referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 și ale art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă
Dosar nr. 1.795/1/2023
| Mariana Constantinescu | - vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Carmen Elena Popoiag | - președintele delegat al Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Ionel Barbă | - președintele delegat al Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Adina Georgeta Ponea | - judecător la Secția I civilă |
| Mihai Andrei Negoescu-Gândac | - judecător la Secția I civilă |
| Diana Florea Burgazli | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Curelea | - judecător la Secția I civilă |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Sandu-Necula | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Iulia Manuela Cîrnu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Roxana Popa | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cosmin Horia Mihăianu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Cristinel Grosu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Gheza Attila Farmathy | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Adrian Remus Ghiculescu | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Liliana Vișan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Elena Diana Tămagă | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, învestit cu soluționarea Dosarului nr. 1.795/1/2023, este legal constituit conform dispozițiilor art. 520 alin. (8) din Codul de procedură civilă și ale art. 35 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, aprobat prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 20/2023 (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Mariana Constantinescu, vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
La ședința de judecată participă doamna magistrat-asistent Mihaela Lorena Repana, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 36 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept ia în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secția I civilă în Dosarul nr. 2.694/271/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
Magistratul-asistent prezintă referatul cauzei, arătând că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorii-raportori, care a fost comunicat părților conform art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, fiind formulat un punct de vedere de către recurent.
Constatând că nu sunt chestiuni prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept rămâne în pronunțare asupra sesizării, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:
Tribunalul Bihor - Secția I civilă a dispus, prin Încheierea din 28 martie 2023, în Dosarul nr. 2.694/271/2020, sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, în temeiul art. 519 din Codul de procedură civilă, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile privind „interpretarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 și ale art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se lămuri dacă în cazul suspendării facultative dispuse de instanță atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de soluția dintr-o altă cauză, dar care nu privește aceleași și/sau toate părțile din cauza suspendată, după finalizarea cauzei până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părților, sau, atunci când nicio parte nu solicită repunerea pe rol în termen de 6 luni de la încetarea motivului de suspendare, poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac, chiar și în contra părții din cauza suspendată care nu este parte în pricina până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea“.
Codul de procedură civilă:
Articolul 413
(1)Instanța poate suspenda judecata:
1.când dezlegarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți; (...)
Articolul 415
Judecata cauzei suspendate se reia:
1.prin cererea de redeschidere făcută de una dintre părți, când suspendarea s-a dispus prin învoirea părților sau din cauza lipsei lor;
2.prin cererea de redeschidere a procesului, făcută cu arătarea moștenitorilor, tutorelui sau curatorului, a celui reprezentat de mandatarul defunct, a noului mandatar ori, după caz, a părții interesate, a lichidatorului, a administratorului judiciar ori a lichidatorului judiciar, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 1-6;
3.din oficiu, în cazurile prevăzute la art. 412 alin. (1) pct. 7, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv în cazurile prevăzute de art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casație și Justiție;
4.prin alte modalități prevăzute de lege.
Articolul 416
(1)Orice cerere de chemare în judecată, contestație, apel, recurs, revizuire și orice altă cerere de reformare sau de retractare se perimă de drept, chiar împotriva incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părții, timp de 6 luni.
(2)Termenul de perimare curge de la ultimul act de procedură îndeplinit de părți sau de instanță.
(3)Nu constituie cauze de perimare cazurile când actul de procedură trebuia efectuat din oficiu, precum și cele când, din motive care nu sunt imputabile părții, cererea n-a ajuns la instanța competentă sau nu se poate fixa termen de judecată.
Judecătoria Oradea - Secția civilă a dispus prin Încheierea din 22 martie 2020, pronunțată în Dosarul nr. 2.694/271/2020, având ca obiect contestație la executare, suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. 3.878/302/2020, care a fost soluționat în primă instanță prin Sentința nr. 3.940 din 23 iulie 2021 a Judecătoriei Oradea - Secția civilă, ce a rămas definitivă prin Decizia nr. 121 din 15 februarie 2022 a Tribunalului Bihor - Secția I civilă.
În raport cu această dată - 15 februarie 2022, Judecătoria Oradea - Secția civilă a calculat termenul în care dosarul suspendat a rămas în nelucrare, conform prevederilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, constatând că, în speță, cauza a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din motive imputabile contestatorului, care nu a solicitat repunerea cauzei pe rol, iar prin Sentința nr. 7.043 din 14 noiembrie 2022 a constatat că a intervenit perimarea contestației la executare.
