Decizie nr. 71 din 5 martie 2002

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Gabriela Ghita - procuror

Vlad Mihai Cercel - magistrat-asistent

Pe rol se afla pronunţarea asupra excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitesti în Dosarul nr. 4.110/2001 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi, respectiv, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001 al Judecătoriei Sinaia.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 26 februarie 2002 şi au fost consemnate în încheierea din aceeaşi dată, când Curtea, pentru o mai buna administrare a justiţiei, a decis conexarea Dosarului nr. 440C/2001 la Dosarul nr. 377C/2001 şi, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 5 martie 2002.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constata următoarele:

Prin încheierile din 1 octombrie 2001 şi 14 decembrie 2001, pronunţate în Dosarul nr. 4.110/2001 şi, respectiv, în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001, Curtea de Apel Pitesti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi Judecătoria Sinaia au sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă. Excepţia a fost invocată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitesti şi, respectiv, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia în cadrul unor procese civile pornite din iniţiativa Ministerului Public.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arata ca dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în redactarea data prin art. I pct. 19 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 138/2000, sunt contrare prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie, întrucât restrang atribuţiile procurorului prevăzute în acest text constituţional. Aceste atribuţii se exercită în egala măsura atât în procesele penale, cat şi în cele civile, întrucât dispoziţiile constituţionale nu fac nici o distincţie în acest sens. Autorii excepţiei arata în continuare ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie stabilesc rolul Ministerului Public de a reprezenta interesele generale ale societăţii, de a apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor, fără a face trimitere la condiţiile legii. În alta ordine de idei drepturile persoanei care se pretinde a fi titularul dreptului subiectiv nu sunt incalcate prin dispoziţiile legale criticate, întrucât art. 45 alin. 2 din Codul de procedură civilă stabileşte ca acesta va fi introdus în proces, putând să îşi exercite dreptul de dispoziţie pe calea renunţării la judecata sau la drept ori pe calea tranzacţiei. Se mai arata ca dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, au fost supuse controlului de constituţionalitate în ceea ce priveşte participarea procurorului în procesul civil numai în anumite situaţii, similare celor existente în prezent în cazul pornirii procesului civil de către procuror, constatandu-se neconstituţionalitatea acestora. În concluzie se solicita admiterea excepţiei de neconstituţionalitate.

Curtea de Apel Pitesti - Secţia comercială şi de contencios administrativ, exprimandu-şi opinia în Dosarul nr. 4.110/2001, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata, întrucât "restrangerea dreptului procurorului de a porni acţiunea civilă numai la situaţiile când aceasta este necesară pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, interzişilor şi disparutilor, precum şi în alte cazuri prevăzute expres de lege este contrară art. 130 alin. (1) din Constituţia României". Se apreciază ca prevederile constituţionale nu limitează atributia procurorului privind apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor la persoanele arătate în textul legal. În continuare instanţa arata ca pornirea acţiunii civile de către procuror nu se bazează pe ideea de reprezentare a titularului dreptului subiectiv, ci constituie exercitarea atributiei procurorului de a apara, în activitatea judiciară, drepturile şi libertăţile cetăţenilor. În final instanţa considera că nu este afectat dreptul de dispoziţie al titularului dreptului la care se referă acţiunea introdusă de procuror, întrucât şi în acest caz, în baza dispoziţiilor art. 45 alin. 2 din Codul de procedură civilă, titularul dreptului va fi introdus în proces, putând să se folosească de dispoziţiile art. 246, 247 şi 271-273 din Codul de procedură civilă.

Judecătoria Sinaia, exprimandu-şi opinia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata. Prin prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie s-a stabilit ca Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Pe cale de consecinţa acesta trebuie să aibă la indemana toate instrumentele juridice care pot servi la exercitarea corespunzătoare a acestor atribuţii. De aceea limitarea dreptului procurorului (care are calitatea de parte în procesul civil) de a porni procesul numai în cele doua ipoteze prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă (apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale unor categorii de persoane şi cazurile expres prevăzute de lege) este neconstitutionala.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedintele Camerei Deputaţilor considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Arata ca Decizia nr. 1/1995 a Curţii Constituţionale a declarat neconstitutional textul art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în vechea redactare, numai cu privire la participarea procurorului în procesele civile, iar dispoziţiile criticate concorda cu cele corespunzătoare din Legea nr. 92/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, care prevăd atributia Ministerului Public privind "exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege".

Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata, întrucât dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă reprezintă o concretizare, iar nu o restrangere a prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie. Se apreciază ca modificările aduse dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă prin Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 138/2000 au avut ca scop asigurarea unui echilibru între diferitele forme de realizare a rolului procurorului în procesul civil. Astfel, pe de o parte, s-a stabilit ca procurorul poate pune concluzii în orice proces civil, în cazul în care considera necesar pentru apărarea ordinii de drept sau a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, textul legal fiind modificat în sensul Deciziei Curţii Constituţionale nr. 1/1995, iar pe de altă parte, au fost restrânse atribuţiile procurorului în ceea ce priveşte pornirea procesului civil numai în situaţiile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în cazurile prevăzute expres de lege. Aceasta restrangere a avut în vedere faptul ca procesul civil este în esenta un proces al intereselor private, în timp ce procurorul este un reprezentant al interesului public, social, general. De aceea Codul de procedură civilă, în art. 45 alin. 2, stabileşte ca titularul dreptului subiectiv va fi introdus în procesul pornit de procuror şi va putea uza de dreptul sau de dispoziţie pentru a stinge acţiunea civilă.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere exprimate de preşedintele Camerei Deputaţilor şi de Guvern, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, dispoziţii având următorul cuprins: "Ministerul Public poate porni acţiunea civilă ori de câte ori este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege."

În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia au invocat dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie, conform cărora "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

Analizând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constata ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie stabilesc rolul Ministerului Public în general, fără a face o distincţie expresă între procesul penal şi procesul civil. Totuşi, nu poate fi primită susţinerea autorilor excepţiei conform căreia procurorul îşi exercită atribuţiile în egala măsura în ambele categorii de procese. Aceasta rezultă din analiza specificului procesului penal şi a celui civil, în reglementarea actuala, raportate la atribuţiile procurorului prevăzute de textul constituţional.

Astfel, conform dispoziţiilor art. 17 din Codul penal, "Infracţiunea este fapta care prezintă pericol social [...]", iar potrivit dispoziţiilor art. 1 din Codul de procedură penală, "Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală.

Procesul penal trebuie să contribuie la apărarea ordinii de drept, la apărarea persoanei, a drepturilor şi libertăţilor acesteia, la prevenirea infracţiunilor, precum şi la educarea cetăţenilor în spiritul respectării legii."

Potrivit prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţie procurorul este reprezentantul intereselor generale ale societăţii şi în aceasta calitate acţionează pentru apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Or, din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă ca infracţiunea este o faptă care, prin gravitatea ei, aduce atingere societăţii în ansamblu, iar procesul penal are drept scop, printre altele, protejarea eficienta a intereselor societăţii, care sunt vătămate prin săvârşirea de infracţiuni, şi apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor persoanei. Din analiza comparativa a dispoziţiilor legale arătate şi a prevederilor constituţionale ale art. 130 alin. (1) rezultă ca atribuţiile Ministerului Public se exercită, în principal, în activitatea judiciară penală. În cadrul procesului penal este prezent în mod evident interesul societăţii de a trage la răspundere penală persoanele care au săvârşit infracţiuni. De aceea, prevederile art. 130 alin. (1) reprezintă fundamentul constituţional al dispoziţiilor procesual-penale prin intermediul cărora procurorul reprezintă interesele generale ale societăţii, existente în cadrul raporturilor juridice penale de conflict, şi contribuie la apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor persoanei.

Pe de altă parte, în ceea ce priveşte procesul civil, acesta este prin natura sa un proces în care se confrunta interese private. De aceea, pe cale de consecinţa, în mod obiectiv, rolul Ministerului Public este mai redus. Referitor la formele de participare a procurorului în procesul civil, Curtea observa ca prevederile art. 130 alin. (1) din Constituţie se referă în mod generic la rolul procurorului "în activitatea judiciară". De aici rezultă ca acest text constituţional nu impune condiţii sau modalităţi exprese ale participării procurorului în procesul civil. Esenţial este ca prin ansamblul reglementărilor legale să fie asigurat rolul procurorului prevăzut de Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă în procesul civil participarea procurorului se realizează în următoarele patru forme: pornirea acţiunii civile, participarea la judecata cauzelor civile, exercitarea căilor de atac şi cererea de punere în executare a hotărârilor civile. Curtea constata ca dintre aceste forme Constituţia conţine prevederi explicite numai cu privire la cea de-a treia, exercitarea căilor de atac. Astfel, potrivit prevederilor art. 128, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". De aici rezultă ca legiuitorul constituant a dorit sa consacre expres dreptul Ministerului Public de a exercita căile de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. În acord cu aceste prevederi constituţionale art. 45 alin. 5 din Codul de procedură civilă prevede că "Procurorul poate, în condiţiile legii, sa exercite căile de atac împotriva oricăror hotărâri [...]".

