Decizie nr. 53 din 21 martie 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Paula C. Pantea - procuror

Claudia Miu - magistrat-asistent şef

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată şi modificată, excepţie ridicată de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 7 martie 2000 şi au fost consemnate în încheierea de la acea data, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 14 martie 2000 şi apoi pentru data de 21 martie 2000.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 6 mai 1999, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată şi modificată, excepţie ridicată de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998, aflat pe rolul acelei instanţe. Obiectul cauzei îl constituie infracţiunea de favorizare a infractorului în forma continuată, reţinută în sarcina lui Petre Petrisor, care în momentul săvârşirii faptei avea calitatea de judecător. Ministrul justiţiei, la data de 6 iunie 1997, a avizat cercetarea sa penală, în temeiul dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată şi modificată.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine, în esenta, ca dispoziţiile legale cuprinse în art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, nu sunt în concordanta cu statutul judecătorilor, consacrat prin art. 124 din Constituţie, potrivit căruia judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili, iar promovarea, transferarea şi sancţionarea lor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii. Întrucât prin art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, se prevede că magistraţii nu pot fi cercetati, reţinuţi, arestaţi, perchezitionati sau trimişi în judecata fără avizul ministrului justiţiei, autorul excepţiei considera ca se încalcă "dispoziţiile constituţionale care garantează independenta magistraţilor şi inamovibilitatea lor faţă de puterea politica şi celelalte autorităţi de stat". "Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate judecătorească distinctă [...] care nu aparţine executivului şi nu este condus de ministrul justiţiei. Acesta, la lucrările şi pentru adoptarea deciziilor Consiliului, nu are drept de vot. Potrivit Constituţiei, sancţionarea judecătorilor poate fi dispusă numai de Consiliul Superior al Magistraturii." Faţa de prevederile art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală, avizul ministrului justiţiei este o condiţie legală necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, având rol determinant atât pentru punerea în mişcare, cat şi pentru exercitarea acesteia. Raportand dispoziţiile art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală la cele ale art. 11 pct. 1 lit. c) din acelaşi cod, lipsa avizului ministrului justiţiei duce la soluţia de încetare a urmăririi penale. Se arata, în continuare, ca prevederile constituţionale ale art. 37 alin. (3) interzic magistraţilor să facă parte din partide politice, iar cele ale art. 35 alin. (1) interzic asocierea lor în partide politice; cu toate acestea, deşi magistraţii sunt inamovibili, totuşi avizul pentru cercetarea şi trimiterea lor în judecata este emis de "ministrul justiţiei, membru al Guvernului, om politic plasat în afară autorităţii judecătoreşti".

Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este nefondata, întrucât nu exista nici o contradictie între, pe de o parte, dispoziţiile constituţionale cuprinse în art. 124 şi 133 şi, pe de altă parte, prevederile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, şi cele cuprinse în Regulamentul de funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii. Instanţa apreciază ca, întrucât art. 91 din Legea nr. 92/1992, republicată, este plasat în titlul VI referitor la drepturile şi îndatoririle magistraţilor, aceste prevederi reprezintă măsuri de protecţie a magistraţilor, care nu sunt de natura sa încalce drepturile conferite acestora prin Constituţie. Reprezentantul Ministerului Public, prin concluziile puse în faţa instanţei unde a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate, opineaza în sensul că aceasta nu este intemeiata.

În conformitate cu prevederile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi putea exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia nu este intemeiata, precizând ca este de acord cu argumentele prezentate în opinia instanţei de judecată.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul judecătorului-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost sesizată.

Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, având următorul cuprins: "Magistraţii nu pot fi cercetati, reţinuţi, arestaţi, perchezitionati sau trimişi în judecata fără avizul ministrului justiţiei."

Autorul excepţiei susţine ca aceasta dispoziţie legală încalcă prevederile art. 124 alin. (1) din Constituţie. Din motivarea cuprinsă în cererea formulată în susţinerea excepţiei rezultă ca este vizata teza finala a art. 124 alin. (1) din Constituţie, care prevede: "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii."

