Decizie nr. 156 din 15 mai 2001

Lucian Mihai - preşedinte

Constantin Doldur - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Marioara Prodan - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, excepţie ridicată de Ilie Tudor, Angela Tudor, Lucretia Tudor şi Valentina Tudor în Dosarul nr. 5.426/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

La apelul nominal se prezintă Ilie Tudor, unul dintre autorii excepţiei, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Autorul excepţiei solicita admiterea acesteia şi constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999, întrucât sunt incalcate prevederile constituţionale cuprinse în art. 16, 21 şi 24.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca fiind neîntemeiată, considerând ca dispoziţiile legale criticate nu contravin principiului constituţional al egalităţii în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, egalitatea neechivaland cu uniformitatea, întrucât în situaţii diferite sunt permise soluţii juridice deosebite. Textul de lege criticat este constituţional şi pentru ca, potrivit art. 125 alin. (3) şi art. 128 din Constituţie, căile de atac se stabilesc prin lege. Se considera, de asemenea, că nu sunt lezate nici prevederile art. 21 din Constituţie, referitoare la accesul liber la justiţie, deoarece exista calea de atac a recursului, şi nici dreptul la apărare, întrucât părţile au posibilitatea de a-şi angaja avocat şi de a-şi formula toate apărările atât în faţa instanţei de fond, cat şi în recurs.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 13 octombrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 5.426/2000, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, excepţie ridicată de Ilie Tudor, Angela Tudor, Lucretia Tudor şi Valentina Tudor.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenta, ca dispoziţiile legale menţionate sunt neconstituţionale, deoarece, prin eliminarea caii de atac a apelului, se încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, precum şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare. De asemenea, s-a apreciat ca textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 29 alin. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului şi ale art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Exprimandu-şi opinia asupra excepţiei, instanţa de judecată considera ca "art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 nu contravine dispoziţiilor art. 16, art. 21 şi art. 24 din Constituţie. Atacarea numai cu recurs a hotărârii nu contravine acestor prevederi, deoarece, potrivit art. 304 din Codul de procedură civilă, în acest caz recursul nu este limitat la motivele de casare prevăzute la art. 304, instanţa putând examina cauza sub toate aspectele".

În conformitate cu dispoziţiile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, întrucât atât art. 128 din Constituţie, potrivit căruia "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii", cat şi art. 125 alin. (3) din Constituţie, conform căruia "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", permit legiuitorului sa statueze în domeniul procedurii judecătoreşti şi al căilor de atac. Se arata ca ratiunea pentru care prin textul de lege criticat nu s-a mai prevăzut şi calea de atac a apelului împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorie, în materia schimbului obligatoriu de locuinţe, a constat în necesitatea soluţionării urgente a acestor cauze şi asigurarea stabilitatii raporturilor juridice în acest domeniu. Se face referire de către Guvern şi la jurisprudenta Curţii Constituţionale care a subliniat în mod constant ca "principiul egalităţii nu pretinde uniformitate, deci ca toate situaţiile să fie tratate în acelaşi fel. Acest principiu al egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite. De aceea nu sunt excluse, ci, dimpotriva, sunt admise soluţii legislative diferite pentru situaţii diferite".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Prin încheierea instanţei de judecată Curtea Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40 din 8 aprilie 1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 148 din 8 aprilie 1999), dispoziţii care au următorul conţinut: "Litigiile dintre proprietari şi chiriaşi, legate de schimbul obligatoriu de locuinta, sunt de competenţa judecătoriei în raza căreia se afla imobilul. Hotărârea pronunţată de judecătorie poate fi atacată cu recurs. Hotărârea instanţei de recurs este definitivă şi irevocabilă."

Din examinarea conţinutului criticii de neconstituţionalitate Curtea constata însă ca în realitate autorii excepţiei au avut în vedere doar teza a doua a textului, care permite exercitarea numai a caii de atac a recursului, iar nu şi a caii de atac a apelului.

Prevederile constituţionale a căror încălcare este invocată sunt cele ale art. 16 alin. (1) şi (2), art. 21 şi art. 24, texte care au următorul conţinut:

–Art. 16 alin. (1) şi (2): "(1) Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

(2)Nimeni nu este mai presus de lege.";

–Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.

(2)Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.";

–Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.

(2)În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu."

Autorii excepţiei au mai invocat şi încălcarea, prin dispoziţiile legale criticate, a prevederilor art. 29 alin. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, precum şi ale art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, texte care au următoarea redactare:

–Art. 29 alin. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului: "În exercitarea drepturilor şi libertăţilor sale, fiecare persoana este supusă numai ingradirilor stabilite de lege în scopul exclusiv al asigurării recunoaşterii şi respectului drepturilor şi libertăţilor celorlalţi şi în vederea satisfacerii cerinţelor juste ale moralei, ordinii publice şi bunastarii generale, într-o societate democratica.";

