista reglementare legală sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente;

II. nu a dat curs dispoziţiilor art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, potrivit cărora "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...] ", şi nici dispoziţiilor art. 23 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, conform cărora "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale"; de aceea este necesară examinarea caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti;

III. nu s-a conformat dispoziţiilor alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora "Dacă excepţia este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională"; de aceea este necesară examinarea modului în care trebuie să procedeze instanţele judecătoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstitutionalitatii.

I. În legătură cu problema obligaţiei instanţelor judecătoreşti de aplicare directa a dispoziţiilor Constituţiei, atunci când nu exista reglementare legală sau când a fost constatată neconstituţionalitatea reglementării legale existente:

Prin Decizia nr. 486/1997 Curtea Constituţională a constatat ca art. 278 din Codul de procedură penală este neconstitutional în măsura în care opreşte persoana nemultumita de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei în temeiul art. 21 din Constituţie, conform căruia: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept."

Dimpotriva, în speta, prin simpla constatare în sensul că rezoluţia procurorului de neincepere a urmăririi penale "[...] ar trebui să poată fi verificata, cercetata şi cenzurata de instanţa judecătorească [...]", instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei decizii s-a alăturat - implicit - modului în care, în spete asemănătoare, au procedat şi alte instanţe judecătoreşti, care au considerat - explicit - ca aplicarea directa de către organele autorităţii judecătoreşti a art. 21 din Constituţie este inadmisibila, în lipsa existenţei, la nivel de lege, a unei reglementări referitoare la procedura ce trebuie urmată de către persoana nemultumita spre a se adresa instanţei judecătoreşti şi, de asemenea, la procedura care trebuie desfăşurată de către instanţa judecătorească spre a soluţiona cererea persoanei nemultumite. În consecinţa, aceste instanţe judecătoreşti, fără a nega în mod direct caracterul obligatoriu al deciziilor Curţii Constituţionale, conform art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, nu au dat curs Deciziei nr. 486/1997, asteptand intervenţia Parlamentului spre a pune în aplicare aceasta decizie prin reglementarea, în cadrul Codului de procedura penală, a procedurii concrete care să permită controlarea de către instanţele judecătoreşti a măsurilor la care se referă art. 278 din acest cod. Spre a se ajunge la concluzia inadmisibilitatii aplicării directe a dispoziţiilor constituţionale de către instanţele judecătoreşti au fost utilizate, în esenta, următoarele două categorii de sustineri:

1.Sustineri referitoare la specificul activităţii de justiţie, specific stabilit prin textele constituţionale speciale aplicabile acesteia, astfel:

–potrivit alin. (1) al art. 123 din Constituţie, "(1) Justiţia se înfăptuieşte în numele legii", iar conform alin. (2) al aceluiaşi text constituţional, "(2) Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii";

–potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege".

Pornindu-se de la formularile cuprinse în aceste texte constituţionale, se considera ca, în consecinţa, dispoziţiile constituţionale nu se adresează în mod direct organelor de justiţie care aplica legile în vigoare, ci numai prin intermediul organelor legislative, care trebuie să se conformeze Constituţiei şi sa aducă modificări corespunzătoare legislaţiei.

2.Sustineri conform cărora, în mod similar concluziei la care se ajunge prin susţinerile imediat anterioare (de sub pct. 1), deciziile Curţii Constituţionale ar reprezenta, în realitate, o solicitare adresată legiuitorului, care, procedând la analiza acestei solicitări, trebuie să aducă modificările corespunzătoare legislaţiei în vigoare "criticate" prin deciziile Curţii Constituţionale; în consecinţa instanţelor judecătoreşti nu le-ar fi opozabile, în mod direct, deciziile Curţii Constituţionale, ci numai prin încorporarea de către legiuitor a acestor soluţii în legislaţia pozitiva. În legătură cu aceste din urma sustineri, Curtea observa ca, în esenta, este ridicată de fapt problema sferei efectelor deciziilor Curţii Constituţionale, îndeosebi în raport cu autoritatea judecătorească. De aceea, examinarea acestor sustineri se va face ulterior, în cadrul considerentelor cuprinse la pct. II al acestei decizii, referitoare la problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti.