Examinând legalitatea sesizării, Curtea retine ca, potrivit dispoziţiilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţa în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei".

Din motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, ca şi din actele şi lucrările dosarului aflat pe rolul instanţei de judecată rezultă ca obiectul cauzei penale îl constituie infracţiunea de favorizare a infractorului în forma continuată, reţinută în sarcina autorului excepţiei, care avea calitatea de judecător în momentul săvârşirii faptei. În speta, acţiunea penală a fost pusă în mişcare existând avizul ministrului justiţiei din data de 6 iunie 1997, aviz emis în temeiul art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată.

Prin dispoziţiile ce fac obiectul excepţiei de neconstituţionalitate legiuitorul a prevăzut existenta acestui aviz ca o măsura de protecţie a magistraţilor. Într-adevăr, aceste dispoziţii legale se corelează cu cele ale art. 10 lit. f) din Codul de procedură penală, articol care reglementează cazurile când punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este împiedicată şi care are următorul cuprins: "Acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă: [...]

f)lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale;"

Curtea constata, pe de o parte, ca avizul ministrului justiţiei are natura juridică a unui act-condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii penale şi, pe de altă parte, ca, în ipoteza în care dispoziţiile art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, republicată, ar fi declarate neconstituţionale, consecinţa ar fi aceea ca ele ar deveni inaplicabile. Într-o asemenea situaţie exercitarea acţiunii penale împotriva magistraţilor nu ar mai fi condiţionată de avizul ministrului justiţiei. În speta însă o asemenea decizie a Curţii nu ar produce nici un efect, întrucât constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru continuarea acţiunii penale, în cazul autorului excepţiei ce face obiectul prezentei decizii, deoarece instanţa, o dată sesizată, va exercita în continuare acţiunea penală, existenta sau inexistenta avizului ministrului justiţiei fiind lipsită de orice relevanta.

Se constata, asadar, ca în speta nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate a excepţiei de neconstituţionalitate prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, deoarece soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată nu depinde, în stadiul în care se afla procesul penal, de dispoziţiile legale criticate.

În consecinţa, rezultă ca excepţia de neconstituţionalitate urmează să fie respinsă ca inadmisibila, în temeiul alin. (6) al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată şi modificată, excepţie ridicată de Petre Petrisor în Dosarul nr. 972/1998 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 martie 2000.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent şef,

Claudia Miu

OPINIE SEPARATĂ

Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească este neîntemeiată şi ar trebui să fie respinsă ca atare. Dispoziţiile legale criticate nu sunt contrare prevederilor art. 124 din Constituţie, referitoare la statutul magistraţilor, şi nici celor ale art. 133, referitoare la atribuţiile Consiliului Suprem al Magistraturii. Faptul ca, potrivit dispoziţiilor legale în discuţie, magistraţii, procurorii sau judecătorii nu pot fi cercetati, reţinuţi, arestaţi, perchezitionati sau trimişi în judecata fără avizul ministrului justiţiei nu poate fi considerat ca o încălcare a statutului magistraţilor, a independentei acestora în activitatea judiciară, ci, dimpotriva, ca un mijloc de apărare a acestui statut şi a prestigiului magistraturii împotriva unor acţiuni nejustificate sau abuzive ale organelor de urmărire penală. Dispoziţiile art. 91 alin. 2 sunt incluse în titlul VI al Legii nr. 92/1992, referitor la drepturile şi îndatoririle magistraţilor, de unde rezultă natura lor juridică de măsuri de protecţie a magistraţilor. S-ar putea discuta, desigur, cu privire la necesitatea instituirii unei astfel de măsuri de protecţie în favoarea magistraţilor, însă nu poate fi pusă la indoiala natura sa juridică.