Contestatorul a declarat recurs împotriva acestei sentințe, invocând, în principal, faptul că nu a fost parte în dosarul sus-menționat, până la soluționarea căruia s-a dispus suspendarea judecării cauzei de față. Cum măsura suspendării judecății a fost dispusă de instanță din oficiu, recurentul-contestator a apreciat că și redeschiderea și continuarea judecății erau tot atributul instanței de judecată, sens în care a menționat considerentele reținute la paragrafele 49-55 ale Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nr. 2 din 31 ianuarie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 16 martie 2022.
Cu ocazia deliberării, Tribunalul Bihor - Secția I civilă, având în vedere că principalul motiv invocat de recurentul-contestator prin recursul formulat împotriva sentinței prin care s-a constatat perimarea cererii îl constituie faptul că nu a fost parte în dosarul până la a cărui soluționare definitivă a fost suspendată judecata prezentei cauze, iar dispozițiile art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă fac referire la rămânerea cauzei în nelucrare din motive imputabile părții, a apreciat că se impun repunerea cauzei pe rol și sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru lămurirea modului de interpretare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 și art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.
Completul de judecată al instanței de trimitere a apreciat că sunt întrunite condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă, arătând că Dosarul nr. 2.694/271/2020 al Tribunalului Bihor - Secția I civilă este în curs de judecată, fiind în faza recursului; instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție judecă în ultimă instanță; cauza care formează obiectul judecății se află în competența legală a unui complet de judecată al tribunalului învestit să soluționeze cauza; problema de drept enunțată este nouă, deoarece asupra acestei probleme Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat printr-o altă hotărâre și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare, aceleași texte legale făcând obiectul analizei doar sub alte aspecte.
A mai arătat că, în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a reținut, în mod constant, că obiectul sesizării l-ar putea constitui atât o chestiune de drept material, cât și una de drept procedural, dacă, prin consecințele pe care le produc, interpretarea și aplicarea normei de drept au aptitudinea să determine soluționarea pe fond a cauzei.
S-a apreciat că, în speță, această condiție este îndeplinită, deoarece modul în care ar urma să fie interpretate și aplicate textele de lege cu privire la care se solicită pronunțarea unei hotărâri prealabile influențează și soluția pe fond asupra cererii deduse judecății.
Încheierea de sesizare nu cuprinde punctele de vedere ale părților, însă prin cererea înregistrată la Tribunalul Bihor la 17 februarie 2023 la dosarul cauzei, atașată sesizării, recurentul-contestator a apreciat ca fiind necesară sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție pentru dezlegarea chestiunii de drept referitoare la interpretarea dispozițiilorart. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 și art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă.
După comunicarea raportului întocmit de judecătorii-raportori, potrivit dispozițiilor art. 520 alin. (10) din Codul de procedură civilă, recurentul-contestator a formulat un punct de vedere prin care apreciază că sunt îndeplinite cumulativ condițiile de admisibilitate a sesizării, în conformitate cu dispozițiile art. 519 din Codul de procedură civilă, în sensul că problema de drept este nouă, reală și cu un anumit grad de dificultate. Pe fondul chestiunii de drept, a arătat că, în situația în care instanța suspendă din oficiu cauza, apreciind că are nevoie de dezlegarea unui element de drept cu caracter prejudicial, reluarea judecății se face tot la inițiativa instanței care a dispus suspendarea, cu respectarea principiului simetriei, nefiind aplicabile dispozițiile art. 415 pct. 1 din Codul de procedură civilă.
Completul de judecată care a formulat sesizarea a arătat că, în concret, din faptul că s-a dispus suspendarea în baza prevederilor art. 413 alin. (1) din Codul de procedură civilă rezultă că s-a apreciat de către prima instanță că soluția din acest dosar depinde în tot sau în parte de soluția ce ar urma să se pronunțe în pricina până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea.
Prin asemănare cu situațiile avute în vedere în art. 415 pct. 3 din Codul de procedură civilă, s-ar putea reține că instanța avea obligația de a repune cauza pe rol, în condițiile în care cele două dosare nu erau între exact aceleași părți, neputând fi sancționată partea recurentă pentru lipsa de diligență în legătură cu un dosar care nu o privește.
Întrucât recurentul-contestator nu era parte în această din urmă cauză, a aprecia că, fiind vorba despre o suspendare facultativă, instanța nu avea obligația de a repune cauza pe rol din oficiu înseamnă a reține că recurentul avea atât obligația, cât și posibilitatea de a urmări soluționarea unei alte pricini în care nu avea calitatea de parte și la a cărei judecată nu a participat, nefiindu-i prin urmare comunicate nici actele de procedură.
