Decizie nr. 4 din 4 martie 2015

Dosar nr. 97/1/2015

Mirela Sorina Popescu - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi

de Casaţie şi Justiţie, preşedintele

completului

Aurel Gheorghe Ilie - judecător la Secţia penală

Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

Francisca Maria Vasile - judecător la Secţia penală

Simona Daniela Encean - judecător la Secţia penală -

judecător-raportor

Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală

Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală

Leontina Şerban - judecător la Secţia penală

Marius Dan Foitoş - judecător la Secţia penală

Diana Gabriela Vlădaia - magistrat-asistent

S-a luat în examinare sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală - prin care solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept în sensul de a se stabili dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată.

Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 27^4 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Şedinţa a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, doamna judecător Mirela Sorina Popescu.

La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 27^6 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Marinela Mincă din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel, tribunale şi judecătorii. În acest context a arătat că la nivelul instanţelor naţionale s-au conturat următoarele opinii:

Cu privire la problema de drept supusă dezlegării, într-o opinie majoritară, dezvoltată la fila 7 din raportul întocmit în cauză, s-a susţinut că fapta este dezincriminată în situaţia în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracţiunii nu se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune.

Într-o opinie nuanţată s-a apreciat că dispoziţiile art. 196 alin. (2) din Codul penal nu au operat o dezincriminare a infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior, ci o modificare a condiţiilor de incriminare prin restrângerea sferei actelor materiale ce intră în conţinutul infracţiunii.

În continuare a arătat că la dosar a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

A mai precizat că la data de 9 februarie 2015 Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a depus Adresa nr. 2.725/C/3402/III-5/2014 prin care s-a adus la cunoştinţă că în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept supusă dezlegării în prezenta cauză, fiind depuse şi concluzii scrise.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a acordat cuvântul asupra eventualelor cereri sau chestiuni prealabile şi, constatând că nu sunt alte cereri de formulat ori excepţii de invocat, a solicitat procurorului să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezlegării.

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că este neîntemeiată concluzia de respingere a sesizării ca inadmisibilă reţinută în raportul întocmit de judecătorul-raportor şi a considerat că completul învestit cu dezlegarea problemei de drept sesizată, potrivit art. 475 din Codul de procedură penală, trebuie să se pronunţe pe fondul cauzei.

A arătat că în raport judecătorul-raportor menţionează că sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie poate avea loc, exclusiv, în ipoteza în care într-un litigiu aflat în curs de soluţionare se pune problema aplicării unei dispoziţii legale neclare, echivoce, susceptibile de mai multe soluţii, iar nu şi în situaţia în care aplicarea corectă a dreptului rezultă fără niciun dubiu, dincolo de orice îndoială rezonabilă, din interpretarea dispoziţiilor legale.

În ceea ce priveşte opinia judecătorului-raportor în sensul că pentru a fi admisibilă o astfel de sesizare, o dispoziţie legală trebuie să fie neclară, echivocă ori să existe îndoieli cu privire la interpretarea sa, a arătat că este neîntemeiată, întrucât s-ar adăuga la lege, iar o asemenea apreciere ţine mai degrabă de condiţiile de admisibilitate ale recursului în interesul legii şi nu de cele ale instituţiei privind pronunţarea unei hotărâri prealabile.

A mai făcut trimitere la faptul că legiuitorul a prevăzut în mod expres şi limitativ în art. 475 din Codul de procedură penală condiţiile care trebuie îndeplinite în această procedură, respectiv sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie de către o instanţă învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, problema de drept a cărei dezlegare se solicită să nu mai fi fost supusă examenului instanţei supreme, nestatuându-se asupra ei printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii, iar de lămurirea respectivei chestiuni de drept să depindă soluţionarea pe fond a cauzei în care a fost invocată.

Prin urmare, a apreciat că singurul examen pe care îl poate efectua completul învestit cu o întrebare prealabilă este de a stabili legătura între problema de drept ce se solicită a fi lămurită cu fondul contestaţiei cu care a fost învestit Tribunalul Bucureşti, legătură care în speţă rezultă dincolo de orice dubiu, şi că nu este în măsură să facă aprecieri cu privire la caracterul echivoc sau cu privire la modalitatea de interpretare a unor dispoziţii legale, care poate fi unitară sau nu în ceea ce priveşte problema de drept.

Chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită vizează existenţa sau neexistenţa continuităţii de incriminare în concret a infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I şi alin. 4 din Codul penal anterior în raport cu reglementarea actuală a infracţiunilor contra integrităţii corporale sau sănătăţii şi că ceea ce a generat necesitatea rezolvării acestei chestiuni este fapta comisă printr-un accident rutier care a produs o vătămare ce a necesitat pentru vindecare îngrijiri medicale cuprinse între 80 şi 90 de zile.

În susţinerea acestui punct de vedere a precizat că aprecierea intervenţiei legii de dezincriminare se realizează în concret şi că există dezincriminare, atât atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând niciun corespondent în legea nouă, cât şi atunci când legea nouă restrânge sfera de incidenţă a unei anumite dispoziţii legale, astfel încât fapta concretă, astfel cum a fost săvârşită, nu mai întruneşte condiţiile prevăzute în legea nouă.

A relevat că la o examinare a celor două texte de lege este evidentă continuitatea incriminării infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii săvârşite din culpă, asemenea incriminări nefiind suprimate, ci continuând, de principiu, să aibă corespondent şi în legea nouă, respectiv în art. 196 din Codul penal. Prin urmare, se impune a se verifica în ce măsură legea nouă restrânge sau nu sfera de incidenţă a art. 184 alin. 2 teza I şi alin. 4 din Codul penal anterior.

În urma efectuării unui examen comparativ al celor două texte de lege, art. 184 alin. 2 teza I şi alin. 4 din Codul penal anterior cu dispoziţiile art. 196 alin. 1 din Codul penal se observă că o faptă va primi încadrarea juridică în alin. (1) al art. 196 din Codul penal dacă sunt îndeplinite două condiţii, respectiv vătămarea produsă să necesite pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile şi, totodată, autorul acesteia să se fi aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a substanţelor psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi care constituie prin ea însăşi infracţiune. Prin urmare, a precizat că între art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior şi alin. (1) al art. 196 din Codul penal există o corespondenţă parţială doar în ceea ce priveşte urmarea imediată, iar nu şi în ceea ce priveşte aspectele care caracterizează subiectul activ al infracţiunii.

De asemenea, prin compararea textelor din reglementarea anterioară, art. 184 alin. 2 teza I şi alin. 4 din Codul penal anterior cu alin. (2) al art. 196 din Codul penal se observă că nu există corespondenţă sub aspectul condiţiilor verificate, iar prin compararea art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior cu alin. (3) al art. 196 din Codul penal se observă că există o corespondenţă parţială, doar sub aspectul circumstanţei de agravare.

În concluzie, a arătat că intenţia legiuitorului nu a fost aceea de a mai incrimina în noul text de lege faptele săvârşite din culpă ce au produs vătămări ce au necesitat îngrijiri medicale cuprinse între 10 şi 90 de zile, acestea intrând în sfera ilicitului penal numai dacă sunt săvârşite de persoane aflate sub influenţa băuturilor alcoolice, a substanţelor psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi care constituie prin ea însăşi infracţiune.

În raport cu aceste precizări a solicitat admiterea sesizării şi pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept a cărei lămurire s-a solicitat.

Doamna judecător Silvia Cerbu a solicitat reprezentantului Ministerului Public să precizeze dacă utilizarea raţionamentului comparativ al textelor de lege este necesară, în general, în cadrul analizei incidenţei dispoziţiilor art. 4 şi art. 5 din Codul penal, pentru toate infracţiunile care au fost modificate prin noul Cod penal sau analiza din această perspectivă a art. 196 din Codul penal implică o abordare diferită.

Reprezentantul Ministerului Public a precizat că raţionamentul comparativ al textelor de lege, dezvoltat anterior, este un examen care trebuie avut în vedere atunci când se pune problema intervenţiei unei legi de dezincriminare, fără a putea exprima un punct de vedere în general, astfel că raţionamentul expus este specific doar textului de la art. 196 din Codul penal.

Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, doamna judecător Mirela Sorina Popescu, constatând că membrii completului nu mai au de formulat întrebări pentru reprezentantul Ministerului Public, a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare asupra sesizării formulate.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

I. Titularul şi obiectul sesizării

Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 14.993/302/2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării următoarei chestiuni de drept: dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondent în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată.

II. Expunerea succintă a cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. 14.993/302/2014 al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală

Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a fost sesizat cu soluţionarea contestaţiei formulate de contestatorul RI împotriva Sentinţei penale nr. 2.255 pronunţate în data de 17 septembrie 2014 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 22.033/4/2014.

Prin Sentinţa penală nr. 2.255 din 17 septembrie 2014 pronunţată de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti în Dosarul nr. 14.993/302/2014, s-a dispus, în temeiul art. 595 din Codul de procedură penală raportat la art. 4 din Codul penal, respingerea ca neîntemeiată a contestaţiei formulate de contestatorul RI şi respingerea ca inadmisibilă a cererii de constatare a încetării anulării permisului de conducere a petentului cu obligarea acestuia la plata sumei de 150 lei reprezentând cheltuieli judiciare către stat.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat calea de atac a contestaţiei petentul RI.

Sub aspectul situaţiei de fapt, în actul de sesizare a instanţei s-a reţinut, în esenţă, că la data de 19 mai 2010, în jurul orei 11,30, inculpatul RI, în timp ce conducea autoturismul proprietate personală marca Opel, circulând pe banda de lângă scuar, a accidentat-o pe partea vătămată care se angajase în traversarea străzii, de la dreapta spre stânga, pe marcajul pietonal. După producerea accidentului, victima a fost transportată la spital unde i s-au acordat primele îngrijiri medicale. Pentru leziunile provocate în accident, partea vătămată a avut nevoie de 80-90 de zile de îngrijiri medicale pentru vindecare, conform raportului de expertiză medico-legal.

Prin Sentinţa penală nr. 892 din 24 aprilie 2013, definitivă prin Decizia penală nr. 1.561/R din 4 septembrie 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, petentul RI a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 74 alin. 2 raportat la art. 76 alin. 1 lit. e) din Codul penal anterior.

În temeiul art. 71 din Codul penal anterior s-a aplicat pedeapsa accesorie a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a, lit. b) din Codul penal anterior pe durata executării pedepsei principale.

În temeiul art. 81 şi 82 din Codul penal anterior a fost suspendată condiţionat executarea pedepsei principale şi a pedepsei accesorii pe durata unui termen de încercare de 2 ani şi 3 luni.

În temeiul art. 71 alin. 5 din Codul penal anterior, pe durata suspendării condiţionate a executării pedepsei închisorii a fost suspendată executarea pedepselor accesorii.

În temeiul art. 359 din Codul de procedură penală anterior s-a atras atenţia petentului asupra consecinţelor comiterii unei noi infracţiuni intenţionate pe durata termenului de încercare.

La data de 11 noiembrie 2014, Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală a dispus repunerea cauzei pe rol pentru a pune în discuţia părţilor sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în sensul lămuririi chestiunilor ce formează obiectul prezentului dosar.

Prin Încheierea de şedinţă din data de 2 decembrie 2014 a fost pusă în discuţia părţilor necesitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă: în situaţia în care, ca urmare a faptei comise din culpă, se produc leziuni de cel mult 90 de zile, fapta constituie infracţiune doar în ipoteza în care a fost comisă de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe psihoactive ori a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

S-a menţionat că este pedepsită, ca formă calificată a acestei infracţiuni, fapta care este săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi; prin urmare, fapta este considerată mai gravă numai în anumite circumstanţe.

S-a mai arătat că a fost dezincriminată fapta de vătămare corporală din culpă în situaţia în care a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile (inclusiv 90 de zile), atâta vreme cât subiectul activ al infracţiunii nu se află în situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice, a substanţelor psihoactive sau dacă fapta nu a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

Prin urmare, Tribunalul Bucureşti a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept, respectiv: dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată şi a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile.

III. Dispoziţii legale incidente

Art. 182 alin. 1 din Codul penal anterior - Vătămarea corporală gravă

Fapta prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal anterior - Vătămarea corporală din culpă

"Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. 1 sau 2, pedeapsa este închisoarea de la 3 luni la 2 ani sau amenda.

...............................................................

Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani."

Art. 193 alin. (2) din Codul penal - Lovirea sau alte violenţe

Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.

"(1) Art. 194 alin. (1) din Codul penal - Vătămarea corporală

(1)Fapta prevăzută în art. 193, care a cauzat vreuna dintre următoarele consecinţe:

a)o infirmitate;

b)leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale;

c)un prejudiciu estetic grav şi permanent;

d)avortul;

e)punerea în primejdie a vieţii persoanei,

se pedepseşte cu închisoarea de la 2 la 7 ani."

Art. 196 alin. (1), (2) şi (3) din Codul penal - Vătămarea corporală din culpă

"(1) Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la un an sau cu amendă.

(2)Fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.

(3)Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi, pedeapsa este închisoarea de la 6 luni la 3 ani sau amenda."

Art. 4 din Codul penal - Aplicarea legii penale de dezincriminare

Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal

"(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

(2)Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire."

IV. Punctul de vedere al Tribunalului Bucureşti - Secţia I penală cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

Potrivit art. 4 din Codul penal, legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă, caz în care executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

Nu există dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă; în acest sens sunt dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, aprecierea intervenţiei legii de dezincriminare se va face prin aprecierea in concreto, în sensul că suntem în prezenţa unei dezincriminări atunci când în raport de legea nouă fapta concretă comisă de inculpat nu mai atrage răspunderea penală. Aşadar, dispoziţiile legale privitoare la dezincriminare sunt incidente în două situaţii:

1.atunci când legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând corespondent în această lege (cu titlu de exemplu, în actualul Cod penal nu mai apare incriminată infracţiunea de prostituţie, tulburare de posesie). Nu există însă dezincriminare atunci când, deşi norma de incriminare din legea veche nu se mai regăseşte în legea nouă, conţinutul ei a fost preluat de o altă normă din Codul penal sau din legislaţia specială ori este acoperit de o incriminare generală existentă;

2.în ipoteza în care prin prevederile legii noi se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta; astfel vor fi incidente dispoziţiile referitoare la dezincriminare atunci când sub legea veche fapta se putea comite atât cu intenţie, cât şi din culpă, dar comiterea din culpă nu mai este prevăzută de legea nouă, situaţia fiind similară şi în cazul reglementării tentativei şi infracţiunii consumate.

Pornind de la consideraţiile teoretice sus-menţionate, s-a apreciat că, în prezenta cauză, se impune o analiză a conţinutului constitutiv al infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 şi 4 din Codul penal din 1969, dar şi al infracţiunii prevăzute în art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal, spre a verifica în ce măsură sunt incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal raportat la art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal sau dacă textele de lege în discuţie continuă să fie incriminate, fiind aplicabile prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

Potrivit prevederilor art. 184 din Codul penal anterior care incrimina "Vătămarea corporală din culpă", "Fapta prevăzută la art. 180 alin. 2 şi 2^1 care a pricinuit o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mari de 10 zile, precum şi cea prevăzută de art. 181, săvârşite din culpă se pedepsesc.... (alin. 1). Dacă fapta a avut vreuna din urmările prevăzute la art. 182 alin. (1) sau (2) pedeapsa este.... (alin. 2). Când săvârşirea faptei prevăzute la alin. 1 este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi, pedeapsa este.... (alin. 3). Fapta prevăzută în alin. 2 dacă este urmarea nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere arătate în alineatul precedent se pedepseşte.... (alin. 4)."

Potrivit prevederilor art. 196 din actualul Cod penal care incriminează "Vătămarea corporală din culpă", "Fapta prevăzută în art. 193 alin. (2) săvârşită din culpă de către o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune se pedepseşte... [alin. (1)]; fapta prevăzută în art. 194 alin. (1) săvârşită din culpă se pedepseşte.... [alin. (2)]; Când fapta prevăzută în alin. (2) a fost săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi...[alin. (3)]."

Ca şi în cazul reglementării din Codul penal anterior, lovirea sau alte violenţe săvârşite din culpă, potrivit prevederilor art. 193 alin. (1) din actualul Cod penal, fără producerea de leziuni, nu se pedepseşte penal. În situaţia în care ca urmare a acestei fapte comise din culpă se produc leziuni de cel mult 90 de zile, fapta constituie infracţiune doar în ipoteza în care:

–a fost comisă de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice sau a unei substanţe psihoactive;

–a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Este pedepsită ca formă calificată a acestei infracţiuni fapta care este săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi; prin urmare, fapta este considerată mai gravă numai în anumite circumstanţe.

Din analiza textului reiese că a fost dezincriminată fapta de vătămare corporală din culpă în situaţia în care a avut ca urmare producerea de leziuni ce necesită pentru îngrijire cel mult 90 de zile (inclusiv 90 de zile) atâta vreme cât subiectul activ al infracţiunii nu se află în situaţia prevăzută de lege, respectiv:

–nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice;

–nu se află sub influenţa substanţelor psihoactive;

–sau dacă fapta nu a fost comisă în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune.

Cât priveşte vătămarea corporală în forma prevăzută de noul Cod penal - art. 194 lit. b) - fapta a produs leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta este pedepsită în toate situaţiile dacă este comisă din culpă, fiind pedepsită ca formă calificată a acestei infracţiuni fapta de vătămare corporală care este săvârşită ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

V. Punctele de vedere ale procurorului şi contestatorului-condamnat cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că în cauză sunt întrunite condiţiile de incriminare reglementate de art. 196 alin. (2) şi (4) din Codul penal, pentru aceleaşi considerente avute în vedere de instanţa de fond, iar contestatorul, prin apărător ales, a susţinut că fapta este dezincriminată, pentru argumentele prezentate în susţinerea contestaţiei formulate.

VI. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

În urma consultării instanţelor de judecată s-a delimitat o opinie majoritară, în sensul că fapta este dezincriminată în situaţia în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracţiunii nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune. În acest sens au opinat curţile de apel: Bucureşti, Constanţa, Galaţi, Cluj, Craiova, Bacău, Oradea, Alba Iulia, Iaşi, Piteşti, Timişoara, Tribunalele: Hunedoara, Cluj, Maramureş, Mehedinţi, Gorj, Dolj, Bistriţa-Năsăud, Bacău, Neamţ, Arad, Timiş, Iaşi, Sibiu, judecătoriile: Sectorului 2 Bucureşti, Sectorului 3 Bucureşti, Sectorului 4 Bucureşti, Sectorului 5 Bucureşti, Sectorului 6 Bucureşti, Balş, Corabia, Cornetu, Turnu Măgurele, Măcin, Focşani, Galaţi, Cluj-Napoca, Turda, Baia Mare, Bacău, Piatra-Neamţ, Bicaz, Bistriţa, Salonta, Oradea, Satu Mare, Hunedoara, Deva, Sălişte, Balş, Corabia, Timişoara, Gheorgheni, Miercurea-Ciuc şi Odorheiu Secuiesc.

O opinie nuanţată a exprimat Judecătoria Roman care a arătat că dispoziţiile art. 196 alin. (2) din Codul penal nu au operat o dezincriminare a infracţiunii prevăzute de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior, ci o modificare a condiţiilor de incriminare prin restrângerea sferei actelor materiale ce intră în conţinutul infracţiunii. S-a apreciat că este vorba de o continuitate a incriminării, dar în condiţii mai restrictive, în corelaţie cu noua politică penală a legiuitorului, perspectivă ce atrage incidenţa principiului aplicării legii penale mai favorabile.

În cadrul Judecătoriei Oneşti s-au exprimat două opinii: prima, în sensul că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, nefiind pronunţate hotărâri în acest sens. În cea de a doua opinie s-a apreciat că vătămarea corporală din culpă prin care au fost cauzate leziuni traumatice pentru a căror vindecare au fost necesare de la o zi până la 90 de zile de îngrijiri medicale nu este incriminată de noul Cod penal, existând practică judiciară în acest sens, transmisă Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Judecătoria Slatina a arătat că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior îşi găseşte corespondent în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, nefiind dezincriminată, neexistând jurisprudenţă cu privire la problema de drept.

Judecătoria Târnăveni a arătat că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I din Codul penal anterior îşi găseşte corespondent în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, neexistând jurisprudenţă cu privire la problema de drept. În acelaşi sens a opinat şi Judecătoria Topliţa.

Tribunalul Caraş-Severin a arătat că nu este vorba de o dezincriminare, întrucât au fost modificate parţial condiţiile de incriminare şi de sancţionare a faptei de vătămare corporală din culpă în raport cu legea veche. Practic, infracţiunea de vătămare corporală din culpă este în continuare incriminată, în condiţiile prevăzute de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, în cauză fiind aplicabile dispoziţiile legii penale mai favorabile.

Următoarele instanţe nu şi-au precizat punctele de vedere, menţionând doar că nu deţin jurisprudenţă în problema de drept solicitată: Tribunalul Sălaj şi judecătoriile din raza sa de competenţă, judecătoriile Moineşti, Buhuşi şi Podu Turcului, Tribunalul Bistriţa-Năsăud, Judecătoria Năsăud şi Judecătoria Beclean, Judecătoria Motru, Judecătoria Târgu Jiu, Judecătoria Caracal, Judecătoria Făget, Judecătoria Lugoj.

Judecătoria Târgu Mureş nu a exprimat expres un punct de vedere, însă a transmis mai multe hotărâri judecătoreşti în sensul dezincriminării infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

VII. Opiniile specialiştilor consultaţi

În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (1) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

Dintre specialişti a comunicat punct de vedere prof. univ. dr. Mircea Duţu de la Academia Română - Institutul de Cercetări Juridice care a opinat că, potrivit art. 196 alin. (2) coroborat cu art. 194 alin. (1) lit. b) şi art. 193 din Codul penal, se pedepseşte fapta săvârşită din culpă care a cauzat leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, ce au necesitat, pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale, în vreme ce art. 184 alin. 2 teza I din 1969 Codul penal are în vedere fapta săvârşită din culpă prin care s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile. În cadrul ambelor incriminări, durata îngrijirilor medicale nu reprezintă un element constitutiv al laturii obiective care trebuie avut în vedere în cadrul examinării laturii subiective, ci o condiţie obiectivă de incriminare, caracterizând gradul pericolului social abstract al acelor vătămări corporale grave care, deşi săvârşite din culpă, atrag răspunderea penală. Astfel, din comparaţia textelor celor două reglementări rezultă că faptele săvârşite din culpă pentru a căror vindecare au fost necesare îngrijiri medicale pe o durată mai mare de 60 de zile, dar nedepăşind 90 de zile, ies din sfera de incidenţă a legii penale noi, operând deci dezincriminarea.

Un al doilea punct de vedere a fost a comunicat de prof. univ. dr. Valerian Cioclei de la Universitatea din Bucureşti - Facultatea de Drept - Departamentul Drept penal care a opinat în sensul că în privinţa faptei prin care au fost produse victimei leziuni ce au necesitat pentru vindecare 80-90 de zile de îngrijiri medicale, aceasta a fost dezincriminată prin intrarea în vigoare a Codului penal, în cauză fiind incidente dispoziţiile art. 4 din Codul penal în coroborare cu prevederile art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal.

VIII. Jurisprudenţa naţională în materie

Au fost identificate hotărâri judecătoreşti în această materie la Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, Curtea de Apel Constanţa, Curtea de Apel Cluj, Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Oradea, Curtea de Apel Alba Iulia, Curtea de Apel Iaşi, Curtea de Apel Piteşti, Curtea de Apel Craiova, Tribunalul Iaşi, Tribunalul Hunedoara, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, Judecătoria Sectorului 6 Bucureşti, Judecătoria Cornetu, Judecătoria Hârlău, Judecătoria Iaşi, Judecătoria Turnu Măgurele, Judecătoria Măcin, Judecătoria Galaţi, Judecătoria Focşani, Judecătoria Cluj-Napoca, Judecătoria Turda, Judecătoria Oneşti, Judecătoria Piatra-Neamţ, Judecătoria Bicaz, Judecătoria Salonta, Judecătoria Oradea, Judecătoria Satu Mare, Judecătoria Hunedoara, Judecătoria Deva, Judecătoria Sălişte, Judecătoria Craiova, Judecătoria Corabia, Judecătoria Arad, Judecătoria Timişoara, Judecătoria Deta, Judecătoria Târgu Mureş.

IX. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale

Curtea Constituţională s-a pronunţat cu privire la infracţiunea de vătămare corporală din culpă, prin Decizia nr. 683 din 19 noiembrie 2014, în motivarea acestei decizii reţinându-se următoarele:

Noile dispoziţii penale care sancţionează faptele de vătămare corporală din culpă se regăsesc în art. 196, sens în care alin. (1) are în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile, iar alin. (2) şi (3) au în vedere producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. În ce priveşte infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, legiuitorul a înţeles să o incrimineze, asemeni vechii reglementări, prin stabilirea în conţinutul său a laturii subiective sub forma culpei, precum şi a laturii obiective în ce priveşte urmarea imediată care constă în producerea unor vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Cu toate acestea, infracţiunea prevăzută de art. 196 alin. (1), deşi a preluat aceleaşi elemente constitutive ale infracţiunii prevăzute în art. 184 alin. 1 şi 3 din Codul penal din 1969 (adică existenţa culpei, precum şi vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare un număr maxim de îngrijiri medicale - în prezent 90 de zile), condiţionează întrunirea lor de alte 3 elemente alternative şi anume, subiectul activ al infracţiunii să se afle sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi infracţiune. Cu alte cuvinte, producerea unui accident de circulaţie soldat cu vătămări corporale care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile nu mai este infracţiune dacă conducătorul auto nu se afla sub influenţa băuturilor alcoolice sau a altor substanţe psihoactive.

X. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a propus următoarea soluţie cu privire la chestiunile de drept ce fac obiectul sesizării:

Infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. (1), alin. (2) teza I [fapta a avut urmările prevăzute la art. 182 alin. (1)] şi alin. (4) din Codul penal din 1969, în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) teza a II-a al art. 196 din Codul penal, a fost dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.

XI. Raportul asupra chestiunii de drept supusă dezlegării

Referitor la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, opinia judecătorului-raportor a fost în sensul de respingere, ca inadmisibilă, a sesizării formulate de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

În considerentele raportului s-a arătat că dispoziţiile legale incidente, respectiv art. 184 alin. 2 teza I şi alin. 4 cu referire la art. 182 alin. 1 din Codul penal anterior, art. 196 alin. (2) şi (3) din Codul penal, precum şi art. 4 din Codul penal, sunt redactate de legiuitor într-un mod clar şi inteligibil, lipsit de ambiguităţi, neexistând nicio îndoială justificată cu privire la interpretarea acestora. În speţă, aplicarea corectă a dreptului este evidentă, nelăsând loc niciunei îndoieli rezonabile. Actualul Cod penal, dincolo de pragul diferit al numărului de zile de îngrijiri medicale, nu aduce vreo tehnică legislativă inovatoare care să pună probleme reale, neexistând niciun dubiu asupra interpretării textelor de lege în privinţa infracţiunii de vătămare corporală din culpă, în realitate, nefiind vorba de o problemă de drept.

În concluzie, s-a apreciat de către judecătorul-raportor că, în cauză, nu se impune o rezolvare de principiu a chestiunii de drept invocate, rezolvare care rezultă din textele de lege incidente, fiind atributul exclusiv al instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei penale să aprecieze, în concret, asupra dispoziţiilor legii penale mai favorabile.

XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Examinând sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, reţine următoarele:

Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit prin dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea unui complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii de Apel şi a Tribunalului, învestite cu soluţionarea unei cauze în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa nu a statuat încă printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

Astfel, sesizarea completului competent să pronunţe hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, pentru a fi admisibilă, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe cerinţe, respectiv să fie solicitată într-o cauză aflată în curs de judecată în ultimă instanţă pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, obiectul acesteia să vizeze o chestiune de drept de care depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar problema de drept să nu fi fost dezlegată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin mecanismele legale ce asigură interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către instanţele judecătoreşti şi nici să nu facă obiectul unui recurs în interesul legii.

În cauză, Tribunalul Bucureşti a fost învestit cu soluţionarea unei pricini în ultimă instanţă, respectiv contestaţia formulată de contestatorul RI împotriva Sentinţei penale nr. 2.255 pronunţate în data de 17 septembrie 2014 de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, în Dosarul nr. 22.033/4/2014.

Obiectul sesizării vizează o chestiune de drept de care depinde soluţionarea în contestaţie a cauzei, astfel că interpretarea textelor legale are efect direct cu privire la dezincriminarea sau continuitatea incriminării în Codul penal în vigoare de la 1 februarie 2014 a infracţiunii de vătămare corporală din culpă.

De asemenea, chestiunea de drept cu care a fost sesizată instanţa supremă nu a primit o rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face, în prezent, obiectul unui recurs în interesul legii.

Pe fondul chestiunii de drept a cărei dezlegare se solicită, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că fapta este dezincriminată în situaţia în care, în concret, a produs leziuni care au necesitat pentru vindecare cel mult 90 de zile de îngrijiri medicale câtă vreme subiectul activ al infracţiunii nu se află în vreuna din situaţiile prevăzute de lege, respectiv nu se află sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie ea însăşi infracţiune.

Această opinie se fundamentează pe următoarele argumente:

Principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei presupune că nicio faptă nu poate fi considerată ca infracţiune dacă nu există o lege care să prevadă acest lucru (nullum crimen sine lege) şi nicio sancţiune penală nu poate fi aplicată dacă ea nu era prevăzută de lege pentru fapta comisă (nulla poena sine lege). Legalitatea incriminării şi a pedepsei apare ca una dintre cele mai importante limitări ale lui ius puniendi, ea reprezentând principala garanţie a securităţii juridice a cetăţeanului în faţa dreptului penal.

În dreptul român, principiul legalităţii a dobândit o forţă constituţională.

Potrivit art. 23 alin. (12) din Constituţie, "Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii". Constituţia României, după cum se observă, consacră, explicit, doar principiul legalităţii pedepsei, dar acest lucru nu trebuie să conducă la concluzia că legalitatea incriminării nu ar avea o bază constituţională. Acest din urmă principiu rezultă fără echivoc din coroborarea textului art. 73 alin. (3) lit. h), potrivit căruia doar legea organică poate stabili infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, cu cel din art. 15 alin. (2), care arată că legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile.

La rândul său, Codul penal statuează în art. 1 că: "(1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2)Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită."

În activitatea jurisdicţională, principiul legalităţii impune judecătorului două obligaţii esenţiale: interpretarea strictă a legii penale şi interzicerea analogiei (lex stricta), respectiv interzicerea aplicării retroactive a legii (lex praevia).

Prin urmare, dacă principiul neretroactivităţii legii penale este un principiu constituţional, excepţiile trebuie să se înscrie în noţiunea de lege penală sau contravenţională mai favorabilă în sensul art. 15 alin. (2) din Constituţie. Astfel, se încadrează în categoria excepţiilor admise de textul constituţional legea de dezincriminare, legea de amnistie sau graţiere şi legea penală mai favorabilă stricto sensu.

Anterior, retroactivitatea legii de dezincriminare era prevăzută expres în art. 12 alin. 1 din Codul penal din 1969, iar delimitarea incidenţei acestui text de lege se realiza pe baza criteriului de apreciere in abstracto, potrivit căruia exista dezincriminare doar atunci când fapta prevăzută de legea veche nu se mai regăsea sub nicio formă în legea nouă. În această situaţie, aşa cum s-a arătat în doctrină*1), aprecierea nu se raporta la fapta concretă săvârşită de inculpat, ci la specia în care aceasta se încadra. Astfel, restrângerea sferei de incidenţă a textului de incriminare nu se analiza ca o dezincriminare, ci ca o lege mai favorabilă stricto sensu.

Retroactivitatea legii de dezincriminare este prevăzută, în prezent, de art. 4 din Codul penal, potrivit căruia legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă.

Totodată, noul Cod penal a instituit sistemul aprecierii in concreto, ceea ce înseamnă că legea de dezincriminare se aplică atunci când, sub legea nouă, fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni.

Consacrarea modalităţii de apreciere in concreto s-a realizat prin dispoziţiile art. 3 alin. (1) din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii.

Prin urmare, în contextul actualului Cod penal, intervenţia legii de dezincriminare se face prin aprecierea, în concret, a circumstanţelor de săvârşire a faptei, în sensul că suntem în prezenţa unei dezincriminări, nu doar în situaţia în care legea nouă suprimă o incriminare, aceasta nemaiavând corespondent în respectiva lege, ci şi în situaţia în care, prin prevederile legii noi, se restrânge sfera de incidenţă a unui anumit text, astfel încât fapta concretă comisă de inculpat nu mai întruneşte condiţiile impuse de acesta.

Examinând prin comparare textele de lege succesive care incriminează infracţiunea de vătămare corporală din culpă, în varianta normativă ce face obiectul chestiunii de drept, se constată următoarele:

Vechea reglementare delimita infracţiunea de vătămare corporală din culpă în forma-tip, prevăzută de art. 184 alin. 1 din Codul penal anterior, de modalitatea agravată, prevăzută de art. 184 alin. 2 din Codul penal anterior, prin urmarea imediată ce caracteriza latura obiectivă, constând în vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile până la 60 de zile în varianta-tip şi mai mult de 60 de zile pentru varianta agravată. Totodată, prevedea în alin. 3 şi 4 ale aceluiaşi articol ca modalităţi agravate săvârşirea unei vătămări (simple sau grave) ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru îndeplinirea unei anume activităţi.

Sub aspectul urmării imediate, potrivit legii vechi, incriminarea vătămării corporale din culpă viza numai acele fapte care produceau vătămări ce necesitau pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 10 zile.

Spre deosebire de textul de lege menţionat, pentru varianta-tip a infracţiunii de vătămare corporală din culpă, prevăzute de art. 196 alin. (1) din Codul penal, urmarea imediată constă în producerea unor leziuni traumatice sau afectarea sănătăţii unei persoane, a cărei gravitate este evaluată, în noua reglementare, prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, legiuitorul impunând suplimentar noi circumstanţe de comitere a faptei, respectiv 3 condiţii alternative ce caracterizează subiectul activ nemijlocit ca fiind o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive ori în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune. Cu referire la această formă-tip a infracţiunii, legiuitorul nu a mai prevăzut varianta agravată de săvârşire, ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale sau a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei anumite activităţi.

Analiza chestiunii de drept puse în discuţie porneşte de la premisa că fapta de vătămare corporală din culpă este, în continuare, incriminată prin dispoziţiile art. 196 din Codul penal.

Cu toate acestea, din examinarea comparativă a textelor de lege succesive mai sus menţionate, prin raportare la modul concret de configurare a obiectului chestiunii de drept supuse analizei (faptă produsă printr-un accident rutier care a produs o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de 80-90 de zile), se observă că prevederile legii noi restrâng sfera de incidenţă a textului din vechea reglementare, impunând condiţii suplimentare privind pe autorul infracţiunii.

Pentru ca o faptă concretă să atragă răspunderea penală ea trebuie să poată fi încadrată în tiparul stabilit de norma nouă de incriminare, ceea ce presupune a se analiza dacă fapta concretă săvârşită de inculpat întruneşte condiţiile de tipicitate specifice noii incriminări.

Tipicitatea reprezintă corespondenţa dintre fapta concret săvârşită de o persoană şi modelul abstract construit de legiuitor în norma de incriminare.

Aşa cum s-a arătat în doctrină*2), tipicitatea ca primă trăsătură a infracţiunii se constituie într-o garanţie a respectării unora dintre principiile fundamentale ale dreptului penal enunţate anterior. Astfel, tipicitatea asigură în primul rând respectarea principiului legalităţii incriminării, căci o faptă concretă poate fi sancţionată numai dacă ea se regăseşte în descrierea realizată de o normă penală. În acelaşi timp, tipicitatea poate contribui la respectarea principiului minimei intervenţii, căci dintre diferitele acţiuni ce se dovedesc la un moment dat antijuridice (contrare ordinii de drept) legiuitorul trebuie să le aducă în sfera dreptului penal numai pe acelea care nu pot fi prevenite eficient prin mijloacele altor ramuri de drept.

Prin urmare, se va reţine lipsa de tipicitate a faptei în ipoteza în care subiectul activ nemijlocit al vătămării corporale din culpă nu se afla, la momentul săvârşirii faptei, sub influenţa băuturilor alcoolice ori a unei substanţe psihoactive sau în desfăşurarea unei activităţi ce constituie prin ea însăşi o infracţiune, dacă vătămarea a necesitat între 11 şi 90 de zile de îngrijiri medicale.

Neîndeplinirea condiţiilor de tipicitate conduce la concluzia că fapta comisă sub imperiul legii vechi nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi, datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, ceea ce face aplicabile dispoziţiile art. 4 din Codul penal.

Pentru considerentele expuse se va admite sesizarea formulată de către Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemelor de drept, respectiv:

Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?

Va stabili că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.

În consecinţă, în temeiul art. 475 şi art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Admite sesizarea formulată de Tribunalul Bucureşti - Secţia I penală în Dosarul nr. 14.993/302/2014 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept respectiv:

Dacă infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi 4 din Codul penal din 1969 îşi găseşte corespondentul în infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 196 alin. (2) şi (3) din actualul Cod penal sau dacă, dimpotrivă, este dezincriminată?

Stabileşte că infracţiunea de vătămare corporală din culpă prevăzută de art. 184 alin. 2 teza I (fapta a avut vreuna din urmările prevăzute de art. 182 alin. 1) şi alin. 4 din Codul penal din 1969 în ipoteza în care fapta a produs o vătămare ce a necesitat între 11 şi 90 de zile îngrijiri medicale şi nu îndeplineşte una dintre condiţiile impuse de alin. (1) al art. 196 din Codul penal este dezincriminată începând cu data de 1 februarie 2014.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 martie 2015.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI

CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

judecător MIRELA SORINA POPESCU

Magistrat-asistent,

Diana Gabriela Vlădaia