În speta, autorul excepţiei de neconstituţionalitate nu contesta necesitatea condiţionarii efectuării oricăror acte de urmărire penală împotriva unui magistrat de un aviz al unei autorităţi, însă considera ca aceasta autoritate trebuie să fie Consiliul Superior al Magistraturii, iar nu ministrul justiţiei care, aflându-se în structura guvernamentală, aduce atingere, prin exercitarea acestui drept, inviolabilitatii şi independentei judecătorului. Aceasta critica este însă neîntemeiată. Potrivit legii, ministrul justiţiei are un rol foarte important în selecţionarea, pregătirea şi verificarea cunoştinţelor viitorilor magistraţi, în vederea admiterii acestora în magistratura. Fără sa intervină în activitatea judiciară a magistraţilor, care sunt independenţi şi inamovibili, ministrul justiţiei poate şi trebuie să cunoască modul în care aceştia îşi îndeplinesc îndatoririle. Nu se poate concepe ca el să fie indiferent sau sa ignore cazurile în care magistraţii au săvârşit ori sunt suspecti ca au săvârşit fapte prevăzute de legea penală. Ca unul care răspunde de activitatea judecătorilor, de modul cum se înfăptuieşte justiţia şi implicit de prestigiul de care judecătorii se bucura, ministrul justiţiei este interesat şi este cel mai indicat sa verifice şi sa sesizeze, dacă este cazul, punerea sub urmărire penală a unui magistrat. Este evident ca orice caz în care un magistrat se dovedeşte ca a încălcat legea penală arunca o umbra asupra prestigiului întregii magistraturi. Tocmai de aceea singurul chemat sa avizeze urmărirea penală a unui magistrat este ministrul justiţiei, iar acest drept de aviz implica angajarea răspunderii sale personale, persoana interesată având dreptul de a-l acţiona în justiţie pentru avizarea sau refuzul de a aviza urmărirea penală a unui magistrat pe care îl considera vinovat sau, dimpotriva, nevinovat de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, lucru mai greu, dacă nu imposibil de realizat în cazul unui eventual aviz al Consiliului Suprem al Magistraturii.

Sub aspect procesual, avizul ministrului justiţiei reprezintă o condiţie necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale, iar potrivit art. 10 alin. 1 lit. f) din Codul de procedură penală, lipsa acestui aviz este o cauza care împiedica punerea în mişcare şi exercitarea acţiunii penale. Dacă ministrul justiţiei a dat avizul prevăzut de lege şi s-a pornit procesul penal împotriva magistratului, acesta poate ridica excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale care prevăd dreptul ministrului justiţiei de a da avizul, care a stat la baza trimiterii sale în judecata, iar excepţia astfel ridicată nu poate fi considerată ca fiind inadmisibila şi urmează să fie examinata în fond.

Judecător,

prof. univ. dr. Costica Bulai

OPINIE SEPARATĂ

Prin Decizia nr. 53 din 21 martie 2000, decizie prezentată mai înainte, Curtea Constituţională, cu votul majorităţii judecătorilor, a respins, ca fiind inadmisibila, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Faţa de aceasta decizie, pentru motivele pe care le vom expune, ne ingaduim sa formulam o opinie separată.

I. Consideratii prealabile

1.Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească a fost supusă unor modificări succesive.

Se constata însă ca aceste modificări nu au privit şi art. 91 alin. 2, ale cărui dispoziţii formează obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, conţinutul sau fiind acelaşi ca la momentul adoptării legii.

2.Ministerul Justiţiei, în temeiul acestui text de lege, a avizat la 6 iunie 1997 cercetarea penală a unui judecător.

3.În faţa Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală s-a ridicat excepţia de neconstituţionalitate a art. 91 alin. 2, iar suprema instanţa, considerând-o ca nefondata, în sensul că nu exista nici o contradictie între dispoziţiile art. 124 şi 133 din Constituţie şi dispoziţiile legale criticate, a sesizat Curtea Constituţională. În opinia noastră aceasta poziţie a Curţii Supreme de Justiţie, cea mai înaltă instanţa judecătorească şi unde profesionalismul şi competenţa sunt la ele acasă, este plină de semnificatii juridice. Din faptul ca a fost sesizată Curtea Constituţională rezultă neîndoielnic ca suprema instanţa judecătorească, aplicând dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 47/1992, a constatat ca, procedural, excepţia este admisibilă şi nu suntem deci în prezenta cazurilor de inadmisibilitate acolo prezentate. Singura interpretare corecta a Încheierii de sesizare este în sensul că excepţia este admisibilă procedural, pentru ca altfel chiar Curtea Suprema de Justiţie ar fi făcut aplicaţiunea alin. (6) din art. 23 potrivit căruia: "Dacă excepţia este inadmisibila, fiind contrară prevederilor alin. (1), (2) sau (3), instanţa o respinge printr-o încheiere motivată, fără a mai sesiza Curtea Constituţională."

4.Avizul ministrului justiţiei, prevăzut de art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, este o condiţie legală necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale. Efectele sale juridice rezultă foarte clar din art. 10 lit. f) al Codului de procedura penală, în sensul căruia acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar când a fost pusă în mişcare nu mai poate fi exercitată dacă "lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori alta condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale". Aceste dispoziţii trebuie coroborate cu art. 11 lit. c) din acelaşi cod, în sensul căruia se decide încetarea urmăririi penale dacă acest aviz lipseşte.

Fără indoiala acest aviz nu este o simpla apreciere, efectele sale juridice apropiindu-l, evident, de avizul conform. El asigura ministrului justiţiei o anumită "putere" în raporturile sale cu judecătorii şi excede dimensiunilor activităţii administrative.

II. Privitor la decizia de respingere, ca inadmisibila, a excepţiei

1.Art. 23 din Legea nr. 47/1992 cuprinde atât dispoziţii de competenţa, cat şi de procedura. În sensul dispoziţiilor acestuia o excepţie de neconstituţionalitate este admisibilă, procedural, dacă: este ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti; priveşte legi sau ordonanţe ori dispoziţii din acestea, în vigoare, de care depinde soluţionarea cauzei; este ridicată de părţi sau de către instanţa de judecată; constituţionalitatea dispoziţiilor legale nu a fost stabilită potrivit art. 145 alin. (1) din Constituţie; prevederile legale nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.

Curtea Suprema de Justiţie nu a identificat nici o cauza de inadmisibilitate procedurala şi deci, în consecinţa, a sesizat Curtea Constituţională.

2.Prin decizia sa Curtea Constituţională considera ca excepţia este inadmisibila, în principal pentru ca: dispoziţia legală criticata are valoare de măsura legală de protecţie a magistraţilor; dacă dispoziţia legală ar fi declarata neconstitutionala ea ar deveni inaplicabila; ca atare, în viitor, exercitarea acţiunii penale împotriva magistraţilor nu ar mai fi condiţionată de avizul ministrului justiţiei; în speta decizia Curţii nu ar avea nici un efect, întrucât constatarea neconstitutionalitatii dispoziţiilor legale criticate nu ar constitui un impediment pentru continuarea acţiunii penale, deoarece instanţa, deja sesizată, o va exercita în continuare; în speta nu este îndeplinită condiţia de admisibilitate prevăzută de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, întrucât soluţionarea cauzei de către instanţa de judecată nu depinde de dispoziţiile legale criticate.

3.Nu putem face abstractie de dificultăţile evidente în identificarea "veninului neconstitutional" al dispoziţiei legale în cauza. Mai ales ca, apreciată ca măsura de protecţie a judecătorilor, dispoziţia legală este considerată ca neconstitutionala tocmai de un subiect de drept "protejat" astfel. Dar, şi acest lucru interesează aici, trebuia ca excepţia de neconstituţionalitate să fie apreciată ca admisibilă procedural. Numai astfel se putea trece la pasul următor, şi anume la identificarea unei soluţii pe fondul excepţiei, asa cum corect a procedat Curtea Suprema de Justiţie.

4.În raport cu cele mai înainte expuse, consideram ca excepţia nu trebuia respinsă în temeiul art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992.