Pe de altă parte, s-ar putea avea în vedere că suspendarea fiind dispusă până la soluționarea unei cauze aflate pe rolul unei instanțe naționale și privind raporturi juridice între aproape aceleași părți și în legătură cu aceeași procedură de executare, orice justițiabil ar avea posibilitatea de a urmări pe portalul instanțelor de judecată stadiul dosarului până la a cărui soluționare s-a dispus suspendarea sau posibilitatea de a solicita prin adresă stadiul procesului, justificat de faptul că pricina sa a fost suspendată până la soluționarea acelei cauze, respectiv de a afla data la care s-a soluționat, în raport cu care să solicite apoi în timp util repunerea cauzei pe rol.
Prin urmare, întrucât în baza art. 416 din Codul de procedură civilă sancțiunea perimării operează condiționat de culpa părților în lăsarea în nelucrare și numai în cauzele în care nu ar exista obligația instanței de a repune cauza pe rol din oficiu, instanța de trimitere a apreciat că este nevoie de o interpretare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3, art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă pe calea mecanismului hotărârii prealabile.
Din răspunsurile transmise de instanțele naționale, la solicitarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, au rezultat următoarele aspecte cu privire la chestiunea de drept sesizată:
Într-o opinie, majoritară, s-a apreciat că instanța nu reia, din oficiu, judecata cauzei în cazul suspendării întemeiate pe prevederile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă și poate constata perimarea cererii după împlinirea termenului de 6 luni, în lipsa unei cereri a părții interesate de reluare a judecății.
Argumentele reținute în sprijinul acestei opinii au fost următoarele:
–legea nu impune instanței repunerea cauzei pe rol din oficiu într-o asemenea situație, întrucât cazurile de reluare din oficiu a judecării procesului sunt prevăzute expres de art. 415 pct. 3 din Codul de procedură civilă, ce vizează hotărâri cu caracter obligatoriu pentru viitor, pentru toate instanțele. În acest sens trebuie avută în vedere și regula de interpretare exceptio est strictissimae interpretationis, nefiind permisă analogia;
–atunci când legiuitorul a înțeles să oblige instanța la repunerea pe rol a cauzei din oficiu, prin limitarea principiului disponibilității, a impus expres o atare obligație. Astfel, art. 415 pct. 4 din Codul de procedură civilă, care se referă la alte modalități prevăzute de lege pentru repunerea cauzei pe rol, reprezintă o normă de trimitere la prevederi din legi speciale [de exemplu, art. 9 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare];
–procesul civil este guvernat de principiul disponibilității (art. 9 din Codul de procedură civilă), iar una dintre manifestările de voință care se subscriu acestui principiu vizează și oportunitatea de a solicita instanței repunerea cauzei pe rol;
–potrivit art. 10 alin. (1) din Codul de procedură civilă, părțile au obligația să îndeplinească actele de procedură în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau de judecător și să contribuie la desfășurarea fără întârziere a procesului, urmărind finalizarea acestuia;
–părțile din cauza suspendată sunt obligate să urmărească desfășurarea procesului față de care s-a dispus suspendarea, chiar dacă unele dintre ele nu au calitatea de parte în această din urmă cauză, fiind indicată în acest sens prevederea conținută de art. 93 alin. (2) din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, aprobat prin Hotărârea Secției pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii nr. 3.243/2022, cu modificările ulterioare, potrivit căreia dosarele și evidențele instanței privitoare la activitatea de judecată pot fi consultate de persoanele care justifică un interes legitim. În aplicarea acestui text, părțile din cauza suspendată ar putea oricând obține informații despre stadiul procedurii în cauza față de care s-a dispus suspendarea, chiar dacă nu au calitatea de părți în această din urmă cauză;
–partea din cauza suspendată, care nu este parte în pricina până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea, are posibilitatea de a urmări soluționarea acestei din urmă cauze pe portalul instanțelor de judecată sau pe site-ul Înaltei Curți de Casație și Justiție, care sunt publice;
–mai mult, dacă invocă motive temeinice, partea poate solicita, în temeiul art. 186 din Codul de procedură civilă, repunerea în termenul de a formula cererea de reluare a judecății;
–sancțiunea perimării privește cauza în ansamblu, iar nu părțile, așadar culpa rămânerii în nelucrare a cauzei aparține tuturor părților din cauza suspendată, indiferent dacă acestea sunt sau nu sunt părți și în procesul care a atras suspendarea;
–termenul de perimare curge de la rămânerea definitivă a soluției din dosarul ce a determinat suspendarea, iar nu de la comunicarea hotărârii, astfel încât necomunicarea soluției părților din dosarul suspendat nu poate constitui un argument temeinic pentru a împiedica perimarea să își producă efectele.