–Art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: "Restrangerile care, în termenii prezentei convenţii, sunt aduse respectivelor drepturi şi libertăţi nu pot fi aplicate decât în scopul pentru care ele au fost prevăzute."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca dispoziţiile art. 25 teza a doua din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 nu contravin prevederilor constituţionale cuprinse în art. 16 alin. (1), referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice. Într-adevăr aceste dispoziţii nu creează discriminări între cetăţeni pe criterii de rasa, de naţionalitate, de origine etnică, de limba, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţa politică, de avere sau de origine socială, criterii ale egalităţii în drepturi prevăzute atât la art. 4 alin. (2) din Constituţie, cat şi la art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Norma cuprinsă în textul de lege criticat, potrivit căreia hotărârea judecătoriei poate fi atacată numai cu recurs, este aplicabilă tuturor litigiilor care au ca obiect schimbul de locuinta prevăzut de ordonanţa, precum şi tuturor părţilor din aceste litigii, în egala măsura. Totodată Curtea retine ca egalitatea în drepturi nu împiedica stabilirea de către legiuitor a unor modalităţi diferite de îndreptare a hotărârilor judecătoreşti în cazul unor litigii care, prin natura lor, sunt deosebite, ci, dimpotriva, permite asemenea reglementări diferite. De altfel, jurisprudenta Curţii Constituţionale, în deplin acord cu aceea a Curţii Europene a Drepturilor Omului, a stabilit în mod constant ca, în sensul Constituţiei, principiul egalităţii nu poate conduce la uniformitate, la negarea dreptului la diferenţa de tratament juridic în cazul unor situaţii diferite (de exemplu: Decizia Plenului Curţii Constituţionale nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Decizia nr. 135 din 5 noiembrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 17 decembrie 1996, Decizia nr. 20 din 2 februarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 18 februarie 2000).

În acelaşi timp Curtea retine ca, în conformitate cu prevederile art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", iar potrivit art. 128 din Constituţie, "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii". Constituţia lasă astfel la latitudinea legiuitorului stabilirea procedurii de judecată şi a căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti. Or, în cazul la care se referă excepţia de neconstituţionalitate eliminarea apelului dintre căile ordinare de atac a fost determinata de necesitatea soluţionării urgente a cauzelor privind dreptul de folosinţă a imobilelor şi a asigurării stabilitatii raporturilor juridice respective, fără să fie afectat vreun drept fundamental al părţilor implicate în proces. Asa fiind, Curtea constata ca art. 25 teza a doua din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 nu contravine prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Referitor la critica de neconstituţionalitate privind încălcarea art. 16 alin. (2) din Constituţie Curtea constata ca şi aceasta este neîntemeiată. Într-adevăr ordonanţa de urgenţă supusă controlului de constituţionalitate nu conţine dispoziţii de natura să contravină acestei prevederi constituţionale potrivit căreia "Nimeni nu este mai presus de lege", ci, dimpotriva, fiind emisă de Guvern în baza delegării legislative, prevăzută la art. 114 alin. (4) din Constituţie, cuprinde norme general obligatorii, cu putere de lege.

Curtea retine ca dispoziţiile art. 25 teza a doua din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 nu ingradesc nici exercitarea dreptului oricărei persoane de a se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, drept prevăzut la art. 21 din Constituţie, deoarece aceste dispoziţii prevăd nu numai accesul liber la justiţie, ci şi posibilitatea atacarii cu recurs a hotărârii judecătoreşti date în prima instanţa. Nici o prevedere constituţională nu se referă la obligativitatea caii de atac a apelului, întrucât, potrivit art. 125 alin. (3) din Constituţie, "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege". Prin urmare, legiuitorul stabileşte prin norme procedurale căile de atac (în speta, numai calea de atac a recursului), fără a contraveni vreunui text constituţional.

Din aceeaşi perspectiva Curtea observa ca nici Declaraţia Universala a Drepturilor Omului sau Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale nu prevede obligativitatea existenţei a doua cai de atac împotriva unei hotărâri judecătoreşti, ci, prin art. 5 pct. 4 din convenţia menţionată, se prevede doar dreptul oricărei persoane lipsite de libertatea sa "de a introduce un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta sa statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi sa dispună eliberarea sa dacă deţinerea este ilegala". Or, în speta, aceasta cale de atac, care priveşte o hotărâre civilă, este prevăzută de dispoziţiile legale criticate.

Analizând critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea dreptului de apărare, garantat prin prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea constata, de asemenea, ca şi aceasta este neîntemeiată, deoarece textul de lege criticat nu conţine dispoziţii de natura sa ingradeasca drepturile procesuale ale părţilor ori dreptul de a fi asistate de un avocat în tot cursul procesului.

Absenta caii de atac a apelului nu reprezintă o încălcare a dreptului la apărare, întrucât, potrivit art. 128 din Constituţie, căile de atac pot fi exercitate "în condiţiile legii", în speta, în condiţiile ordonanţei menţionate, şi anume numai calea de atac a recursului.

Curtea constata, de asemenea, ca textul de lege criticat nu contravine nici prevederilor art. 29 alin. 2 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, care se referă la exercitarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, iar nu la exercitarea unor cai de atac, în condiţiile legii. Or, o cale de atac nu poate fi exercitată decât dacă este prevăzută de lege, potrivit art. 128 din Constituţie. Pentru aceleaşi considerente Curtea considera că nu sunt lezate nici prevederile art. 18 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece "restrangerile" se referă, de asemenea, la drepturile şi libertăţile prevăzute de convenţie, iar nu la cai de atac.

De altfel, dispoziţiile art. 25 din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 au mai fost supuse controlului de constituţionalitate, Curtea Constituţională pronunţând mai multe decizii prin care a respins excepţiile de neconstituţionalitate având acest obiect, ca fiind nefondate (de exemplu, Decizia nr. 102 din 6 iunie 2000 şi Decizia nr. 99 din 23 mai 2000, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 389 din 21 august 2000). Soluţia şi considerentele cuprinse în deciziile menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţa, întrucât nu au intervenit elemente noi de natura sa determine o reconsiderare a jurisprudenţei Curţii.

Faţa de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 25 teza a doua din Ordonanţa de urgenta a Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, excepţie ridicată de Ilie Tudor, Angela Tudor, Lucretia Tudor şi Valentina Tudor în Dosarul nr. 5.426/2000 al Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 mai 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Marioara Prodan

───────────────