Decizie nr. 739 din 24 iunie 2008

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Ion Tiucă - procuror

Patricia Marilena Ionea - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar şi ale art. 195 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Anda Mariela Gheorghiţă în Dosarul nr. 3.774/89/2007 al Tribunalului Vaslui.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că textele de lege criticate nu contravin dispoziţiilor constituţionale invocate de autorul excepţiei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 21 februarie 2008, pronunţată în Dosarul nr. 3.774/89/2007, Tribunalul Vaslui a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar şi ale art. 195 din Legea nr. 53/2003 Codul muncii. Excepţia a fost ridicată de Anda Mariela Gheorghiţă în cadrul unui litigiu de muncă.

În motivarea excepţiei de constituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 şi art. 195 din Codul muncii sunt contrare art. 41 din Constituţie. În acest sens, arată că, prin obligaţiile ce le impun, aceste texte de lege îngrădesc dreptul medicilor şi farmaciştilor rezidenţi de a-şi alege ulterior terminării rezidenţiatului un alt loc de muncă. În plus, arată că fondurile din care sunt remuneraţi rezidenţii provin de la Ministerul Sănătăţii Publice, iar nu din fondurile spitalului. Mai mult, postul pe care l-a ocupat după absolvirea examenului de rezidenţiat a fost tot în cadrul unui spital ce ţine de Ministerul Sănătăţii Publice. Aşa fiind, consideră că ministerul nu a suferit niciun fel de prejudicii ca urmare a schimbării postului de muncă. În sfârşit, mai arată că în cauză ar trebui să se facă mai degrabă aplicarea art. 194 din Codul muncii, iar nu a art. 195 din acelaşi cod.

Tribunalul Vaslui arată că textele de lege criticate sunt constituţionale.

În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului, pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului arată că, potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 este inadmisibilă, întrucât aceste prevederi de lege au fost abrogate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2001, care, la rândul său, a fost abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 195 din Codul muncii, arată că acestea sunt constituţionale, sens în care aminteşte considerentele Deciziei nr. 271/2004 a Curţii Constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au transmis punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 3 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 259/2000 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 659 din 15 decembrie 2000.

Acest text de lege avea următoarea redactare:

–Art. 3: "(1) Medicii şi farmaciştii rezidenţi care ocupă prin concurs posturile pentru care se organizează rezidenţiat în condiţiile art. 2 alin. (2) încheie contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată cu unitatea sanitară care a solicitat postul respectiv.

(2)După obţinerea diplomei de medic, de stomatolog sau de farmacist specialist aceştia sunt obligaţi să lucreze cel puţin 5 ani la unitatea sanitară cu care au încheiat contractul individual de muncă.

(3)Contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară în condiţiile alin. (1) va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (2) atrage răspunderea materială a rezidentului, în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie, sumă calculată la data încetării contractului individual de muncă din iniţiativa rezidentului.

(4)Nerespectarea obligaţiei prevăzute la alin. (2) poate atrage şi sancţiunea retragerii autorizaţiei de liberă practică a medicului sau a farmacistului în culpă. Retragerea autorizaţiei de liberă practică se dispune pe perioadă determinată de Ministerul Sănătăţii, la propunerea colegiului judeţean al medicilor."

Curtea constată că, anterior sesizării sale, Ordonanţa Guvernului nr. 259/2000 a fost abrogată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 58/2001 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, stagiaturii şi activităţii de cercetare medicală în sectorul sanitar, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 215 din 26 aprilie 2001. La rândul său, acest act normativ a fost abrogat prin Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 81 din 1 februarie 2008. Prin acest din urmă act normativ a fost preluată, în esenţă, şi soluţia legislativă criticată de autorul excepţiei. Astfel, art. 6 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 prevede că "Specialiştii formaţi în urma promovării concursului de rezidenţiat pe post sunt obligaţi să lucreze la unitatea sanitară publică cu care au încheiat contractul individual de muncă cel puţin un număr de ani egal cu durata corespunzătoare pregătirii în rezidenţiat. Obligaţia se stabileşte prin act adiţional la contractul individual de muncă, în baza prevederilor art. 193 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, cu modificările şi completările ulterioare. Nerespectarea de către salariat a obligaţiei asumate îl obligă pe acesta la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, respectiv a cheltuielilor de personal pe perioada pregătirii în rezidenţiat, precum şi la restituirea primei de instalare, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită, conform actului adiţional la contractul individual de muncă".

Prin urmare, Curtea urmează a se pronunţa asupra acestor din urmă dispoziţii de lege.

De asemenea, obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie şi dispoziţiile art. 195 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, dispoziţii potrivit cărora: "(1) Salariaţii care au beneficiat de un curs sau un stagiu de formare profesională mai mare de 60 de zile în condiţiile art. 194 alin. (2) lit. b) şi alin. (3) nu pot avea iniţiativa încetării contractului individual de muncă o perioadă de cel puţin 3 ani de la data absolvirii cursurilor sau stagiului de formare profesională.

(2)Durata obligaţiei salariatului de a presta muncă în favoarea angajatorului care a suportat cheltuielile ocazionate de formarea profesională, precum şi orice alte aspecte în legătură cu obligaţiile salariatului, ulterioare formării profesionale, se stabilesc prin act adiţional la contractul individual de muncă.

(3)Nerespectarea de către salariat a dispoziţiei prevăzute la alin. (1) determină obligarea acestuia la suportarea tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea sa profesională, proporţional cu perioada nelucrată din perioada stabilită conform actului adiţional la contractul individual de muncă.

(4)Obligaţia prevăzută la alin. (3) revine şi salariaţilor care au fost concediaţi în perioada stabilită prin actul adiţional, pentru motive disciplinare, sau al căror contract individual de muncă a încetat ca urmare a arestării preventive pentru o perioadă mai mare de 60 de zile, a condamnării printr-o hotărâre judecătorească definitivă pentru o infracţiune în legătură cu munca lor, precum şi în cazul în care instanţa penală a pronunţat interdicţia de exercitare a profesiei, temporar sau definitiv."

Autorul excepţiei consideră că aceste prevederi de lege sunt contrare dispoziţiilor art. 41 din Constituţie privind dreptul la muncă.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, motivele de neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei privesc interdicţia ce se adresează salariaţilor, respectiv specialiştilor formaţi în urma promovării concursului de rezidenţiat pe post, de a iniţia încetarea contractului de muncă mai devreme de perioada prevăzută de lege, interdicţie ce atrage sancţiunea restituirii tuturor cheltuielilor ocazionate de pregătirea profesională. De asemenea, autorul excepţiei arată că, în cazul său, dat fiind că pregătirea profesională a fost susţinută din fondurile Ministerului Sănătăţii Publice, iar nu ale spitalului, acesta din urmă nu poate invoca un prejudiciu, astfel încât nu poate pretinde restituirea acestor sume. Aceasta, cu atât mai mult cu cât postul pe care l-a ocupat după absolvirea examenului de rezidenţiat a fost tot în cadrul unui spital ce ţine de Ministerul Sănătăţii Publice.

Faţă de acestea, Curtea reţine că, potrivit art. 41 alin. (1) din Constituţie, dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Semnificaţia acestui drept este aceea că orice persoană este liberă să aleagă locul de muncă pe care îl doreşte, fără nicio discriminare, din momentul în care condiţiile solicitate pentru respectiva profesie sunt îndeplinite. Prin urmare, textul constituţional amintit nu interzice stabilirea unor condiţii în legătură cu exercitarea dreptului la muncă atât timp cât orice persoană care doreşte să aleagă o profesie sau un loc de muncă este chemată să întrunească aceste condiţii legale. Aceasta cu atât mai mult cu cât, în speţă, condiţiile stabilite de textele de lege criticate se întemeiază atât pe o justificare morală, cât şi juridică temeinică, ce impune celui care a beneficiat de formarea profesională pe cheltuiala angajatorului să lucreze pentru acesta un număr de ani, ca urmare firească a efortului depus de angajator în vederea pregătirii sale, ori să restituie suma astfel investită în cazul în care iniţiază încetarea contractului individual de muncă înainte de scurgerea acestei perioade de timp, pentru a-l despăgubi astfel pe angajator.

În ceea ce priveşte susţinerea autorului excepţiei cum că nu datorează unităţii sanitare publice în care a desfăşurat rezidenţiatul sumele pentru pregătirea sa profesională, întrucât acestea au fost suportate de fapt de Ministerul Sănătăţii Publice, iar nu de către unitate, Curtea constată că ministerul suportă aceste cheltuieli pentru posturile solicitate în mod expres de către unităţile sanitare publice, iar prin încetarea contractului de muncă înainte de termenul prevăzut de lege la iniţiativa celui care s-a format profesional, unitatea sanitară publică pierde practic personalul solicitat, pentru care au fost alocate fonduri şi pentru care a investit experienţă, nu în ultimul rând în ideea de a forma un personal pregătit, de calitate, în cadrul unităţii.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1- 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE :

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. (7) din Ordonanţa Guvernului nr. 12/2008 privind organizarea şi finanţarea rezidenţiatului şi ale art. 195 din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, excepţie ridicată de Anda Mariela Gheorghiţă în Dosarul nr. 3.774/89/2007 al Tribunalului Vaslui.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 iunie 2008.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Patricia Marilena Ionea