În ceea ce priveşte celelalte forme ale participării procurorului în procesul civil, dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă reglementează dreptul procurorului de a porni procesul civil în cazurile în care este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în alte cazuri prevăzute expres de lege. Pe cale de consecinţa, procurorul are şi dreptul de a cere punerea în executare a hotărârilor pronunţate în favoarea acestor persoane, asa cum prevăd dispoziţiile art. 45 alin. 5. Participarea procurorului la judecata cauzelor civile are loc în cazurile în care apreciază ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, precum şi atunci când legea prevede expres aceasta (art. 45 alin. 3 şi 4).

Rezultă de aici ca legiuitorul a considerat ca rolul procurorului, consacrat de art. 130 alin. (1) din Constituţie, se realizează în procesul civil în principal prin participarea şi punerea de concluzii în cadrul şedinţelor de judecată. Curtea constata ca aceasta opţiune a legiuitorului nu încalcă prevederile constituţionale. Prin dispoziţiile art. 45 din Codul de procedură civilă s-a urmărit realizarea unui echilibru între formele de participare a procurorului în procesul civil, în acord cu principiile şi prevederile constituţionale, precum şi cu principiile ce guvernează desfăşurarea procesului civil. În aceasta ordine de idei Curtea constata ca procesul civil este guvernat, ca principiu de baza, de principiul disponibilităţii. Fundamentul constituţional al acestui principiu îl constituie prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime". Este consacrată astfel o componenta de baza a principiului disponibilităţii, şi anume dreptul persoanei interesate de a sesiza instanţele judecătoreşti. Legiuitorul constituant a considerat acest drept ca fiind strâns legat de voinţa persoanei ce se pretinde vătămată în drepturile sau interesele sale legitime. Aceasta rezultă din faptul ca, în timp ce prevederile art. 128 din Constituţie consacra expres dreptul procurorului de a exercita căile de atac, nici un alt text constituţional nu prevede posibilitatea procurorului de a porni procesul civil, iar dispoziţiile art. 21 fac referire numai la persoana interesată, în ceea ce priveşte momentul iniţial al sesizării instanţei. Apare astfel evidenta voinţa legiuitorului constituant ca declanşarea procesului civil să fie atributul persoanei interesate. Altfel spus, declanşarea procesului civil reprezintă o chestiune privată, iar ulterior, o dată sesizate instanţele de judecată, procesul civil capata un caracter public. Din acest motiv participarea în cadrul unui proces civil deja început reprezintă modalitatea principala de realizare a rolului procurorului, prevăzut la art. 130 alin. (1) din Constituţie.

În concluzie, posibilitatea declanşării procesului civil trebuie să apartina, în principiu, doar persoanei care pretinde ca drepturile, libertăţile sau interesele sale legitime au fost nesocotite. Curtea constata ca din interpretarea sistematica a prevederilor constituţionale ale art. 21 alin. (1), art. 128 şi ale art. 130 alin. (1) nu rezultă ca legiuitorul are obligaţia de a reglementa dreptul procurorului de a declansa procesul civil, fiind de competenţa sa exclusiva ca în considerarea anumitor împrejurări determinate sa consacre posibilitatea şi altor persoane sau organe, în afară de persoana care se pretinde titularul dreptului, de a sesiza instanţele judecătoreşti. În considerarea unor asemenea situaţii dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă consacra posibilitatea procurorului de a porni procesul civil în cazurile în care persoana interesată se afla într-o imposibilitate juridică (fiind lipsită de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu restrânsă) ori obiectivă (cazul persoanei dispărute) de a-şi exercită dreptul de acces la justiţie. De asemenea, pe baza aceleiaşi dispoziţii legiuitorul este îndreptăţit sa prevadă aceasta posibilitate şi în alte situaţii în care considera necesar, având în vedere specificul unor acţiuni care se judeca potrivit procedurii civile, raportat la prevederile constituţionale privind rolul şi atribuţiile procurorului. În consecinţa, Curtea nu poate primi susţinerile autorilor excepţiei conform cărora dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă ar limita atribuţiile procurorului prevăzute la art. 130 alin. (1) din Constituţie, întrucât aceste atribuţii au fost avute în vedere în ansamblul reglementării participării procurorului în procesul civil.

