Decizie nr. 124 din 26 aprilie 2001

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Cristina Radu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Rada Stanescu şi Anica Codarleanu în Dosarul nr. 548/2000 al Judecătoriei Sfîntu Gheorghe.

La apelul nominal se constata lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată, invocand în acest sens Decizia Curţii Constituţionale nr. 210 din 26 octombrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 110 din 5 martie 2001.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, retine următoarele:

Prin Încheierea din 14 iulie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 548/2000, Judecătoria Sfîntu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 248, art. 258 şi art. 147 din Codul penal, excepţie ridicată de Rada Stanescu şi Anica Codarleanu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arata ca dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, privitoare la actele premergătoare, şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, privitoare la dreptul aparatorului învinuitului de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, referitoare la garantarea dreptului la apărare, prevederilor art. 49 din Constituţie, referitoare la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi prevederilor art. 20 din Constituţie, raportat la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În opinia autorilor excepţiei toate actele de urmărire penală efectuate înainte de începerea urmăririi penale încalcă prevederile art. 172 din Codul de procedură penală, atragand nulitatea acestora şi refacerea lor într-un cadru legal. De asemenea, se susţine ca dispoziţiile art. 248 din Codul penal, privitoare la abuzul în serviciu contra intereselor publice, ale art. 258 din Codul penal, privitoare la sancţionarea faptelor săvârşite de alţi funcţionari, şi ale art. 147 din Codul penal, privitoare la notiunile de "funcţionar public" şi de "funcţionar", contravin prevederilor art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, potrivit cărora statutul funcţionarilor publici se reglementează prin lege organică. Având în vedere ca prin Legea nr. 188 din 8 decembrie 1999 privind Statutul funcţionarilor publici s-a prevăzut ca funcţionar public este persoana numita într-o funcţie publică, dispoziţiile din Codul penal privitoare la calitatea de funcţionar public şi de funcţionar sunt neconstituţionale în raport cu prevederile art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie.

Judecătoria Sfîntu Gheorghe, judeţul Covasna, exprimandu-şi opinia asupra excepţiei de neconstituţionalitate, arata ca aceasta este neîntemeiată, deoarece în etapa actelor premergătoare efectuate în vederea începerii urmăririi penale nu exista invinuit şi, prin urmare, nu se poate invoca încălcarea dreptului la apărare. Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 248, 258 şi 147 din Codul penal, raportate la art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, se apreciază ca aceasta este neîntemeiată, neexistand nici o contradictie între textele de lege invocate şi prevederile constituţionale. Se mai arata ca autorii excepţiei au fost trimişi în judecata pentru fapte săvârşite înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 188/1999.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, arata ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Art. 224 din Codul penal, prin instituirea efectuării, în vederea începerii urmăririi penale, a unor acte premergătoare, nu este de natura sa aducă atingere dreptului la apărare atâta timp cat acesta este pe deplin respectat în cursul procesului penal, asa cum precizează şi art. 24 din Constituţie. Din redactarea art. 224 şi a art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu rezultă o încălcare a art. 49 din Constituţie, iar în ceea ce priveşte dreptul oricărui invinuit sau inculpat de a fi informat asupra naturii invinuirii ce i se aduce, acest lucru este pe deplin reflectat în art. 6 din Codul de procedură penală. Cu privire la art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale se arata ca prin art. 6 pct. 3 lit. a) din Convenţie se acordă dreptul oricărui acuzat de a fi informat în termenul cel mai scurt asupra naturii şi cauzei acuzatiei ce i se aduce. Se arata totodată ca acest text trebuie să fie analizat în raport cu lit. b) din acelaşi paragraf, care conferă oricărui acuzat dreptul de a dispune de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale, cat şi în raport cu câmpul de aplicare a termenului de "acuzaţie", precis delimitat de jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului. Raportand prevederile Codului de procedura penală român la jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, se constată că în principiu se poate vorbi de existenta unei "acuzatii" din momentul punerii în mişcare a acţiunii penale. O dată cu aceasta organul de cercetare penală are obligaţia de a-l chema pe inculpat, de a-i comunică fapta pentru care este invinuit şi de a-i da explicaţii cu privire la drepturile pe care le are (art. 236 şi 237 din Codul de procedură penală). Conform Codului de procedura penală român persoana acuzata este instiintata în timpul urmăririi penale asupra naturii şi cauzei acuzatiei ce i se aduce şi în nici un caz o persoană nu poate fi trimisa în judecata fără ca ea sa fi dispus de timpul necesar realizării apărării sale. În consecinţa, nu se poate susţine ca art. 172 şi 224 din Codul de procedură penală încalcă art. 6 pct. 3 lit. a) şi b) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, deci, nici art. 20 alin. (1) din Constituţie.

Cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 248, a art. 147 alin. 1 şi a art. 258 din Codul penal, considerate ca fiind contrare art. 72 alin. (3) lit. i) din Constituţie, în punctul de vedere al Guvernului se menţionează că potrivit jurisprudenţei constante a Curţii Constituţionale reglementările privitoare la notiunile de funcţionar public şi funcţionar, inclusiv cele legate de infracţiunile săvârşite de persoanele având aceasta calitate, sunt de nivelul legii. Cele doua notiuni definite la art. 147 din Codul penal nu sunt de rang constituţional şi, de aceea, extinderea răspunderii penale pentru infracţiunile prevăzute la art. 246-250 din Codul penal de la funcţionarii publici la ceilalţi funcţionari, prin dispoziţiile art. 258 din Codul penal, nu poate fi considerată neconstitutionala atâta vreme cat reglementările privitoare la notiunile de "funcţionar public" şi "funcţionar", inclusiv incriminarile care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, sunt caracterizate prin Constituţie ca ţinând de domeniul legii. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 248 din Codul penal, acestea nu fac decât sa precizeze calitatea subiectului activ al infracţiunii, aceea de funcţionar public, ceea ce nu are nimic neconstitutional. Atât Codul penal, cat şi Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici sunt legi organice, iar neconcordanta ce se susţine ca ar exista între art. 147 din Codul penal şi dispoziţiile Legii nr. 188/1999 nu ridica o problemă de ordin constituţional, ci o problemă de interpretare juridică.

Preşedintele Camerei Deputaţilor şi preşedintele Senatului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, precum şi dispoziţiile art. 248, 258 şi 147 din Codul penal.

Dispoziţiile criticate din Codul de procedură penală au următorul conţinut:

–Art. 172 alin. 1: "În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul sa asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa aparatorului nu împiedica efectuarea actului de urmărire penală, dacă exista dovada ca apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului.";

–Art. 224: "În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte premergătoare.

De asemenea, în vederea strangerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop, pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei naţionale.

Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de proba."

Dispoziţiile criticate din Codul penal au următorul conţinut:

–Art. 147: "Prin lt; lt;funcţionar public gt; gt; se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar, cu orice titlu, indiferent cum a fost investită, o însărcinare de orice natura, retribuită sau nu, în serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art. 145.

Prin lt; lt;funcţionar gt; gt; se înţelege persoana menţionată în alin. 1, precum şi orice salariat care exercită o însărcinare în serviciul unei alte persoane juridice decât cele prevăzute în acel alineat.";

–Art. 248: "Fapta funcţionarului public, care, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, cu ştiinţa, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta cauzează o tulburare însemnată bunului mers al unui organ sau al unei instituţii de stat ori al unei alte unităţi din cele la care se referă art. 145 sau o paguba patrimoniului acesteia se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.";

–Art. 258: "Dispoziţiile art. 246-250 privitoare la funcţionari publici se aplică şi celorlalţi funcţionari, în acest caz maximul pedepsei reducându-se cu o treime."

Textele constituţionale invocate de autorul excepţiei ca fiind incalcate sunt:

–Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanta cu Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte.

(2)Dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale.";

–Art. 24 alin. (1): "Dreptul la apărare este garantat.";

–Art. 49: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav."

(2)Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii.";

–Art. 72 alin. (3) lit. i): "Prin lege organică se reglementează: [...]

i)statutul funcţionarilor publici;".

Totodată, se arata ca sunt incalcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit cărora: "Orice acuzat are, în special, dreptul:

a)să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzatiei aduse împotriva sa;

b)sa dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;

c)să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu dispune de mijloacele necesare pentru a plati un apărător, să poată fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;

d)sa intrebe sau să solicite audierea martorilor acuzarii şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzarii [...]."