În opinia noastră, în speta suntem în situaţia unei dispoziţii legale "de care depinde soluţionarea cauzei". S-ar putea reprosa excepţiei "inutilitatea", deoarece procesul penal o dată pornit continua, dar "inutilitatea" nu este nominalizată în conţinutul art. 23. Este dificil de motivat ca de o dispoziţie legală, cuprinsă în Codul de procedură penală în art. 9 şi urm. (Acţiunea penală), nu depinde judecarea cazului în care se contesta tocmai situaţii legale privind declanşarea acţiunii penale. Mai mult, trebuiau aplicate în speta dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora Curtea se pronunţa numai asupra problemelor de drept şi numai asupra intelesului contrar Constituţiei al dispoziţiilor legale. Or, Curtea a mers mai departe, spre concretul situaţiei de fapt, spre oportunitate. Dacă ducem mai departe rationamentul din decizie, putem sa ajungem, fără a exagera, la o concluzie care iese din spiritul instituţiei controlului de constituţionalitate, şi anume ca art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992 nu poate forma niciodată obiect al controlului.

Şi aceasta pentru ca excepţiile de neconstituţionalitate ar fi mereu inadmisibile procedural şi totdeauna ar fi evitata discuţia de fond. Într-o asemenea situaţie s-ar putea interpreta ca art. 144 lit. c) din Constituţie permite ca unele dispoziţii legale sa nu poată fi supuse controlului de constituţionalitate pe calea excepţiilor.

5.Cat priveşte interpretarea dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 47/1992, aceasta trebuie să susţină întotdeauna litera şi spiritul Constituţiei privind suprematia acesteia, privind funcţiile Curţii Constituţionale, privind marile principii de organizare a democraţiei constituţionale. De aceea cazurile de inadmisibilitate acolo nominalizate trebuie interpretate ca urmărind să asigure excepţiilor de neconstituţionalitate îndeplinirea unor rigori juridice şi nu ca procedee de ocolire a justiţiei constituţionale.

Într-o asemenea viziune am considerat ca excepţia de neconstituţionalitate era admisibilă procedural, Curtea oferindu-şi astfel calea spre efortul de a examina în fond constituţionalitatea dispoziţiei legale criticate.

III. Privitor la constituţionalitatea dispoziţiilor art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992

Subliniind încă o dată dificultatea identificarii "veninului neconstitutional" al dispoziţiilor legale criticate, consideram ca aceasta dispoziţie are un înţeles contrar Constituţiei.

1.Atributia ministrului justiţiei de a aviza cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecata a magistraţilor contravine dispoziţiilor constituţionale care reglementează raporturile dintre puterile publice şi echilibrul acestora. Acest text de lege da în competenţa ministrului justiţiei, autoritate executivă, o atribuţie care priveşte puterea judecătorească, implicandu-l mai mult decât permite Constituţia în sfera acesteia.

2.Constituţia realizează, cat priveşte autoritatea judecătorească, o simetrie între independenta judecătorilor, inamovibilitate şi răspunderea lor juridică. Implicarea ministrului justiţiei în conţinutul acestor dimensiuni constituţionale este contrară literei şi spiritului Constituţiei.

3.Poziţia politica a ministrului justiţiei, care nu este magistrat în sensul Constituţiei, justifica de ce atribuţiile sale nu pot privi regulile aplicabile judecătorilor, deoarece aceştia sunt independenţi şi se supun numai legii.

4.Deşi avizul este o excepţie, el nu poate fi o protecţie juridică pentru judecători, iar faptul ca în speta tocmai o asemenea ipostaza este pusă în discuţie are semnificatii multiple.

5.Textul de lege este criticabil şi pentru faptul ca prin Constituţie s-a creat Consiliul Superior al Magistraturii, autoritate publică care prin funcţiile sale intermediaza şi mediază raporturile constituţionale dintre puterea judecătorească şi executiv. Într-o interpretare corecta a dispoziţiilor constituţionale, implicarile dintre justiţie şi executiv trebuie să se realizeze numai prin aceasta autoritate publică.