Pentru aceste argumente Curtea constata ca în prezenta cauza nu pot fi aplicabile considerentele şi soluţia din Decizia Curţii Constituţionale nr. 1 din 4 ianuarie 1995, rămasă definitivă prin Decizia nr. 26 din 21 martie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 66 din 11 aprilie 1995. Prin decizia menţionată a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, în redactarea anterioară, în ceea ce priveşte restrangerea posibilităţii participării procurorului la judecata proceselor civile doar atunci când era necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor şi ale persoanelor puse sub interdicţie, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege. Însă considerentele acestei decizii au privit doar cea de-a doua forma de participare a procurorului în procesul civil, participarea la şedinţele de judecată, neputând fi aplicate mutatis mutandis şi în ceea ce priveşte pornirea procesului civil. Asa cum s-a arătat mai sus, exista o diferenţa esenţială între participarea procurorului la procesul civil prin pornirea acestuia, pe de o parte, şi participarea procurorului în cadrul unui proces civil în curs, pe de altă parte. De aceea invocarea acestei decizii nu este relevanta în prezenta cauza, susţinerile autorilor excepţiei urmând să fie respinse.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, excepţie ridicată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Pitesti în Dosarul nr. 4.110/2001 al Curţii de Apel Pitesti - Secţia comercială şi de contencios administrativ şi, respectiv, de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sinaia în Dosarul nr. 1.800/RCA/2001 al Judecătoriei Sinaia.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 martie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Vlad Mihai Cercel

OPINIE SEPARATĂ

În dezacord cu soluţia de respingere a execeptiei de neconstituţionalitate, adoptată cu votul majorităţii membrilor Curţii, opinam ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă contravine prevederilor art. 130 alin. (1) din Constituţia României.

Considerentele sunt următoarele:

1.Din analiza dispoziţiilor cuprinse în art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, art. 45 din Codul de procedură civilă, precum şi din alte dispoziţii cuprinse în Codul de procedură civilă şi în legi speciale, rezultă următoarele forme de participare a Ministerului Public la procesul civil:

a)pornirea de către procuror a acţiunii civile;

b)participarea la judecata;

c)exercitarea căilor de atac;

d)cererea de punere în executare şi supravegherea punerii în executare a hotărârilor judecătoreşti.

Legitimitatea participării Ministerului Public în procesul civil, în toate cele patru forme enumerate, decurge din specificul procesului civil şi, pe de altă parte, din natura Ministerului Public. Astfel:

1.1.Obiectul procesului civil îl constituie soluţionarea conflictelor în legătură cu existenta, întinderea sau exercitarea drepturilor civile. În cadrul procesului civil se soluţionează litigii privind raporturi juridice de drept civil, dreptul familiei, dreptul muncii, drept comercial, precum şi raporturi juridice rezultate din vătămarea drepturilor persoanelor fizice şi juridice prin acte ilegale ale administraţiei (contenciosul administrativ), răspunderea contravenţională şi altele, altfel spus, toate litigiile care nu au ca obiect răspunderea penală pentru comiterea de infracţiuni - acestea din urma solutionandu-se în cadrul procesului penal.

În domeniul procesului civil intra litigii de interes privat, dar şi litigii care, prin natura drepturilor disputate, prin amploarea dintre părţi sau prin consecinţele incalcarilor reclamate, pot depăşi cadrul interesului privat, intrand în sfera interesului general, al întregii societăţi. În acelaşi sens, este de subliniat ca, în toate cazurile, conflictele juridice ce se soluţionează în cadrul procesului civil sunt generate de încălcări reale sau presupuse ale unor norme de drept şi ca judecătorul este chemat să se pronunţe în conformitate cu legea care guvernează drepturile subiective disputate de părţi. Or, legea însăşi, norma pozitiva pe care se întemeiază drepturile subiective ale părţilor, este un element de interes general, fiind izvorata - în procedurile stabilite prin Constituţie - din voinţa societăţii constituite în stat.