În sensul acestei opinii au fost identificate și transmise practică judiciară, cu referire expresă la părți care nu figurau și în dosarul până la a cărui soluționare s-a dispus suspendarea, precum și hotărâri judecătorești de perimare care vizau aceleași părți în ambele cauze sau din care nu rezultă că ar fi și alte părți.
În același sens au fost și majoritatea punctelor de vedere teoretice exprimate de judecători.
Într-o altă opinie, minoritară, s-a considerat că instanța are obligația de a repune cauza pe rol din oficiu, în condițiile în care cele două dosare nu privesc aceleași părți, în cazul suspendării facultative a judecării cauzei în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, neputând fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a căii de atac.
În susținerea acestei opinii au fost invocate următoarele argumente:
–partea nu poate fi sancționată pentru lipsă de diligență în legătură cu un dosar care nu o privește, deoarece hotărârea finală din dosarul respectiv nu i se comunică;
–a cere părții ce nu figurează în al doilea proces să urmărească portalul instanțelor de judecată este o măsură excesivă și inechitabilă, fiind terț față de acel litigiu;
–măsura suspendării judecății a fost dispusă de instanță, în scopul de a-i facilita soluționarea dosarului, aceasta apreciind că este necesară pentru justa și legala soluționare a cauzei finalizarea unui alt proces;
–caracteristica facultativă a acestui caz de suspendare privește relevanța problemei de drept din cauza în raport cu care s-a dispus suspendarea, fiind un atribut exclusiv al instanței de judecată, astfel că devine irelevant cine a fost titularul inițiativei de a suspenda cauza - partea sau instanța, din oficiu;
–este vorba despre un act de bună administrare a justiției care nu poate avea ca efect perimarea, deoarece ar anula tocmai scopul suspendării facultative.
În susținerea acestei opinii au fost transmise atât hotărâri judecătorești, cât și puncte de vedere teoretice.
La Înalta Curte de Casație și Justiție, din verificările efectuate, s-a constatat că la nivelul Secției I civile, Secției a II-a civile și al Secției de contencios administrativ și fiscal, practica judiciară este în sensul că intervine perimarea în situația în care părțile interesate nu au făcut demersurile legale pentru continuarea judecății, fiind reținută culpa acestora, având în vedere că verificarea stadiului soluționării cauzei de către cei care nu sunt părți în dosar se poate realiza cu minime diligențe, prin accesarea portalului instanțelor de judecată sau solicitarea acestor informații, arătându-se totodată că legea nu prevede obligația instanței de judecată de a dispune repunerea cauzei pe rol, din oficiu.
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a comunicat că, la nivelul Secției judiciare - Serviciul judiciar civil, nu se verifică, în prezent, practica judiciară, în vederea promovării unui eventual recurs în interesul legii, cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 514 din 3 noiembrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1204 din 15 decembrie 2022, s-au reținut la paragraful 23 următoarele: „referitor la dispozițiile art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, Curtea reține că, având posibilitatea de a aprecia oportunitatea suspendării cursului judecății, instanța este chemată să cenzureze toate acele cazuri care ar putea constitui pretext pentru tergiversarea judecății. Prin urmare, lăsarea măsurii suspendării la aprecierea judecătorului, atunci când dezlegarea cauzei depinde de existența ori inexistența unui drept care face obiectul unui alt proces aflat în curs, permite acestuia să își exercite rolul activ, sancționând eventualele tentative de exercitare abuzivă de către părți a drepturilor procesuale, mai eficient decât în situația în care suspendarea ar avea caracter imperativ, astfel încât dispozițiile legale criticate nu aduc atingere principiului unicității, imparțialității și egalității justiției, consacrat de prevederile art. 124 alin. (2) din Constituție.“
Prin Decizia Curții Constituționale nr. 824 din 9 decembrie 2021, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 219 din 5 martie 2022, și Decizia Curții Constituționale nr. 644 din 1 noiembrie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 35 din 12 ianuarie 2017, referitoare la excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, s-a arătat că „instanța de recurs va aprecia dacă aspectele învederate de parte pot să justifice inacțiunea sa în ceea ce privește introducerea unei cereri de redeschidere după suspendare a procesului sau dacă, dimpotrivă, aceasta a lăsat procesul în nelucrare din motive imputabile sieși, dovedind lipsa de stăruință cu privire la finalizarea acestuia. Ca atare, sintagma «motive imputabile» va fi analizată de instanța care se pronunță asupra perimării în funcție de împrejurările concrete și în ansamblul normelor procedurale aplicabile în cauză. Curtea a apreciat, totodată, că nu se poate susține că sintagma criticată ar avea un caracter vag și imprecis, întrucât, față de regulile de procedură clare și inechivoce care guvernează procesul civil, dacă partea interesată acționează cu diligență și bună-credință, textul criticat îi oferă acesteia posibilitatea de a avea reprezentarea a ceea ce ar putea să constituie motive imputabile în ceea ce privește atitudinea proprie față de continuarea procesului.“
În procedurile de unificare a practicii judiciare a fost identificată Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 256 din 16 martie 2022, prin care s-a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Cluj și s-a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, în cazul suspendării facultative, dispuse de instanță în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă până la pronunțarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a unei hotărâri preliminare, ca urmare a solicitării unei alte instanțe naționale sau a unei instanțe dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene, nu intervine perimarea cererii de chemare în judecată sau, după caz, a căii de atac, în ipoteza în care partea interesată nu solicită repunerea cauzei pe rol în termen de 6 luni de la data pronunțării hotărârii preliminare de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, instanța de judecată fiind obligată să dispună din oficiu reluarea judecării procesului.“
Judecătorii-raportori au apreciat că sesizarea în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile este inadmisibilă, întrucât nu sunt îndeplinite toate condițiile de admisibilitate prevăzute de art. 519 din Codul de procedură civilă.
Analizând, cu prioritate, îndeplinirea condițiilor de admisibilitate a sesizării în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, se constată că sesizarea nu este admisibilă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.
Din cuprinsul prevederilor art. 519 din Codul de procedură civilă, care reglementează procedura de sesizare a Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, au fost decelate, pe cale jurisprudențială, următoarele condiții de admisibilitate ce este necesar a fi îndeplinite cumulativ:
(i)existența unei cauze aflate în curs de judecată;
(ii)cauza care face obiectul judecății să se afle în competența legală a unui complet de judecată al Înaltei Curți de Casație și Justiție, al curții de apel sau al tribunalului, învestit să soluționeze cauza;
(iii)instanța care sesizează Înalta Curte de Casație și Justiție să judece cauza în ultimă instanță;
(iv)ivirea unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile să dea naștere unor interpretări diferite, de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată;
(v)chestiunea de drept a cărei lămurire se solicită să fie nouă;
(vi)asupra chestiunii de drept Înalta Curte de Casație și Justiție nu a statuat și nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluționare.
Primele trei condiții de admisibilitate sunt îndeplinite, întrucât sesizarea a fost formulată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul Tribunalului Bihor - Secția I civilă, care este învestit în ultimă instanță cu soluționarea recursului exercitat împotriva unei sentințe pronunțate de Judecătoria Oradea, iar hotărârea ce urmează a fi pronunțată este definitivă, conform art. 634 alin. (1) pct. 4 din Codul de procedură civilă.
În ceea ce privește condiția referitoare la existența unei chestiuni de drept veritabile, susceptibile de a da naștere unor interpretări diferite și de a cărei lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei în curs de judecată, au fost identificate o serie de neregularități de natură a contura concluzia neîndeplinirii acesteia, din mai multe perspective.
Astfel, deși noțiunea de „chestiune de drept“ nu este definită de legiuitor, aceasta presupune în mod necesar o problemă de drept reală și veritabilă, în sensul că „norma de drept disputată să fie îndoielnică, imperfectă, lacunară sau neclară“ și să fie „legată de posibilitatea de a interpreta diferit un text de lege, fie din cauză că acest text este incomplet, fie pentru că nu este corelat cu alte dispoziții legale, fie pentru că se pune problema că nu ar mai fi în vigoare“ (Decizia nr. 16 din 23 mai 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 779 din 5 octombrie 2016, paragraful 37; Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 46).
Totodată, s-a statuat constant în jurisprudența instanței supreme că este necesar ca sesizarea să vizeze „o problemă de drept care necesită cu pregnanță a fi lămurită, care să prezinte o dificultate suficient de mare, în măsură să reclame intervenția instanței supreme în scopul rezolvării de principiu a chestiunii de drept și al înlăturării oricărei incertitudini care ar putea plana asupra securității raporturilor juridice deduse judecății“ (Decizia nr. 10 din 4 aprilie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 393 din 23 mai 2016, paragraful 37).
Prin urmare, obiectul procedurii hotărârii prealabile este reprezentat de o normă de drept incompletă sau neclară, de un text de lege care, pe baza interpretării printr-o argumentație juridică adecvată, consistentă, poate primi înțelesuri și aplicări deopotrivă divergente în situații cvasiidentice și poate determina, în final, o jurisprudență neunitară (Decizia nr. 70 din 31 octombrie 2022, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2023, paragraful 61).
Acestea sunt o parte din rațiunile considerate a fi fost avute în vedere de legiuitor atunci când, reglementând sediul materiei pentru acest mecanism de unificare a practicii judiciare, a prevăzut faptul că prima analiză a îndeplinirii condițiilor de admisibilitate trebuie realizată chiar de titularul sesizării. Acesta va putea solicita instanței supreme pronunțarea unei hotărâri prealabile doar dacă va argumenta îndeplinirea fiecăreia dintre condițiile enunțate la art. 519 din Codul de procedură civilă.
Potrivit art. 520 alin. (1) teza finală din Codul de procedură civilă, încheierea prin care se dispune sesizarea va cuprinde motivele care susțin admisibilitatea sesizării potrivit art. 519, punctul de vedere al completului de judecată și pe cel al părților. Altfel spus, revine instanței de trimitere obligația identificării în concret a chestiunii de drept care necesită interpretare, a aspectelor care conferă dificultatea sau caracterul dihotomic, antagonic al interpretării normei de drept, precum și a modului diferit în care aceasta poate fi interpretată.
Aceasta presupune ca punctul de vedere exprimat de instanța de trimitere să aibă o anumită complexitate, să fie astfel conceput încât să demonstreze o reală dificultate în a discerne care posibilă interpretare a normei de drept este cea mai adecvată. Astfel, s-a reținut că „din încheierea de sesizare a instanței supreme cu pronunțarea unei hotărâri prealabile trebuie să rezulte dificultatea chestiunii de drept ce se cere a fi lămurită, inclusiv prin prezentarea interpretărilor diferite pe care aceasta le poate suscita și a obstacolelor care au împiedicat completul de judecată ca, în îndeplinirea obligației instanțelor judecătorești de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu, să decidă asupra interpretării corecte“ (Decizia nr. 32 din 30 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 26 iunie 2020, paragraful 50).
Or, rezultă neîndoielnic din conținutul încheierii completului de judecată caracterul deficitar al prezentei sesizări, sesizare care cuprinde practic o expunere rezumată a soluției primei instanțe și a opiniei recurentului, fiind dificil de identificat rațiunile care l-au determinat pe titularul sesizării să aprecieze că este necesară intervenția instanței supreme prin intermediul mecanismului hotărârii prealabile.
În același timp, instanța de trimitere nu a prezentat argumente referitoare la dificultatea interpretării dispozițiilor legale, omițând să examineze dacă și în ce sens există jurisprudență relevantă, din conținutul sesizării rezultând că opiniile divergente sunt, de fapt, susținerile formulate de părțile litigiului, situate pe poziții procesuale antagonice.
Altfel spus, încheierea de sesizare nu cuprinde o motivare a îndeplinirii condiției de admisibilitate referitoare la existența unei chestiuni de drept reale și veritabile, fiind în dezacord cu jurisprudența constantă a Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, jurisprudență în care s-au reținut următoarele: „(...) punctul de vedere al instanței trebuie să aibă o anumită complexitate și necesită un examen real al cauzei, respectiv o interpretare proprie a textului normativ supus dezbaterii, ce urmează a fi reflectat în punctul de vedere al completului, astfel cum acesta este reglementat în dispozițiile art. 520 din Codul de procedură civilă. Cerința normei impune, totodată, ca punctul de vedere al instanței să întrevadă explicit care este pragul de dificultate al întrebării și în ce măsură acesta depășește obligația ordinară a instanței de a interpreta și aplica legea în cadrul soluționării unui litigiu. De asemenea, trebuie să cuprindă o justificare a modului în care chestiunea de drept care face obiectul sesizării este susceptibilă de interpretări diferite, necesitând, astfel, o dezlegare de principiu“ (Decizia nr. 2 din 22 ianuarie 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 178 din 26 februarie 2018, paragraful 38).
Dintr-o altă perspectivă, nu poate fi ignorat faptul că instanța supremă nu are prerogativa de a se substitui judecătorilor cauzei în dezlegarea problemelor de drept cu care se confruntă, câtă vreme acestea nu sunt caracterizate de o dificultate reală (Decizia nr. 6 din 20 ianuarie 2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 176 din 3 martie 2020, paragraful 85).