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională constata ca în esenta autorii excepţiei de neconstituţionalitate critica dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi în temeiul art. 224 din acelaşi cod organul de urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine ca organul de urmărire penală nu este obligat sa încunoştinţeze persoana cercetata în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea aparatorului la efectuarea acestor acte. În consecinţa, se apreciază ca aceste texte din Codul de procedură penală contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constata ca, dimpotriva, art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală transpune în norme procedurale, pentru inculpat, invinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe tot parcursul procesului penal, principiul constituţional al dreptului la apărare, inclusiv sub aspectul dreptului acestora de a fi asistaţi de apărător.

Curtea constata, de asemenea, ca în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1 din Codul de procedură penală "Procesul penal se desfăşoară atât în cursul urmăririi penale cat şi în cursul judecaţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de lege". Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor premergătoare nu este parte componenta a procesului penal şi, într-adevăr, pentru aceasta faza nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este de observat însă ca potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul de procedură penală actele premergătoare se efectuează "în vederea începerii urmăririi penale".

Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, în rem, atunci când exista date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1 din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1)". Începerea urmăririi penale se dispune în personam numai dacă, în acelaşi timp, exista suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.

Totodată, alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că "Procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de proba". Rezultă deci ca în aceasta faza, cu excepţia procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte de procedura care să constituie mijloace de proba în sensul prevederilor art. 64 din Codul de procedură penală şi care să vizeze o anumită persoana, banuita ca fiind autorul infracţiunii.

Curtea retine ca efectuarea în practica, în cadrul actelor premergătoare, a unor acte specifice urmăririi penale, în scopul eludarii garanţiilor procesuale asigurate persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speta a dreptului la apărare, asa cum se susţine în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cauza, chiar dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu intra sub incidenţa contenciosului constituţional.

De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut ca "garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afară procesului penal, înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea procesuala de invinuit sau inculpat. [...] Efectuarea de către organele de urmărire penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea strangerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai reţinut, de asemenea, ca, deşi "în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare poate constitui mijloc de proba, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru ca acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de proba, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea eficienta".

Asa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natura a modifica aceasta jurisprudenta, Curtea Constituţională urmează sa respingă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.

De asemenea, Curtea Constituţională constata ca este neîntemeiată şi cea de-a doua critica de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Sub acest aspect Curtea retine ca art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează drepturile "acuzatului". În sensul acestui articol, noţiunea de "acuzat" priveşte persoana căreia i se imputa, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Asa cum s-a arătat şi anterior, asemenea acte se efectuează, potrivit regulilor procedurii penale române, doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie. Faţa de cele arătate Curtea retine ca textele de lege criticate nu aduc atingere dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a)-d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal, Curtea Constituţională constata ca şi sub acest aspect aceasta este neîntemeiată şi, în consecinţa, urmează să fie respinsă, întrucât reglementările privitoare la notiunile de "funcţionar public" şi "funcţionar", inclusiv incriminarile care presupun o astfel de calitate a subiectului activ, nu reprezintă o problemă de domeniul jurisdicţiei constituţionale. În acest sens este şi jurisprudenta Curţii Constituţionale (de exemplu Decizia nr. 192 din 12 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 9 ianuarie 2001).

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 din Codul de procedură penală,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi art. 258 din Codul penal, excepţie ridicată de Rada Stanescu şi Anica Codarleanu în Dosarul nr. 548/2000 al Judecătoriei Sfîntu Gheorghe.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2001.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Cristina Radu

OPINIE SEPARATĂ

Suntem de acord cu soluţia pronunţată în privinta dispoziţiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248 şi ale art. 258 din Codul penal.

Pe de altă parte, consideram ca, prin decizia pronunţată, trebuia să se admită în parte excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate ca dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care, conform acestora, declaraţia data sau expertiza efectuată în faza actelor premergătoare - fără ca persoanei care face acea declaraţie sau la care se referă expertiza sa i se fi adus la cunoştinţa ca are dreptul să fie asistată de un avocat ales - pot fi constatate în procesul-verbal prevăzut de alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal, ca mijloc de proba împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

În opinia noastră, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, în măsura în care nu previn asemenea consecinţe, sunt contrare prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dreptul la apărare este garantat".