Dimensiunea de interes public, general, prezenta în litigiile ce se soluţionează în cadrul procesului civil, justifica participarea la judecata, alături de părţile în conflict, a unui reprezentant al interesului general al societăţii care, de pe o poziţie impartiala, de organ al legii, să contribuie la apărarea ordinii de drept, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

În sistemul nostru juridic, întemeiat pe dispoziţiile cuprinse în Constituţie, acest reprezentant al intereselor generale ale societăţii este Ministerul Public.

1.2.Ministerul Public este, potrivit art. 130 şi 131 din Legea fundamentală, o magistratura specială, componenta a autorităţii judecătoreşti, imputernicita sa reprezinte, în activitatea judiciară, interesele generale ale societăţii şi sa apere, în aceasta calitate, ordinea de drept, precum şi drepturile şi interesele cetăţenilor.

Potrivit art. 131 alin. (1) din Constituţie, procurorii - prin care Ministerul Public îşi exercită atribuţiile - îşi desfăşoară activitatea pe baza principiilor legalităţii şi imparţialităţii.

În virtutea principiului legalităţii, procurorul îşi exercită competenţa în limitele Constituţiei şi ale legii şi acţionează pentru aplicarea legii. Principiul legalităţii reprezintă, în egala măsura, calauza şi finalitatea acţiunii procurorului, ilustrand fără echivoc misiunea acestuia de apărător al ordinii de drept şi al egalităţii cetăţenilor în faţa legii.

În conformitate cu principiul imparţialităţii, procurorul are obligaţia să îşi exercite acţiunea cu obiectivitate, fără alt scop prestabilit, în afară celui prevăzut la art. 130 alin. 1 din Constituţie, şi fără partinire în favoarea statului sau a vreuneia din persoanele implicate în proces.

Procurorul nu este parte în proces - chiar dacă din necesitaţi de tehnica procesuala este uneori definit astfel - ci este, ca şi judecătorul, un subiect oficial al procesului civil. El acţionează întotdeauna din oficiu, şi atunci când declanseaza procesul, şi atunci când intervine în proces, şi în cererile pe care le adresează instanţei. Scopul acţiunii sale nu este acela de a obţine pentru una dintre părţi satisfacerea unei pretenţii, ci de a veghea ca admiterea sau respingerea cererilor părţilor să se facă în conformitate cu legea.

Pentru definirea rolului procurorului în procesul civil este de observat şi prevederea cuprinsă la art. 1 alin. (3) din Constituţie, în conformitate cu care "România este stat de drept, democratic şi social". Din atributul de social al statului român decurge, între altele, obligaţia statului de a apara drepturile şi libertăţile cetăţenilor. Prezenta procurorului în procesul civil, în calitate de reprezentant al intereselor generale ale societăţii, constituie unul dintre modurile în care se concretizează caracterul de stat social al României.

Este însă de înţeles ca procurorul nu este îndreptăţit sa pornească o acţiune civilă sau sa participe în alt mod la procesul civil în toate cazurile, ci numai în limitele trasate prin art. 130 alin. (1) din Constituţie. Aceste limite sunt următoarele:

a)interesele generale ale societăţii. Prin aceasta sintagma cuprinsă în textul citat al Legii fundamentale se înţelege întregul sistem normativ care reglementează, între altele, organizarea şi funcţionarea domeniului public şi privat al statului. Interesele generale ale societăţii sunt, astfel, prezente în litigiile de contencios administrativ, în acţiunile privind dreptul de proprietate al statului, în cele privind creanţele statului, în cele privind dreptul statului rezultat din moştenirile vacante etc.;

b)apărarea ordinii de drept. În cuprinsul notiunii de ordine de drept intra totalitatea normelor juridice prin care statul reglementează relaţiile sociale. Obligaţia procurorului de a apara ordinea de drept înseamnă, cu alte cuvinte, obligaţia acestuia de a apara legea, el fiind, din aceasta perspectiva, un organ al legii. Cum noţiunea de ordine de drept este departe de a putea fi limitată la aplicarea legii numai în cazurile prevăzute de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este evident ca nici posibilitatea procurorului de a porni acţiuni civile nu poate fi limitată la aceste cazuri.

Prin oprirea procurorului de a introduce acţiuni civile în cazuri de felul celor pe care le-am enumerat, se face imposibila exercitarea funcţiei acestuia de reprezentant al intereselor generale ale societăţii în activitatea judiciară;

c)apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, adică a acelora înscrise în art. 22-48 din Legea fundamentală, ca drepturi şi libertăţi fundamentale, precum şi drepturile recunoscute prin celelalte legi, în dezvoltarea prevederilor fundamentale. Este evident ca prin limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă procurorul este împiedicat să îşi exercite atributia constituţională menţionată.

În consecinţa, luând în considerare specificul procesului civil şi natura juridică a Ministerului Public, asa cum s-au arătat în cele de mai sus, constatam că nu exista nici o justificare în restrangerea competentei procurorului de a porni acţiunea civilă, dincolo de limitele prevăzute de art. 130 alin. 1 din Constituţie şi ca dispoziţiile art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă sunt neconstituţionale în măsura în care limitează dreptul procurorului de a porni acţiunea civilă, la cazurile prevăzute de acest text de lege.

2.În sensul celor mai sus arătate s-a pronunţat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 1/1995 cu referire la restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în orice faza a acestuia. În motivarea acestei decizii s-au reţinut, între altele, următoarele considerente:

... dispoziţia art. 130 alin. (1) din Constituţie se poate concretiza prin legi organice sau ordinare, dar aceasta concretizare nu poate să ducă la restrangerea conţinutului dispoziţiei constituţionale. Este de observat ca în timp ce textul constituţional se referă la apărarea ordinii de drept, precum şi la drepturile şi libertăţile cetăţenilor, art. 45 alin. (1) din Codul de procedură civilă restrânge posibilitatea participării procurorului la cauzele privind minorii şi persoanele puse sub interdicţie, precum şi la alte cazuri prevăzute de lege. În temeiul textului actual nu este posibila, de exemplu, participarea procurorului la procesele de contencios administrativ, deoarece Legea nr. 29/1990, anterioară Constituţiei, nu prevede acest lucru, or este fără nici o indoiala ca în cadrul acestor procese exista şi interese generale şi este interesată şi ordinea de drept.

Limitarea prevăzută de art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutionala, deoarece art. 130 alin. (1) din Legea fundamentală stabileşte în mod clar şi categoric sfera atribuţiilor procurorului, fără a trimite la cazuri stabilite prin alta lege. Este adevărat ca în alin. (2) al art. 130 se prevede că lt; lt;nisterul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete, în condiţiile legii gt; gt;dar este evident ca referirea la condiţiile legii priveşte organizarea parchetelor şi nu exercitarea atribuţiilor stabilite în alin. (1). Asa fiind, art. 45 alin. 1, introdus în Codul de procedură civilă prin Legea nr. 59/1993, ar fi trebuit redactat prin raportare la Constituţia din 1991 şi nu prin asimilarea unor reglementări anterioare, edictate în momente în care legiuitorul nu era constrâns de o dispoziţie constituţională similară celei înscrise în textul actual al art. 130 alin. (1). Legiuitorul constituant a înţeles sa confere procurorului un anumit rol în reprezentarea intereselor generale ale societăţii, din moment ce a aşezat dispoziţiile referitoare la Ministerul Public în capitolul referitor la lt; lt;Autoritatea judecătorească gt; gt; şi nici o lege organică sau ordinară nu poate să deroge de la textele constituţionale. Rolul instanţei de a soluţiona procesul cu care este sesizată, precum şi independenta judecătorilor şi supunerea lor numai legii nu sunt afectate prin participarea procurorului la procesul civil şi prin punerea de concluzii. Procurorul nu este adversarul instanţei şi nici al vreuneia dintre părţi, el intervine în proces pentru a veghea la respectarea legii. Textul constituţional, referindu-se la apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor, nu are în vedere transformarea procurorului într-un avocat al uneia dintre părţi, ci de a veghea la respectarea legii în procesele care pun în discuţie astfel de drepturi şi libertăţi. Deşi este vorba de un proces civil, privat, este de netagaduit ca şi în acest domeniu exista interese generale care trebuie aparate, iar în activitatea judiciară Constituţia a stabilit acest rol de aparator pentru procuror. Pe de altă parte, principiul disponibilităţii, care guvernează procesul civil, funcţionează în continuare, deoarece prin participarea procurorului la proces părţile nu sunt impiedicate să îşi manifeste, în condiţiile legii, dreptul de dispoziţie. Faţa de aceste considerente, Curtea Constituţională urmează să constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ce priveşte restrangerea dreptului procurorului de a participa la orice proces civil, în oricare faza a acestuia, şi, ca atare, în privinta acestei atribuţii, urmează să se aplice direct dispoziţiile art. 130 alin. (1) din Constituţie. Asa fiind, în afară cazurilor în care procurorul este obligat sa participe la procesul civil în temeiul legii, el poate participa la soluţionarea oricărui proces civil, în orice faza a acestuia, dacă apreciază ca este necesar pentru apărarea ordinii de drept ori a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Considerentele instanţei constituţionale - care, în cazul în care a pronunţat decizia menţionată, nu fusese sesizată decât cu privire la neconstituţionalitatea restrângerii participării procurorului la judecarea cauzelor civile - sunt întru totul valabile şi în privinta limitării dreptului procurorului de a porni acţiunea civilă.

3.Potrivit art. 130 alin. (1) din Constituţie, Ministerul Public îşi exercită atribuţiile în activitatea judiciară, adică în toate categoriile de procese soluţionate de instanţele judecătoreşti, fără vreo limitare sau ierarhizare.

Având în vedere acest înţeles al notiunii de activitate judiciară - singurul care se poate desprinde din textul constituţional - nu impartasim asertiunea ca art. 130 alin. (1) din Constituţie ar constitui, în mod preponderent, fundamentul normativ al exercitării atribuţiilor procurorului în procesul penal şi ca textul ar legitima într-o măsura mai redusă activitatea procurorului în procesul civil.

În realitate, o asemenea disociere nu se poate face, dimpotriva, textul constituţional legitimand exercitarea de către Ministerul Public a atribuţiilor prevăzute de lege, în toate categoriile de activităţi judiciare: în procesul penal, în procesul civil, în contenciosul administrativ şi în celelalte.

Constituţia prevede în art. 130 alin. (1), asa cum s-a arătat mai sus, o limitare a acţiunii Ministerului Public, dar aceasta nu se referă la domeniul de activitate - care este activitatea judiciară - ci la rolul pe care aceasta magistratura îl îndeplineşte şi la scopul în care a fost instituită şi i s-au stabilit atribuţii.

Faptul - evidenţiat în opinia majoritara - ca, în practica, volumul participării procurorului în procesul civil este mai mic decât cel al participării lui în procesul penal nu justifica teza ca ar exista o limitare în acest sens, intemeiata pe art. 130 alin. (1) din Constituţie, ci se explica prin aceea ca, în procesul penal, participarea procurorului este impusa de legiuitor în toate cauzele, în vreme ce în procesul civil, regula este aceea a libertăţii procurorului de a aprecia când este cazul sa participe la proces, iar participarea obligatorie a procurorului este impusa numai într-un număr restrâns de cauze.

4.Nu impartasim nici teza ca prevederea din art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, prin care se limitează dreptul procurorului de a porni acţiunea civilă, s-ar întemeia pe interpretarea sistematica a dispoziţiilor art. 21, 128 şi art. 130 alin. (1) din Constituţie.

Astfel faptul ca art. 21 din Constituţie prevede numai dreptul persoanei vătămate de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar nu şi dreptul procurorului de a acţiona în acest scop, nu are semnificatia unei restrangeri a dreptului procurorului de a porni acţiunea civilă pentru apărarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Nominalizarea în textul constituţional numai a persoanei vătămate se explica prin aceea ca acest text este plasat în Titlul al II-lea al Constituţiei, care reglementează drepturile, libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor. Nu exista nici o ratiune să se prevadă în aceasta secţiune a legii fundamentale şi dreptul procurorului de a acţiona în sensul arătat. Acest drept al procurorului este prevăzut la locul potrivit din Constituţie şi anume în art. 130 alin. (1), situat în secţiunea rezervată Ministerului Public.

În ceea ce priveşte nominalizarea Ministerului Public în art. 128 din Constituţie, privind folosirea căilor de atac, acest fapt nu poate fi înţeles ca un argument al limitării procurorului de a porni acţiunea civilă, pentru ca textul invocat nu cuprinde o asemenea limitare. Exercitarea de către procuror a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti constituie una dintre atribuţiile Ministerului Public, care nu exclude folosirea tuturor celorlalte mijloace prevăzute de lege, pentru apărarea ordinii publice, a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

5.Ne delimitam, de asemenea, de susţinerea ca restrangerea dreptului procurorului de a porni acţiunea civilă, la cazurile prevăzute de art. 45 din Codul de procedură civilă, îşi are ratiunea în caracterul privat al acţiunii civile şi în principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil.

Consideram, mai întâi, ca în cadrul controlului de constituţionalitate ratiunea textului supus controlului nu poate fi examinata de sine statator, ci prin raportare la legea fundamentală.

Or, limitele pe care le traseaza art. 130 alin. (1) din Constituţie pentru acţiunea procurorului (interesul general al societăţii, apărarea ordinii publice, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor) sunt mult mai largi decât cele definite prin art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă.

Consideram, pe de altă parte, ca pornirea de către procuror a acţiunii civile nu este incompatibilă cu caracterul privat al procesului civil, în condiţiile în care, asa cum s-a arătat mai sus, în cadrul procesului civil se judeca şi litigii care, prin obiectul lor, prin amploarea neintelegerilor dintre părţi sau prin consecinţele lor, depăşesc cadrul interesului privat şi intră în sfera interesului general, al întregii societăţi.

În ceea ce priveşte principiul disponibilităţii, acest principiu nu este încălcat prin pornirea acţiunii civile de către procuror, întrucât participarea procurorului la procesul civil, în oricare dintre formele prevăzute de lege, nu împiedica părţile în proces să se apere, sa propună administrarea de probe în sprijinul cererilor lor, sa cada la învoiala asupra drepturilor în litigiu, sa renunţe la judecata sau la însuşi dreptul pretins. Aceasta posibilitate a părţilor de a se disocia de acţiunea procurorului este prevăzută de art. 45 alin. 2 din Codul de procedură civilă.

6.Limitarea - contrară Constituţiei - a dreptului procurorului de a porni acţiunea civilă, la cazurile prevăzute în art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă, este de natura sa aducă prejudicii intereselor generale ale societăţii. Dăm, în acest sens, numai câteva exemple de cazuri în care excluderea procurorului de la exerciţiul acţiunii civile se poate dovedi păgubitoare:

–în cazurile în care se insusesc sau se înstrăinează bunuri din proprietatea publică, prin încălcarea prevederilor art. 135 alin. (5) din Constituţie, iar titularii drepturilor astfel alienate nu acţionează, din indolenta, nepricepere sau reavointa;

–în cazurile în care se încheie tranzacţii frauduloase în paguba statului şi nimeni nu acţionează în vederea intrării în legalitate, pentru ca aceia care ar trebui sa acţioneze sunt ei înşişi interesaţi în acele tranzacţii, corupti sau din alte motive;

–în cazurile în care prin fapte ilicite, penale sau nu, se produc daune materiale importante economiei naţionale sau societăţilor comerciale cu capital de stat şi autorităţile sau persoanele competente nu acţionează pentru recuperarea lor, deşi sunt cunoscute de toată lumea, provocand indignare în opinia publică şi lezarea prestigiului tarii;

–în cazurile cetăţenilor ale căror drepturi au fost vătămate prin acte abuzive ale administraţiei, iar aceştia, din motive mai presus de voinţa lor, nu pot acţiona pentru a-şi apara drepturile incalcate;

–în cazurile în care, făcând aplicarea art. 18^1 din Codul penal, procurorul adopta o soluţie de netrimitere în judecata pentru infracţiunea de fals, iar actele falsificate urmează sa rămână în circuitul civil, căci, de regula, nu este nimeni interesat sa pornească un proces pentru anularea lor şi nici nu pot fi anulate direct de către procuror, întrucât, dacă ar proceda asa, şi-ar aroga un drept aparţinând instanţelor judecătoreşti.

Pentru aceste considerente opinam ca excepţia de neconstituţionalitate trebuia să fie admisă şi să se constate ca art. 45 alin. 1 din Codul de procedură civilă este neconstitutional în ceea ce priveşte limitarea dreptului procurorului de a porni acţiunea civilă numai la cazurile în care exercitarea acestei atribuţii este necesară "pentru apărarea drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie şi ale disparutilor, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege", urmând ca în privinta acestei atribuţii să se aplice direct art. 130 alin. (1) din Constituţie.

Preşedintele Curţii Constituţionale,

prof. univ. dr. Nicolae Popa

Judecător Nicolae Cochinescu

Judecător Şerban Viorel Stanoiu