Decizie nr. 365 din 5 iulie 2005

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugenia Peptu în Dosarul nr. 15.701/2004 al Judecătoriei Iaşi.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale criticate nu aduc atingere dreptului la apărare şi principiului egalităţii în drepturi. De altfel, asupra prevederilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală, Curtea s-a mai pronunţat statuând, prin Decizia nr. 7/2000, că sunt constituţionale.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 martie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 15.701/2004, Judecătoria Iaşi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală.

Excepţia a fost ridicată de Eugenia Peptu în dosarul cu numărul de mai sus, având ca obiect soluţionarea unei cauze penale.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autoarea acesteia susţine că potrivit art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală învinuitul ori inculpatul care are o anumită calitate beneficiază, în faza de urmărire penală, de asistenţa juridică obligatorie, iar potrivit alin. 3 al aceluiaşi articol, în faza de cercetare judecătorească, asistenţa juridică este obligatorie atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea de 5 ani sau mai mare. Ca urmare a acestor dispoziţii, în faza a doua a procesului penal inculpatul beneficiază de asistenţă juridică obligatorie, după ce, în prima fază a procesului, a fost privată de acest drept întrucât nu are calitatea circumstanţiată prevăzută de alin. 2 al articolului criticat. Or, aceste împrejurări sunt, în opinia autoarei excepţiei, de natură să instituie o inegalitate de tratament juridic pe parcursul celor două faze - de urmărire penală şi de cercetare judecătorească - cu consecinţa directă a prejudicierii dreptului la apărare de care trebuie să beneficieze orice cetăţean în tot cursul procesului penal.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, autoarea excepţiei susţine că acestea sunt neconstituţionale în măsura în care dreptul de a asista la efectuarea actelor de urmărire penală aparţine doar apărătorului învinuitului şi inculpatului, nu şi acestora din urmă. Astfel, în situaţia în care persoana cercetată nu are posibilitatea angajării unui apărător şi nu se încadrează în condiţiile legale pentru a beneficia de un apărător din oficiu, este discriminat şi tratat inegal faţă de un altul care-şi poate permite un avocat sau care beneficiază de asistenţă juridică obligatorie. Ca urmare a aceloraşi raţiuni, aceste prevederi aduc atingere şi dreptului consacrat de art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Judecătoria Iaşi opinează că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală este neîntemeiată, deoarece dreptul la apărare garantat de Legea fundamentală nu trebuie confundat cu asistenţa juridică obligatorie prevăzută de legiuitor pentru situaţii limitativ enumerate. Persoana îndreptăţită se poate prevala sau nu de dreptul la apărare care nu poate fi convertit în virtutea garantării constituţionale într-o obligaţie a organelor judiciare de a asigura asistenţa juridică obligatorie. Deşi instanţa apreciază că excepţia este nefondată, consideră că, din punctul de vedere al asistenţei juridice obligatorii, dispoziţiile art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală, faţă de dispoziţiile art. 171 alin. 3 din acelaşi cod, ar putea fi interpretate ca discriminatorii, în ceea ce priveşte persoana învinuitului sau inculpatului, în faza de urmărire penală, în raport cu persoana inculpatului, în faza cercetării judecătoreşti.

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa de judecată opinează că şi aceasta este neîntemeiată, deoarece dispoziţiile legale mai sus criticate transpun, în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi, după caz, pe tot parcursul derulării procesului penal declanşat, principiul constituţional al garantării dreptului la apărare, inclusiv sub aspectul şi din perspectiva dreptului acestora la asistenţă juridică, respectiv al dreptului oricărei părţi, indiferent de stadiul procesual, de a fi asistate de un apărător.

Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece atât Legea fundamentală, cât şi Codul de procedură penală consacră regula potrivit căreia părţile au dreptul la asistenţă juridică, drept de care persoana îndreptăţită se poate prevala sau nu. Prin urmare, este un drept al persoanei şi nu o obligaţie a organelor judiciare de a asigura asistenţa juridică. Există însă situaţii în care legea impune asistenţa juridică obligatorie a învinuitului sau inculpatului, considerându-se că apărarea este o instituţie de interes social, care funcţionează atât în interesul acestor persoane, cât şi în interesul bunei desfăşurări a procesului penal. Or, tocmai aceste situaţii sunt prevăzute în art. 171 alin. 2 din Codul de procedură penală care au aplicabilitate pe tot parcursul procesului penal, precum şi în art. 171 alin. 3 din acelaşi cod care sunt incidente numai pentru faza de cercetare judecătorească. Regula este că asistenţa juridică este facultativă, iar cazurile în care aceasta este obligatorie sunt, în virtutea dispoziţiei art. 126 alin. (2) din Constituţie, prevăzute expres de legiuitor. În aceste condiţii susţinerea că limitarea asistenţei juridice obligatorii în faza de judecată, în anumite situaţii determinate, încalcă dreptul la apărare este neîntemeiată, câtă vreme regula consacrată de Legea fundamentală este cea a asistenţei juridice facultative.