Rezultă așadar că, în procesul de interpretare și aplicare a normelor legale de a căror lămurire depinde soluționarea pe fond a cauzei, rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție rămâne unul excepțional și subsecvent, el putând fi îngăduit numai atunci când, în mod real, o chestiune de drept determinantă pentru soluționarea pe fond a cauzei nu apare ca fiind, prin raportare la dispozițiile legale din care aceasta derivă sau în care este conținută, îndeajuns de clară, generând dificultăți veritabile de înțelegere a ei și, din acest motiv, având vocația de a conduce la o jurisprudență neunitară (paragraful 86 al aceleiași decizii).
În legătură cu sesizarea ce face obiectul analizei de față, această condiție legală nu este îndeplinită, dispozițiile normative supuse interpretării fiind îndeajuns de clare și complete, astfel încât să permită judecătorilor cauzei să le determine, fără semnificative dificultăți, înțelesul, limitele de aplicare și efectele.
Circumstanțele care au justificat sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție cu problema de drept semnalată sunt caracterizate prin faptul că în acest litigiu, având ca obiect contestație la executare, prima instanță a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, până la soluționarea definitivă a unei alte cauze, dată în raport cu care prima instanță a constatat că a intervenit perimarea conform prevederilor art. 416 alin. (1) din Codul de procedură civilă, întrucât dosarul suspendat a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni din motive imputabile contestatorului, care nu a solicitat repunerea cauzei pe rol.
Astfel, în fața completului învestit cu judecata recursului au fost invocate critici privind greșita soluționare a excepției perimării, motiv pentru care acesta a apreciat că se impune sesizarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile, sub aspectul lămuririi dacă, în interpretarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 și ale art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, în cazul suspendării facultative dispuse de instanță atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de soluția dintr-o altă cauză, dar care nu privește aceleași și/sau toate părțile din cauza suspendată, după finalizarea cauzei până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părților, sau, atunci când nicio parte nu solicită repunerea pe rol în termen de 6 luni de la încetarea motivului de suspendare, poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac, chiar și în contra părții din cauza suspendată care nu este parte în pricina până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea.
Prin urmare, nu se solicită instanței supreme clarificarea unui text de lege și nu se invocă nicio dificultate sau necorelare a dispozițiilor a căror interpretare se cere, prin întrebarea adresată instanța de trimitere urmărind, în realitate, o rezolvare chiar a căii de atac cu care a fost învestită, în condițiile în care criticile din cererea de recurs vizează aspectul inaplicabilității instituției perimării, raportat la faptul că repunerea pe rol trebuia efectuată din oficiu.
Mai mult, Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, pronunțată într-o sesizare anterioară privind o problematică asemănătoare, a oferit repere concrete de interpretare a dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 și ale art. 415 pct. 3 din Codul de procedură civilă.
Astfel, s-a reținut în paragraful 53 al acestei decizii că, spre deosebire de ipotezele reglementate expres de prevederile art. 412 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, după pronunțarea hotărârii de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene, respectiv de cele ale art. 520 alin. (2) și (4), după pronunțarea hotărârii de către Înalta Curte de Casației și Justiție, când judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, „(...), în cazul suspendării facultative clasice instanța nu este obligată să urmărească finalizarea celuilalt proces, care privește raporturi juridice între aceleași părți litigante, acestea din urmă fiind datoare să țină sub observație respectivul proces și să ceară în timp util repunerea cauzei pe rol, sub sancțiunea intervenirii perimării cererii lor“.
Este lipsit de relevanță faptul că, în ipoteza prevăzută de art. 413 alin. (1) pct. 1 din Codul de procedură civilă, suspendarea judecății s-a dispus din oficiu, și nu la cererea uneia dintre părți, ceea ce caracterizează instituția perimării fiind aspectul că, de la momentul la care cauza de suspendare a încetat, partea interesată era datoare ca, în termen de 6 luni, să facă un act de procedură pentru a întrerupe curgerea termenului de perimare.
Împrejurarea că există identitate parțială sau că nu există identitate între părțile din litigiul în care s-a dispus suspendarea judecății și cel până la a cărui soluționare definitivă a fost instituită această măsură nu prezintă interes, căci lipsa calității de parte în dosarul care a determinat suspendarea nu constituie un impediment în posibilitatea de a urmări desfășurarea celuilalt proces, inclusiv prin interogarea portalului instanțelor de judecată, la care publicul are acces nelimitat și poate fi realizată cu minime diligențe.