6.Din moment ce răspunderea disciplinară a judecătorilor este data prin Constituţie Consiliului Superior al Magistraturii, acesta având rolul de consiliu disciplinar, este dificil de argumentat ca ministrului justiţiei îi este ingaduit să se implice, chiar şi prin avize, în răspunderea penală a acestora. De altfel art. 124 alin. (1) teza a doua din Constituţie prevede că "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii, în condiţiile legii." Acest text trebuie interpretat în cel mai larg sens posibil, şi anume de protecţie a judecătorilor. Legea poate detalia dispoziţia constituţională, dar nu poate exclude dreptul de decizie al Consiliului Superior al Magistraturii.

7.În stabilirea concordanţei dintre textul de lege criticat şi Constituţie trebuie avute în vedere dispoziţiile constituţionale (art. 133) în sensul cărora ministrul poate prezida Consiliul Superior al Magistraturii în cazul discutarii propunerilor de numire în funcţie, dar fără drept de vot. Aceste dispoziţii exprima foarte clar poziţia constituţională a ministrului justiţiei în asigurarea funcţionarii întregului sistem al justiţiei.

8.Raporturile constituţionale dintre judecători şi ministrul justiţiei au un alt conţinut decât cele dintre acesta şi procurori, deoarece, cat îi priveşte pe aceştia din urma, Constituţia stabileşte, prin art. 131 alin. (1), ca îşi desfăşoară activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei. Mai mult, potrivit aceluiaşi text constituţional, procurorii îşi desfăşoară activitatea potrivit altor principii decât judecătorii. Deşi şi judecătorii şi procurorii sunt magistraţi în sensul constituţional, particularităţile şi distincţiile dintre aceste două categorii sunt clar stabilite prin Constituţie.

9.În stabilirea raporturilor constituţionale dintre autorităţile publice Constituţia impune o simetrie juridică a situaţiilor ce pot interveni.

Astfel, cat priveşte răspunderea, Constituţia şi legile, în principiu, permit declanşarea procedurilor prin tehnici care să nu rupa legăturile fireşti rezultate din constituirea autorităţilor şi din natura lor juridică. Reamintim: regulile privind imunitatea parlamentară unde se cere încuviinţarea Camerei; regulile privind judecătorii Curţii Supreme de Justiţie potrivit cărora aceştia nu pot fi urmăriţi penal sau contraventional ori trimişi în judecata fără autorizarea Preşedintelui României; regulile privind judecătorii Curţii Constituţionale potrivit cărora aceştia nu pot fi arestaţi sau trimişi în judecata penală ori contravenţională decât cu aprobarea Biroului permanent al Camerei Deputaţilor, al Senatului sau a Preşedintelui României.

Rezultă ca în declanşarea unor asemenea proceduri rolul de a aviza revine autorităţii care a desemnat în funcţie demnitarul sau funcţionarul public.

Evident, textul legal criticat se abate de la sistemul acestor tehnici constituţionale şi legale. Măsura, considerată de protecţie procesuala, ar fi trebuit să fie în competenţa fie a unei autorităţi care numeşte magistraţii, fie în cea a Consiliului Superior al Magistraturii.

10.Nu poate rămâne în afară discuţiei, ipotetic, ceea ce s-ar produce prin declararea acestui text de lege ca neconstitutional.

O prima consecinţa s-ar apropia de crearea unui vid legislativ privind acţiunea penală referitoare la judecători, alţii desigur decât cei de la Curtea Suprema de Justiţie. O asemenea ipoteza trebuie privită cu rezerve, deoarece s-ar aplica şi judecătorilor regimul juridic general aplicabil cetăţenilor. De altfel principiul constituţional al egalităţii implica restrangerea unor privilegii procedurale chiar dacă acestea sunt mijloace de protecţie.

Dar aici exista şi un remediu legal foarte clar. Potrivit art. 25 din Legea nr. 47/1992 decizia prin care se constata neconstituţionalitatea unei prevederi legale se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. Evident, dispoziţia menţionată asigura nu numai informarea autorităţilor nominalizate cu situaţia creata, ci şi posibilitatea acestora de a interveni cu reglementări noi în domeniul vizat. Aceasta este însă problema Guvernului şi, desigur, a Parlamentului.