Analizând cea dintâi categorie de sustineri, Curtea Constituţională constata ca acestea sunt neintemeiate, iar concluzia la care se ajunge, pe baza lor, reprezintă încălcarea directa a prevederilor art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."), precum şi încălcarea pe cale ocolita a prevederilor art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie ("Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]"), asa cum va rezultă din cele ce urmează.

Astfel, mai întâi, Curtea Constituţională observa, în legătură cu ansamblul celei dintâi categorii de sustineri, al căror conţinut este rezumat sub pct. 1 de mai sus, ca refuzul aplicării directe a dispoziţiilor art. 21 din Constituţie se întemeiază, în mod contradictoriu, tocmai pe invocarea şi aplicarea directa a altor texte constituţionale, şi anume pe aplicarea directa a art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (1) din Legea fundamentală. Aceasta echivaleaza cu susţinerea ca însăşi Constituţia interzice aplicarea directa a Constituţiei sau cu susţinerea ca aplicarea directa a Constituţiei înseamnă încălcarea Constituţiei. Se ajunge, în acest fel, la inconsecvente de natura logica.

În al doilea rând, Curtea Constituţională observa ca este inexact înţelesul ce este acordat de către aceste instanţe judecătoreşti termenului "lege" utilizat în cuprinsul art. 123 alin. (1) şi (2) şi al art. 125 alin. (3) din Constituţie, ajungandu-se la excluderea, din acest înţeles, a Legii fundamentale, asadar a Constituţiei. Într-adevăr, sub titlul marginal "Categorii de legi", art. 72 din Constituţie (plasat în cadrul unei secţiuni denumite "Legiferarea") reglementează existenta a trei categorii de "legi": legile constituţionale, legile organice şi legile ordinare, iar instanţele judecătoreşti, în activitatea lor, nu pot selecta dintre aceste legi numai legile organice şi legile ordinare, inlaturand aplicarea legilor constituţionale.

În al treilea rând, este evident ca finalitatea art. 123 alin. (1) şi (2) şi a art. 125 alin. (3) din Constituţie nu este aceea de excludere a Legii fundamentale din activitatea instanţelor judecătoreşti de aplicare a dreptului, ci este aceea de a interzice aplicarea de către acestea, peste "lege", a actelor normative care au o putere inferioară "legii". Cu alte cuvinte, scopul real al acestor texte constituţionale este, după caz: de a interzice înfăptuirea justiţiei în numele unor acte normative care, având putere inferioară "legii", contravin acesteia - art. 123 alin. (1); de a interzice "supunerea" judecătorilor faţă de asemenea acte normative - art. 123 alin. (2); de a interzice stabilirea prin asemenea acte normative a "competentei şi procedurii de judecată" - art. 125 alin. (3).

Asa fiind, rezultă cu claritate ca dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti atunci când legiuitorul nu a adoptat legi prin care să se procedeze la detalierea reglementării constituţionale. Adoptarea de către legiuitor a unor asemenea legi este, de regula, necesară, dar absenta lor nu poate împiedica aplicarea imediata a voinţei legiuitorului constituant. În plus, exista situaţii când este evident ca în aplicarea reglementărilor constituţionale nici nu se impune adoptarea de legi. Acesta este, de exemplu, cazul art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie."), cel al art. 72 (prin care se reglementează "categoriile de legi") etc.

Pentru aceleaşi ratiuni dispoziţiile constituţionale pot şi trebuie să fie aplicate în mod direct de către instanţele judecătoreşti şi în cazul în care, prin decizie a Curţii Constituţionale, a fost constatată neconstituţionalitatea prevederilor legale existente, iar legiuitorul nu a procedat încă la modificarea sau abrogarea, după caz, a acelor prevederi legale.

II. În legătură cu problema caracterului efectelor deciziilor Curţii Constituţionale pronunţate, conform art. 144 lit. c) din Constituţie, pentru soluţionarea excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti:

Este cunoscut ca acest control se realizează asupra "[...] unei legi sau ordonanţe ori unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei" - art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Caracterul efectelor acestor decizii ale Curţii Constituţionale a mai fost examinat de aceasta.

Astfel, prin Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie 2000, s-a arătat ca, sub aspectul examinat, textul fundamental este cel al art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, din Constituţie, conform căruia "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]." Totodată s-a precizat ca acest text constituţional trebuie coroborat şi cu alte dispoziţii şi principii constituţionale, care, împreună, contureaza conţinutul prevederilor art. 23 alin. (3), teza a doua şi alin. (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Conform alin. (3) al art. 23 "Nu pot face obiectul excepţiei prevederile legale a căror constituţionalitate a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie sau prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.", iar alin. (6) al art. 23 dispune: "Dacă excepţia este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. [...] (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională." Rezultă de aici ca instanţa judecătorească în faţa căreia se ridica o excepţie de neconstituţionalitate referitoare la o lege sau ordonanţa (ori la una sau mai multe dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţa), a carei neconstituţionalitate fusese constatată de Curtea Constituţională printr-o decizie publicată anterior ridicării excepţiei de neconstituţionalitate, are obligaţia de a face aplicarea acelei decizii anterioare a Curţii Constituţionale - inclusiv în cazul când acea decizie fusese pronunţată în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie. În consecinţa, deciziile pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu produc doar efecte relative (inter partes), în cadrul procesului în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, ci produc efecte absolute (erga omnes).

Prin Decizia nr. 169/1999 s-a mai reţinut, de asemenea, ca dispoziţiile art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, îşi au fundamentul constituţional în mai multe dispoziţii constituţionale, după cum urmează:

a)conform art. 145 alin. (2), fraza întâi, teza întâi, "Deciziile Curţii Constituţionale sunt obligatorii [...]." Întrucât aceste prevederi nu disting, rezultă ca ele se aplică şi deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie;

b)potrivit art. 16 alin. (1), "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări ", iar conform art. 51 "Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie." În lumina acestor doua texte constituţionale trebuie observat ca, în măsura în care deciziile Curţii Constituţionale nu ar produce efecte erga omnes, s-ar putea ajunge la situaţia ca una şi aceeaşi dispoziţie legală - a carei neconstituţionalitate, prin ipoteza, a fost declarata printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale sa nu se aplice în procesul în cadrul căruia excepţia a fost ridicată, dar, pe de altă parte, să se aplice nestingherit în orice alt proces sau în orice alta împrejurare în care nu se pune problema unui proces în faţa unei instanţe judecătoreşti. Este însă evident ca asemenea consecinţe ar fi contrare:

–egalităţii cetăţenilor "în faţa legii şi a autorităţilor publice" [art. 16 alin. (1) din Constituţie], fiindca ar insemna: sub cel dintâi aspect, ca o lege declarata neconstitutionala prin decizia Curţii Constituţionale sa nu se aplice faţă de unele subiecte de drept (cele implicate în procesul care a prilejuit pronunţarea acelei decizii a Curţii Constituţionale), dar să se aplice faţă de alte subiecte de drept; iar sub cel de-al doilea aspect, ca autorităţile publice să aplice legea diferit faţă de unele sau altele dintre subiectele de drept, după cum acestea au fost ori nu au fost părţi în procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate.

–asigurării "respectării Constituţiei " şi a "supremaţiei" acesteia (art. 51 din Legea fundamentală).

S-a mai reţinut, prin Decizia nr. 169/1999, ca, de altminteri, indiferent de orice argumente care, într-un fel sau altul, ar tinde la concluzia ca deciziile Curţii Constituţionale pronunţate în cadrul soluţionării excepţiilor de neconstituţionalitate nu ar produce efecte erga omnes, o asemenea concluzie face abstractie de imposibilitatea ca o prevedere legală a carei neconstituţionalitate a fost stabilită - în mod definitiv, pe căile şi de către autoritatea prevăzute de Constituţie - să se mai aplice încă.

În ceea ce priveşte conturarea sferei obligativitatii erga omnes a deciziilor pronunţate în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, prin considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169/1999 s-a mai constatat ca, astfel cum rezultă indirect din cuprinsul art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, nu produc efecte erga omnes, ci doar inter partes (efecte relative), acele decizii ale Curţii Constituţionale prin care au fost respinse excepţiile de neconstituţionalitate. Desigur, aceleaşi părţi şi pentru aceleaşi motive nu pot reitera excepţia de neconstituţionalitate, întrucât s-ar încalcă autoritatea lucrului judecat. Dar, într-un alt proces, excepţia poate fi reiterata, dându-se astfel posibilitatea reanalizarii de către Curtea Constituţională a aceleiaşi probleme de neconstituţionalitate, ca urmare a invocarii unor temeiuri noi ori a intervenirii altor elemente noi care să determine modificarea jurisprudenţei Curţii.

Ca o consecinţa a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, pronunţate în baza art. 144 lit. c) din Constituţie, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, prevederea normativa a carei neconstituţionalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puţin de autorităţile şi instituţiile publice), incetandu-şi de drept efectele pentru viitor, şi anume de la data publicării deciziei Curţii Constituţionale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (2) din Constituţie. Fără indoiala ca, în urma pronunţării unei decizii prin care Curtea Constituţională constata neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe, Parlamentul sau, după caz, Guvernul are obligaţia de a interveni în sensul modificării sau al abrogării actului normativ declarat ca fiind neconstitutional. Dar - astfel cum s-a precizat prin Decizia nr. 169/1999 - aceasta nu înseamnă ca, în situaţia în care o asemenea intervenţie nu s-ar produce ori ar întârzia, decizia Curţii Constituţionale şi-ar inceta efectele. Dimpotriva, aceste efecte se produc în continuare, fiind opozabile erga omnes, în vederea asigurării supremaţiei Constituţiei, conform art. 51 al acesteia.

În sfârşit, potrivit Deciziei nr. 169/1999, caracterul obligatoriu erga omnes al deciziilor Curţii Constituţionale, prin care se constata neconstituţionalitatea unei legi sau a unei ordonanţe, implica existenta răspunderii juridice în cazul nerespectării acestor decizii. Sub acest aspect exista echivalenta cu situaţia în care nu este respectata o lege adoptată de Parlament ori o ordonanţa emisă de Guvern. Sau, în termeni mai generali, este vorba despre problema identificarii răspunderii juridice atunci când una dintre autorităţile statului nu da curs măsurilor stabilite, în limitele competentelor atribuite prin Constituţie, de către o alta autoritate a statului. Într-o asemenea situaţie identificarea răspunderii juridice decurge din caracterul imperativ al dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "România este stat de drept [...]". Altfel, s-ar ajunge la înlăturarea de către una dintre puterile statului a acestui principiu constituţional fundamental, ceea ce este inadmisibil. De asemenea, în lumina dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie, răspunderea juridică pentru nerespectarea unei decizii a Curţii Constituţionale poate consta, în măsura în care sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în pronunţarea unei hotărâri a Curţii Europene a Drepturilor Omului împotriva statului.

Toate aceste considerente cuprinse în Decizia Curţii Constituţionale nr. 169/1999 sunt pe deplin aplicabile şi în prezenta cauza.

III. În legătură cu problema privind modul în care trebuie să procedeze instanţele judecătoreşti atunci când, referitor la prevederile legale de care depinde soluţionarea cauzei, Curtea Constituţională a pronunţat anterior o decizie de constatare a neconstitutionalitatii:

Instanţele judecătoreşti au competenţa ca - în condiţiile legii - să constate, printr-o încheiere motivată, ca o excepţie de neconstituţionalitate este "admisibilă" sau "inadmisibila" ori, mai precis, ca este "admisibilă" sau "inadmisibila" cererea unei părţi sau a procurorului de ridicare a unei excepţii de neconstituţionalitate, cu consecinţa suspendării cauzei şi a sesizării Curţii Constituţionale în vederea soluţionării excepţiei. În ipoteza în care o instanţa judecătorească admite în mod eronat o asemenea cerere, în loc sa o respingă - potrivit legii - ca fiind inadmisibila, Curtea Constituţională are competenţa de a constata ca sesizarea sa a fost facuta nelegal şi, în consecinţa, sa respingă ea însăşi, prin decizie, excepţia de neconstituţionalitate ca fiind "inadmisibila". Pe de altă parte, atunci când sesizarea Curţii Constituţionale s-a făcut în mod corect, întrucât - potrivit legii - excepţia de neconstituţionalitate era "admisibilă" [caz în care instanţa are şi obligaţia ca, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată, să îşi exprime "opinia asupra excepţiei"], numai Curţii Constituţionale îi revine competenţa de a "admite" sau de a "respinge" excepţia de neconstituţionalitate, asadar de a soluţiona excepţia "pe fond", adică de a constata ca prevederile legale ce fac obiectul excepţiei sunt, după caz, neconstituţionale ("admitere a excepţiei") ori constituţionale ("respingere a excepţiei").

Astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, una dintre situaţiile de "inadmisibilitate" a ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate este cea în care excepţia are ca obiect "[...] prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale". Aceasta înseamnă, în primul rând, ca este inadmisibil ca instanţa însăşi sa ridice, din oficiu, o asemenea excepţie. În al doilea rând, aceasta mai înseamnă ca, dacă o asemenea excepţie este ridicată de părţi sau de procuror, instanţa judecătorească are obligaţia sa respingă, ca fiind inadmisibila, cererea prin care excepţia a fost ridicată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională şi fără a suspenda judecarea cauzei [astfel cum prevede art. 23 alin. (5), pentru ipoteza ridicării unei excepţii de neconstituţionalitate printr-o cerere admisibilă]. În sfârşit, în al treilea rând, aceasta mai înseamnă ca, respingând cererea prin care este ridicată excepţia de neconstituţionalitate, instanţa, continuand soluţionarea cauzei, are obligaţia de a respecta decizia Curţii Constituţionale, asadar are obligaţia ca, după caz:

–sa nu aplice în acea cauza dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate a fost constatată prin decizia Curţii Constituţionale;

–să aplice dispoziţiile legale de care depinde soluţionarea cauzei şi la care se referă decizia Curţii Constituţionale, dar niciodată în acel înţeles care, astfel cum s-a constatat prin acea decizie, este contrar Constituţiei.

În oricare dintre cele doua situaţii de mai sus şi în măsura în care este cazul, este necesar ca instanţa judecătorească să aplice direct dispoziţiile Constituţiei, de care depinde soluţionarea procesului, în absenta unor reglementări legale care să fi înlocuit ori completat prevederile cu privire la care a fost pronunţată decizia Curţii Constituţionale.

Din ansamblul considerentelor anterioare rezultă ca în prezenta speta instanţa judecătorească avea obligaţia ca, în condiţiile existenţei Deciziei Curţii Constituţionale nr. 486/1997 referitoare la prevederile art. 278 din Codul de procedură penală, să se conformeze efectelor obligatorii erga omnes ale acesteia şi, în consecinţa, sa respingă cererea de ridicare a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind inadmisibila, fără a mai sesiza Curtea Constituţională, urmând ca, în vederea continuării soluţionării cauzei aflate pe rolul sau, să aplice direct dispoziţiile art. 21 din Constituţie privind garantarea liberului acces în justiţie. Neprocedandu-se în acest fel, se impune ca, prin prezenta decizie a Curţii Constituţionale, excepţia de neconstituţionalitate să fie respinsă, ca fiind inadmisibila, în baza art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Bentoflux"-S.A. din Satu Mare în Dosarul nr. 909/1999 al Tribunalului Satu Mare.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 18 noiembrie 1999.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Mihai Paul Cotta