Acest aspect este de altfel confirmat chiar în litigiul în care s-a formulat sesizarea, căci recurentul care a susținut că nu îi poate fi imputată pasivitatea cât timp nu a fost parte în procesul până la a cărui soluționare definitivă s-a dispus suspendarea judecății a solicitat repunerea pe rol pe considerentul că, în respectiva cauză, a fost pronunțată o hotărâre judecătorească, în primă instanță.
Prin urmare, interpretarea prevederilor referitoare la repunerea pe rol a cauzei trebuie realizată prin raportare la dispozițiile legale privind suspendarea judecării cauzelor, care, în cazul supus discuției, este o suspendare facultativă clasică, între cele două instituții juridice existând un raport de simetrie în ceea ce privește regimul juridic aplicabil (Decizia nr. 9 din 11 martie 2019 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 539 din 1 iulie 2019, paragraful 54). Așadar, cât timp nu revine instanței de judecată obligația legală de a repune cauza pe rol din oficiu, reluarea judecății rămâne în sarcina părții interesate, respectiv a oricăreia dintre părțile litigiului în care s-a dispus suspendarea.
Or, în absența unei reale dificultăți a chestiunii de drept, prin întrebarea formulată se urmărește, practic, determinarea modalității de aplicare, în cauză, a dispozițiilor legale procedurale, cu scopul de a se identifica soluția care trebuie adoptată în concret, ceea ce conduce la concluzia că se tinde, în fapt, la soluționarea excepției perimării, iar nu la dezlegarea de principiu a unei chestiuni de drept care prezintă dificultate.
Însă, precum s-a arătat anterior, în procedura pronunțării unei hotărâri prealabile, Înalta Curte de Casație și Justiție nu se substituie atributului fundamental al instanțelor judecătorești, de interpretare și aplicare a legii, ci se limitează la a-i facilita judecătorului eliminarea ambiguităților, impreciziunilor ori a lacunelor textelor legale a căror lămurire se solicită, în scopul asigurării unor dezlegări jurisdicționale adecvate și unitare (Decizia nr. 77 din 15 noiembrie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 141 din 11 februarie 2022, paragraful 66).
Pe de altă parte, nu se poate reține ca fiind îndeplinită nici condiția noutății, din perspectiva faptului că în cadrul mecanismului de unificare reprezentat de Decizia nr. 2 din 31 ianuarie 2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii se regăsește abordată, chiar și cu caracter incident, modalitatea de interpretare a unora dintre prevederile legale în discuție și nu există indicii că ulterior pronunțării acesteia s-ar fi conturat curente jurisprudențiale diferite care să prefigureze riscul apariției unei practici neunitare.
De altfel, se constată și că jurisprudența neunitară, în cea mai mare parte anterioară publicării deciziei de recurs în interesul legii sus-menționate, a avut la bază fie aprecierea, în concret, de către instanțele de judecată a culpei procesuale a părții, fie analiza factuală a motivelor care au condus partea la ignorarea obligațiilor procesuale care îi reveneau în vederea asigurării finalizării judecății, cu consecința perimării actului de sesizare, și nu o eventuală interpretare diferită a conținutului normelor legale în discuție.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 519, cu referire la art. 521 din Codul de procedură civilă,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Respinge, ca inadmisibilă, sesizarea formulată de Tribunalul Bihor - Secția I civilă, în Dosarul nr. 2.694/271/2020, în vederea pronunțării unei hotărâri prealabile cu privire la următoarea chestiune de drept:
Interpretarea dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1, art. 415 pct. 3 și ale art. 416 alin. (1) și (3) din Codul de procedură civilă, în sensul de a se lămuri dacă în cazul suspendării facultative dispuse de instanță atunci când dezlegarea cauzei depinde în tot sau în parte de soluția dintr-o altă cauză, dar care nu privește aceleași și/sau toate părțile din cauza suspendată, după finalizarea cauzei până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea, judecata cauzei suspendate se reia din oficiu, iar nu la cererea părților, sau, atunci când nicio parte nu solicită repunerea pe rol în termen de 6 luni de la încetarea motivului de suspendare, poate fi constatată perimarea cererii de chemare în judecată sau a unei căi de atac, chiar și în contra părții din cauza suspendată care nu este parte în pricina până la a cărei soluționare s-a dispus suspendarea.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 23 octombrie 2023.
VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
MARIANA CONSTANTINESCU
Magistrat-asistent,
Mihaela Lorena Repana
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