În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, Guvernul consideră că nici aceste prevederi nu contravin principiilor egalităţii în drepturi şi garantării dreptului la apărare, întrucât nu au rolul de a limita drepturile învinuitului sau inculpatului, ci de a preciza întinderea drepturilor apărătorului acestora. Totodată, legiuitorul stabileşte, în temeiul art. 126 alin. (2) din Constituţie, modalitatea de exercitare a dreptului la apărare, drept care, odată garantat, trebuie exercitat cu respectarea dispoziţiilor privind desfăşurarea procesului penal.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor. De asemenea, prevederile art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu instituie privilegii sau discriminări între persoanele prevăzute de ipoteza normei. De altfel, Curtea Constituţională a statuat că principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate, aşa încât, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, cu următorul conţinut:

–Art. 171 alin. 2 şi 3: "Asistenţa juridică este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.

În cursul judecăţii, asistenţa juridică este obligatorie şi în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare.";

–Art. 172 alin. 1: "În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora efectuării actului."

Autoarea excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 referitoare la Egalitatea în drepturi, ale art. 24 referitoare la Dreptul la apărare, precum şi cele ale art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale care reglementează dreptul oricărui acuzat de a solicita audierea martorilor acuzării şi de a obţine citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală aceasta s-a mai pronunţat, de exemplu, prin Decizia nr. 7 din 20 ianuarie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 161 din 18 aprilie 2000, într-o cauză în care, de asemenea, se indica încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul la apărare. Prin acea decizie Curtea a constatat că dreptul la apărare prevăzut în art. 24 din Constituţie este pe deplin respectat prin dispoziţiile art. 171 din Codul de procedură penală, care, prin alin. 1, prevede dreptul învinuitului sau al inculpatului de a fi asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.

În anumite cazuri, în care învinuitul sau inculpatul se află în situaţii deosebite, legea a prevăzut, în alin. 2 al art. 171 din Codul de procedură penală, 8 cazuri de asistenţă juridică obligatorie, atât în faza urmăririi penale, cât şi în faza judecăţii, iar în alin. 3, alte două cazuri, dar numai pentru faza judecăţii.

Curtea constată că dreptul la apărare nu poate fi confundat cu dreptul la asistenţă juridică obligatorie, primul fiind garantat în toate cazurile, iar cel de-al doilea fiind creat de legiuitor, care stabileşte şi cazurile în care se consideră că este necesar. Întrucât legea fundamentală garantează dreptul la apărare, iar nu şi pe cel la asistenţă juridică obligatorie, Curtea consideră că stabilirea cazurilor în care aceasta din urmă este obligatorie constituie atributul exclusiv al legiuitorului. Astfel, nu se poate susţine că dispoziţiile art. 171 alin. 2 şi 3 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale numai pentru că nu prevăd că asistenţa juridică este obligatorie în toate cazurile, iar în ceea ce priveşte alin. 3, şi în cursul urmăririi penale, câtă vreme exercitarea dreptului la asistenţă juridică este garantată.

Considerentele deciziei mai sus amintite îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză, deoarece nu au intervenit elemente noi de natură să determine schimbarea acestei jurisprudenţe.

Cât priveşte critica referitoare la art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, Curtea constată că aceste dispoziţii oferă, în cursul urmăririi penale, apărătorului învinuitului sau inculpatului posibilitatea concretă de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi de a formula cereri ori depune memorii. Or, de vreme ce apărătorul este reprezentantul intereselor învinuitului sau inculpatului, nu se poate susţine că acesta din urmă ar fi împiedicat să participe, în măsura în care îşi manifestă în mod expres această opţiune, la efectuarea unui anumit act de urmărire penală. De altfel, prima fază a procesului penal se finalizează cu prezentarea materialului de urmărire penală, ocazie cu care cel cercetat poate formula cereri noi şi poate face declaraţii suplimentare. Prin urmare, textul legal criticat se constituie într-o normă de protecţie de natură a asigura persoanei cercetate dreptul la apărare care implică, printre altele, şi respectarea dreptului consacrat de art. 6 pct. 3 lit. d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia orice persoană acuzată are posibilitatea de a solicita "audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării".

Pe de altă parte, prevederile contestate de autor sunt dispoziţii referitoare la procedura în materie penală pe care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, legiuitorul are deplina libertate de a o reglementa.

De asemenea, atât art. 171 alin. 2 şi 3, cât şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu aduc atingere dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 referitoare la principiul egalităţii, întrucât acesta presupune un tratament identic pentru toate persoanele aflate în aceeaşi situaţie juridică şi nu uniformizarea situaţiilor în care se poate afla o persoană.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 171 alin. 2 şi 3 şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Eugenia Peptu în Dosarul nr. 15.701/2004 al Judecătoriei Iaşi.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 iulie 2005.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru