Decizie nr. 99 din 6 martie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Claudiu Stroe în Dosarul nr. 3.355/2002 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată, invocand în acest sens jurisprudenta Curţii în materie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 12 noiembrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 3.355/2002, Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Claudiu Stroe, contestator recurent în dosarul menţionat.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate invocate se arata ca dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care nu prevăd calea de atac a recursului împotriva unei decizii prin care se respinge contestaţia în anulare, contravin prevederilor art. 21 şi 49 din Constituţie, care statuează liberul acces la justiţie, respectiv principiul nerestrangerii acestui drept, prevederilor art. 24 din Legea fundamentală, care reglementează dreptul la apărare, precum şi dispoziţiilor art. 128 din Constituţie, care asigura dreptul părţilor de a exercita căile de atac, în condiţiile legii, împotriva hotărârilor judecătoreşti. De asemenea, autorul excepţiei considera ca sunt incalcate şi prevederile art. 20 alin. (1) din Constituţie cu raportare la reglementările din art. 1, art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind obligaţia de a respecta drepturile omului, referitoare la dreptul la un proces echitabil, public, desfăşurat într-un termen rezonabil, în faţa unei instanţe independente şi impartiale, respectiv dreptul la un recurs efectiv.

Curtea Suprema de Justiţie - Secţia penală considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece liberul acces la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea unor reguli de procedura pentru desfăşurarea procesului şi reglementarea căilor de atac sunt de competenţa exclusiva a legiuitorului. Se mai arata ca textul de lege criticat este în concordanta şi cu dispoziţiile art. 6 paragraful 1, precum şi cu cele ale art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor considera ca dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Se argumenteaza ca accesul liber la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar stabilirea procedurii de judecată, inclusiv reglementarea căilor de atac, este de competenţa exclusiva a legiuitorului ordinar. Instituirea unor reguli speciale, inclusiv cu privire la căile de atac, nu este contrară principiului egalităţii cetăţenilor sau dreptului la apărare, atâta timp cat se asigura egalitatea cetăţenilor în utilizarea lor.

Guvernul apreciază ca excepţia ridicată este neîntemeiată, deoarece contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, iar ratiunea sa este aceea de a asigura remedierea erorilor ce s-ar putea produce în activitatea instanţelor judecătoreşti. Întrucât contestaţia în anulare, ca toate căile extraordinare de atac, reprezintă o prelungire a procesului penal, aceasta trebuie să fie folosită sub un strict control judecătoresc. Se arata ca, în jurisprudenta sa, Curtea Constituţională a statuat ca accesul la justiţie nu presupune accesul la toate mijloacele procedurale şi la toate căile de atac. De asemenea, se apreciază ca dispoziţiile de lege criticate nu sunt contrare nici prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie raportate la dispoziţiile Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în speta cele ale art. 6 paragraful 1 şi ale art. 13, deoarece nu aduc atingere în nici un fel dreptului de a se adresa justiţiei sau elementelor care caracterizează un proces echitabil.

Avocatul Poporului considera ca dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală sunt constituţionale. Referitor la neconstituţionalitatea acestor dispoziţii în raport cu art. 1, 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, se apreciază ca între acestea nu exista contradictii. În acest sens, se arata ca practica europeană a statuat ca prevederile art. 6 din convenţie nu sunt aplicabile căilor extraordinare de atac, iar conceptul de "proces echitabil" nu implica în mod necesar existenta mai multor grade de jurisdicţie, deci a unor cai de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, inclusiv cele extraordinare, şi posibilitatea exercitării lor de către toate părţile din proces. Dreptul la recurs, prevăzut în art. 2 din Protocolul nr. 7 adiţional la convenţie, poate fi exercitat de orice persoană declarata vinovata de către o instanţa, dar nu pentru toate hotărârile ce se pot da în cursul procesului penal. Totodată, se invoca jurisprudenta Curţii Constituţionale referitoare la textul de lege criticat.