I. Decizia la care se referă prezenta opinie separată ajunge la concluzia constituţionalităţii dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală prin raportarea acestora, în mod exclusiv, la prevederile alin. (2) al art. 24 din Constituţie, text conform căruia "În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".

Suntem şi noi de acord ca prin prisma acestor din urma dispoziţii constituţionale se asigura dreptul la apărare (şi anume, prin acordarea de asistenţa calificată în domeniul juridic) pe tot parcursul procesului penal, asadar din momentul începerii acestuia şi până la finalizarea lui prin pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti definitive. Cu alte cuvinte, suntem de acord ca ipoteza normei constituţionale cuprinse în alin. (2) al art. 24 este aceea a existenţei unui proces penal început şi nefinalizat.

Nu suntem însă de acord cu interpretarea per a contrario pe care se întemeiază - implicit - decizia pronunţată cu majoritate de voturi, interpretare în sensul că numai în timpul procesului penal se garantează constituţional dreptul la apărare, sub forma asigurării asistenţei juridice de către un avocat ales. Din punctul nostru de vedere, aceasta interpretare per a contrario restrânge neîntemeiat ipoteza de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 24 din Constituţie, text care conţine o formulare generală: "Dreptul la apărare este garantat." În absenta oricărei circumstantieri, textul reprodus are aplicabilitate şi în afară procesului penal, asadar inclusiv anterior începerii acestuia, cu alte cuvinte şi în faza "actelor premergătoare" reglementate prin art. 224 din Codul de procedură penală.

Dreptul la apărare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este incontestabil posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţa juridică, în condiţiile stabilite prin legislaţia aplicabilă acestei forme de activitate juridică.

În consecinţa, dreptul persoanei de a fi asistată de un avocat ales este consacrat constituţional şi pentru faza "actelor premergătoare".

II. "Actele premergătoare" la care se referă art. 224 din Codul de procedură penală se pot prezenta, în mod concret, sub multiple forme de activităţi ce sunt săvârşite "[...] în vederea strangerii datelor necesare organelor de urmărire penală pentru începerea urmăririi penale [...]" (art. 224 alin. 2 teza întâi din Codul de procedură penală), precum: ridicarea de probe materiale sau de înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, efectuarea de expertize, operaţiuni de observare a persoanelor suspecte, luarea de declaraţii, realizarea de fotografii, efectuarea de înregistrări audio sau video etc.

III. Deşi regula instituită de norma constituţională este aceea conform căreia în faza actelor premergătoare persoana are dreptul de a fi asistată de un avocat, este evident ca numai unele categorii de acte premergătoare se preteaza la a fi efectuate în condiţiile în care, concomitent, se asigura asistenţa juridică a persoanei la care ele se referă. De exemplu, nu s-ar putea concepe aducerea la cunoştinţa persoanei, în vederea eventualei angajari de către aceasta a unui avocat, a intentiei de realizare a unor acte premergătoare sub forma înregistrărilor audio sau video (efectuate, desigur, în condiţii legale, conform prevederilor art. 91^1 şi următoarele din Codul de procedură penală). Tot astfel, aceeaşi incompatibilitate ar exista şi în cazul operaţiunilor de observare, de către organele specializate ale statului, a persoanelor suspecte de săvârşirea unor infracţiuni, aceste acte premergătoare pierzându-şi orice eficienta atunci când, concomitent, s-ar asigura acelor persoane asistarea prin avocat. În aceste ipoteze, precum şi în altele asemănătoare, activitatea de combatere şi de prevenire a săvârşirii infracţiunilor (îndeosebi atunci când este vorba despre formele organizate de criminalitate) ar deveni, practic, imposibila şi, de aceea, în privinta actelor premergătoare, este inadmisibila garantarea generalizata a exercitării dreptului constituţional la apărare, sub forma prerogativei asigurării asistenţei juridice calificate. Aceasta consecinţa se afla în deplina concordanta cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie, conform cărora: "(1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamitati naturale ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2)Restrangerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi nu poate atinge existenta dreptului sau a libertăţii."

IV. Alte categorii de acte premergătoare pot fi, însă, realizate fără ca finalitatea lor să fie înlăturată atunci când persoanei la care acestea se referă i se asigura exercitarea dreptului la apărare (drept garantat, fără nici o circumstantiere, de art. 24 alin. (1) din Constituţie) prin prerogativa asistarii acelei persoane de către avocat în timpul efectuării actului premergător.

Luarea de declaraţii şi efectuarea de expertize intra, cu siguranţa, în aceasta situaţie, în sensul că, în principiu, asistarea de către avocat a celui căruia i se ia o declaraţie de către un organ al statului sau participarea avocatului la efectuarea expertizei nu sunt incompatibile, prin ele însele, cu săvârşirea acestor categorii de acte premergătoare.

V. Este adevărat ca, în practica, se pot ivi şi situaţii când, pentru ratiuni de tactica a cercetării, să fie necesară luarea de declaraţii sau efectuarea de expertize fără asistarea persoanei de către avocat; aceasta nu constituie o încălcare a dreptului constituţional la apărare, dacă rezultatul acestor acte premergătoare nu este consemnat, în baza art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, în procesul-verbal prin care se constata efectuarea unor acte premergătoare şi care poate constitui mijloc de proba.

Nu aceeaşi este, însă, situaţia în ipoteza în care:

–declaraţia este luată unei persoane de către organe ale statului;

–acestei persoane nu i s-a adus la cunoştinţa ca are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de un avocat ales;

–ulterior, declaraţia luată în asemenea împrejurări este consemnată în procesul-verbal ce poate constitui mijloc de proba în procesul penal, împotriva persoanei care a făcut acea declaraţie.

Tot astfel, este încălcat dreptul la apărare garantat - într-un mod necircumstantiat - de art. 24 alin. (1) din Constituţie, atunci când se efectuează o expertiza, fără ca persoana vizata prin aceasta să poată fi asistată de avocat, iar rezultatele expertizei sunt utilizate, indirect (prin intermediul procesului-verbal prevăzut la art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală), în procesul penal început ulterior împotriva acelei persoane.

Respectarea dreptului constituţional la apărare prin intermediul asistarii persoanei de către avocat impune organelor statului ca, în situaţia în care, din declaraţiile luate sau din expertizele efectuate - fără ca persoana sa fi fost asistată de avocat -, rezultă indicii cu privire la posibilitatea săvârşirii unei infracţiuni de către acea persoana, să se procedeze din nou la luarea declaraţiei ori, după caz, la efectuarea expertizei; de această dată, însă, este necesar să se aducă la cunoştinţa acelei persoane ca are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată de avocat ales; numai în acest fel conţinutul declaraţiilor sau acela al expertizelor poate fi consemnat în procesul-verbal prevăzut la art. 224 alin. final din Codul de procedură penală, care poate constitui mijloc de proba.

Dacă, totuşi, procesul-verbal ar fi întocmit fără să se fi urmat aceste proceduri, acel proces-verbal - de plano - nu poate să constituie mijloc de proba în procesul penal îndreptat împotriva persoanei căreia i-a fost încălcat, în faza actelor premergătoare, dreptul constituţional la apărare.

VI. Din cele de mai sus, se desprinde existenta unui drept "la tăcere", consacrat - implicit - prin dispoziţiile generale ale art. 24 alin. (1) din Constituţie, pentru persoana care, aflată în faţa unui organ al statului, îşi manifesta voinţa de a beneficia de garanţia constituţională, prin asistarea sa de către un avocat ales, pe parcursul îndeplinirii de către acel organ de stat a atribuţiilor sale prevăzute de lege. Este de la sine înţeles ca acest drept operează inclusiv pentru persoana care este chemată în calitate de martor. Nici un organ al statului, aflat în exercitarea atribuţiilor sale legale, nu poate pretinde unei persoane să facă declaraţii fără ca, mai înainte, sa aducă la cunoştinţa acelei persoane, într-o modalitate adecvată împrejurărilor concrete, ca, în baza art. 24 alin. (1) din Constituţie, are dreptul la asistenţa juridică din partea unui avocat ales. Declaraţia ce s-ar da fără ca aceasta condiţie să fie îndeplinită nu poate fi utilizata - direct ori indirect - împotriva persoanei care a fost lipsită de exerciţiul dreptului la apărare.

Enunturile de principiu imediat anterioare pot cunoaşte, desigur, circumstantieri, ca urmare a aplicării prevederilor art. 49 din Constituţie, ce permit legiuitorului sa procedeze la restrangerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, inclusiv a dreptului la apărare consacrat în termeni generali de dispoziţiile constituţionale ale art. 24 alin. (1). Asemenea restrangeri se pot, însă, realiza: numai prin lege; numai pentru scopurile limitativ enumerate de alin. (1) al art. 49 din Constituţie; numai dacă sunt proporţionale cu situaţia care le-a determinat; şi numai dacă nu ating însăşi existenta dreptului constituţional la apărare.

VII. Legislaţia statelor cu tradiţie democrata consacra - în forme specifice - un asemenea sistem, de garantare generală a dreptului la apărare, inclusiv prin utilizarea prerogativei asistarii persoanei de către avocat.

Astfel, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin decizia pronunţată în anul 1966 în cazul Miranda v. Arizona, Curtea Suprema federala a stabilit, printre altele, ca persoanele au dreptul la apărare pe parcursul întregii etape a actelor premergătoare. Organele statului nu pot folosi declaraţiile date de persoane fără respectarea anumitor garanţii procesuale, printre care se afla şi dreptul la apărare prin avocat. În situaţia în care o persoană nu beneficiază de asistenţa unui avocat, organele de stat trebuie să dovedească faptul ca acea persoana a fost informată anterior oricărei întrebări ca are dreptul la asistenţa unui avocat, astfel încât acea persoana a renunţat la dreptul sau la apărare în deplina cunoştinţa de cauza. Atunci când suspectul solicita să se consulte cu un apărător calificat înainte de a face orice declaraţie, acestuia nu i se poate pune nici o intrebare. Simplul fapt ca suspectul a răspuns la unele întrebări sau ca a făcut în mod voluntar unele declaraţii nu determina concluzia ca acesta a renunţat la dreptul sau de a nu răspunde la întrebările ulterioare. El poate decide în orice moment să se consulte cu un avocat şi numai după aceea sa continue sa răspundă.

În vederea pronunţării deciziei în cazul Miranda v. Arizona, Curtea Suprema a Statelor Unite ale Americii a luat în considerare şi unele aspecte care reieseau din manualele de poliţie, referitoare la procedura de ancheta. Astfel, aceste metode, care vizau presiuni de ordin psihologic asupra individului anchetat, recomandau interogarea acestuia singur şi înlăturarea oricărui sprijin din exterior. De asemenea, ofiţerii de poliţie erau instruiti sa recurgă la practica interogatoriului fără pauza, la stratageme constând în acordarea de sfaturi juridice intentionat eronate şi alte asemenea metode care profitau de izolarea şi nesiguranta suspectului interogat.

VIII. În concluzie, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală încalcă prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie ("Dreptul la apărare este garantat"), întrucât permit ca în faza actelor premergătoare să se ia declaraţie ori să se efectueze expertiza fără ca persoanei care face declaraţia sau la care se referă expertiza sa i se fi adus la cunoştinţa ca are dreptul la asistenţa prin avocat ales, iar acea declaraţie sau expertiza poate fi constatată în procesul-verbal prevăzut în alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal ca mijloc de proba împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

IX. Potrivit art. 1 alin. (3) din Constituţie România este stat de drept. De aceea, considerentele şi dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte obligatorii, "erga omnes", conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât considerentele, cat şi enuntul prezentei opinii separate constituie, exclusiv, exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independentei judecătorilor Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinta soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinta neconstitutionalitatii prevederilor art. 224 din Codul de procedură penală, în înţelesul delimitat prin decizia la care se referă aceasta opinie separată. Orice decizie a Curţii Constituţionale este obligatorie "erga omnes", în măsura în care a fost pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată. Nu exista grade ale obligativitatii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi instituţiile statului sunt obligate sa dea curs soluţiei decise cu majoritatea voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor judecătorilor ce formează completul de judecată.

Lucian Mihai

Romul Petru Vonica

Ioan Muraru

Nicolae Popa