Judecător,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

OPINIE SEPARATĂ

1.Nu impartasesc soluţia respingerii excepţiei, ca fiind inadmisibila. Personal, opinez ca se impunea examinarea acesteia pe fond, cu concluzia ce s-ar fi degajat în urma unei atare examinari.

2.Pe fond, consider excepţia ca fiind intemeiata. Constituţia României consacra principiul independentei judecătorului. Art. 123 alin. (2) prevede: "Judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii." Sunt de esenta oricărei organizări judecătoreşti, într-o societate democratica, asigurarea şi garantarea efectivă a independentei judecătorilor. Inamovibilitatea acestora, prevăzută, de asemenea, în Constituţie, reprezintă de fapt o garanţie constituţională, dezvoltata într-o norma legală, a bunei administrări a justiţiei şi o măsura de protecţie în faţa oricărei ingerinţe. Inamovibilitatea reprezintă o situaţie pe care o creează legea de organizare judecătorească, în temeiul principiului constituţional, în baza căreia judecătorii nu pot fi mutati, inaintati, sancţionaţi decât cu paza unor garanţii înscrise în lege. Atât independenta judecătorilor, cat şi inamovibilitatea acestora (împreună cu alte garanţii, cum ar fi, spre exemplu, o retributie decenta), sunt condiţii ale bunei funcţionari a justiţiei. În mod deosebit, datorită faptului ca judecătorul este independent şi inamovibil, poziţia lui se deosebeşte de cea a organului administrativ. De aceea, în spiritul acestui principiu, judecătorul trebuie să fie la adapost, în mod real, în faţa oricărei ingerinţe politice sau administrative. Acesta este, de altfel, şi spiritul soluţiilor promovate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care, în numeroase cauze, a subliniat nevoia existenţei unor suficiente garanţii de independenta a judecătorului faţă de executiv.

Cetăţeanul care se adresează justiţiei şi care are dreptul constituţional la un proces echitabil trebuie să aibă convingerea ca soluţionarea acţiunii sale va fi realizată de o instanţa independenta şi impartiala. Chiar şi aparenta unei eventuale ingerinţe trebuie eliminata.

De altfel, instituind o structura noua, Consiliul Superior al Magistraturii, plasata în interiorul autorităţii judecătoreşti, legiuitorul constituant a urmărit în fapt înfiinţarea unui organism care să se interpuna între puterea executivă şi cea judecătorească, în scopul fundamental al asigurării independenţei justiţiei. Atât în Constituţie, cat şi în legea de organizare judecătorească sunt prevăzute drepturi, dar şi obligaţii pentru judecători, iar organul specific, abilitat pentru a constata abateri de la statutul deontologic al profesiei şi a adopta măsuri în consecinţa, este Consiliul Superior al Magistraturii, în conformitate cu art. 124 din Constituţie, care prevede: "Promovarea, transferarea şi sancţionarea judecătorilor pot fi dispuse numai de Consiliul Superior al Magistraturii". La lucrările Consiliului, atunci când îndeplineşte rolul de instanţa disciplinară, ministrul justiţiei nu participa la dezbateri. Între măsurile ce pot fi promovate de Consiliu se numara şi aceea, extrem de grava, a indepartarii din justiţie. Personal, nu pot observa nici un impediment ca acest organism, din moment ce poate promova chiar o măsura atât de severă, sa nu poată fi abilitat legal sa emita avizul pentru cercetarea, reţinerea, arestarea, percheziţionarea sau trimiterea în judecata a magistratului. Se pot imagina, desigur, şi alte soluţii legislative care să evite implicarea ministrului justiţiei în acest proces.

Necesitatea avizului, prevăzută de art. 91 alin. 2 din Legea nr. 92/1992, reprezintă, asa cum bine retine instanţa de judecată, o importanţa garanţie legală, numai ca paza acestei garanţii nu trebuie, în opinia noastră, să se afle în sarcina unei autorităţi administrative (ministrul justiţiei), ci în aceea a unei structuri aflate în sfera autorităţii judecătoreşti.

Judecător,

Nicolae Popa