Preşedintele Senatului nu a transmis punctul sau de vedere asupra excepţiei.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Preşedintelui Camerei Deputaţilor, Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională constata ca a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "Sentinta data în contestaţie este supusă apelului, iar decizia data în apel este supusă recursului." Aceste dispoziţii legale privesc căile de atac ce pot fi folosite împotriva hotărârilor judecătoreşti date în soluţionarea contestaţiei în anulare.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine ca acest text contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 21, art. 20 alin. (1), cu referire la art. 6 paragraful 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ale art. 24, 49 şi ale art. 128 din Legea fundamentală, deoarece nu prevede nici o cale de atac împotriva deciziei date de instanţa de recurs în soluţionarea contestaţiei în anulare.

Analizând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca aceasta este neîntemeiată.

Asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, precum şi asupra argumentelor invocate în susţinerea acestei excepţii, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin mai multe decizii, dintre care menţionăm Decizia nr. 261 din 5 decembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 174 din 5 aprilie 2001, şi Decizia nr. 171 din 23 mai 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 387 din 16 iulie 2001. Prin aceste decizii Curtea Constituţională, respingând excepţiile ridicate, a subliniat netemeinicia argumentelor invocate în susţinerea lor.

Astfel, în Decizia nr. 261/2000, cu privire la contrarietatea dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală în raport cu art. 21 din Constituţie, Curtea a reţinut ca în activitatea sa jurisdicţională anterioară a examinat semnificatia principiului liberului acces la justiţie. Astfel, prin Decizia Plenului nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, Curtea a statuat ca liberul acces la justiţie nu presupune şi accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuieşte justiţia, iar instituirea regulilor de desfăşurare a procesului în faţa instanţelor judecătoreşti, deci şi reglementarea căilor ordinare şi extraordinare de atac, este de competenţa exclusiva a legiuitorului. Aceasta soluţie decurge din dispoziţiile art. 125 alin. (3) din Constituţie, potrivit cărora "Competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege", precum şi din cele ale art. 128 din Constituţie, conform cărora "Împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condiţiile legii".

În considerentele aceleiaşi decizii s-a reţinut ca semnificatia art. 21 alin. (2) din Constituţie, potrivit căruia accesul liber la justiţie nu poate fi îngrădit, este aceea ca nici o categorie sau grup social nu poate fi exclus de la exerciţiul drepturilor procesuale prevăzute de lege. Însă legiuitorul poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite, reguli speciale de procedura, astfel încât accesul liber la justiţie nu înseamnă accesul la toate structurile judecătoreşti şi la toate căile de atac. Lipsa posibilităţii de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestaţiei în anulare nu împiedica accesul la justiţie, în condiţiile în care calea de atac a contestaţiei în anulare poate fi promovata numai după ce au fost exercitate toate căile ordinare de atac prevăzute de lege [în cazurile prevăzute la art. 386 lit. a)-c) din Codul de procedură penală], partea beneficiind de toate gradele de jurisdicţie prevăzute de lege.

Curtea a constatat, de asemenea, ca dispoziţiile legale criticate sunt în concordanta şi cu prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Aceste considerente sunt valabile şi în cauza de faţa.

În ceea ce priveşte critica referitoare la încălcarea dispoziţiilor art. 24 din Constituţie, Curtea constata ca imposibilitatea legală de a exercita o cale de atac împotriva încheierii de respingere în principiu a contestaţiei în anulare nu este de natura sa aducă atingere dreptului la apărare, deoarece nu afectează modul în care partea îşi exercită mijloacele procesuale pentru apărarea sa.

Referitor la susţinerea ca prevederile art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală contravin dispoziţiilor art. 49 din Constituţie, Curtea constata ca aceasta nu poate fi reţinută, deoarece prin reglementarea legală supusă controlului de constituţionalitate nu se restrânge exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi.

În sfârşit, Curtea constata ca este nefondata şi susţinerea potrivit căreia textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece conţinutul dispoziţiilor legale nu are nici o legătură cu obiectul de reglementare al acestei norme juridice internaţionale.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi (6) şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 392 alin. 4 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Claudiu Stroe în Dosarul nr. 3.355/2002 al Curţii Supreme de Justiţie - Secţia penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 martie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu