Decizie nr. 321 din 29 martie 2007

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Antonia Constantin - procuror

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Complet special Legea nr. 115/1996.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 13 martie 2007, în prezenţa autorilor excepţiei, Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu, asistaţi de avocaţii Ana Diculescu-Şova şi Simona Neagu, şi a reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 29 martie 2007.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 19 septembrie 2006, pronunţată în Dosarul nr. 2.163/1/2006, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Complet special Legea nr. 115/1996 a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici. Excepţia a fost ridicată de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în cadrul soluţionării unei cereri de cercetare a averii în temeiul Legii nr. 115/1996.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin următoarele:

1.Dispoziţiile art. 7, art. 10 şi art. 18 alin. (1) din Legea nr. 115/1996 încalcă prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi ale art. 44 alin. (8) şi (9) privind prezumţia dobândirii licite a averii şi condiţiile confiscării bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii. În acest sens, autorii arată că art. 7 din lege instituie o "prezumţie de ilicitate" care constituie o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea răspunderii şi aplicarea sancţiunilor. În art. 18 alin. (1) din lege este utilizat conceptul de "dobândire nejustificată a unui bun", ceea ce duce la concluzia că legea instituie obligaţia demnitarului de a dovedi legitimitatea achiziţionării bunurilor, încălcând astfel prezumţia de liceitate, prevăzută de Constituţie.

De asemenea, "prezumţia de ilicitate" instituită prin Legea nr. 115/1996 contravine şi principiului egalităţii în faţa legii, deoarece se aplică numai demnitarilor, magistraţilor, persoanelor cu funcţii de conducere şi de control şi funcţionarilor publici.

Art. 10 din Legea nr. 115/1996, referitor la condiţiile extinderii procedurii de control asupra unor terţi, înlătură beneficiul bunei-credinţe în privinţa vânzării-cumpărării, instituind astfel un tratament discriminatoriu pentru unii cetăţeni care se află într-o situaţie identică cu cea a altor cumpărători, ale căror acte îşi păstrează valabilitatea, dacă au fost încheiate cu bună-credinţă.

Potrivit art. 44 alin. (9) din Constituţie, sancţiunea confiscării se aplică doar în cazul angajării răspunderii penale sau contravenţionale, or, procedura reglementată de Legea nr. 115/1996 constituie o procedură civilă, astfel încât sancţiunea confiscării nu poate fi aplicată.

2.Dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi art. 23 din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 privind imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor şi ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare. De asemenea, sunt contrare şi art. 11 şi 20 din Constituţie raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. În acest sens, autorii excepţiei susţin că, deşi procedura reglementată de prevederile art. 9-15 din lege este o procedură jurisdicţională, urmând regulile desfăşurării unui proces, prin modul de compunere, Comisia de cercetare a averilor nu îndeplineşte cerinţele unui tribunal legal constituit, independent şi imparţial. În acelaşi sens, reglementarea în art. 8 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din lege a modului de compunere a Comisiei de cercetare a averii, respectiv alcătuirea ei din doi judecători şi un procuror reprezentant al Ministerului Public -, este în contradicţie şi cu Legea nr. 304/2004, întrucât procurorul nu are atribuţia de a înfăptui justiţia.

3.Dispoziţiile art. 13 din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private, deoarece instituirea sechestrului asigurător constituie un atribut exclusiv al instanţei de judecată, iar împrejurarea că în compunerea comisiei de cercetare intră şi judecători nu este de natură a i se atribui acesteia puteri rezervate exclusiv autorităţii judecătoreşti.

Pe de altă parte, prin indisponibilizarea averii se încalcă şi dreptul de dispoziţie, unul dintre atributele cele mai importante ale dreptului de proprietate.

4.Dispoziţiile art. 12 alin. (3) din lege contravin prevederilor constituţionale ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, întrucât termenul de cercetare locală nu este explicitat de Legea nr. 115/1996. Pe de altă parte, întrucât activităţile desfăşurate de comisia de cercetare sunt anterioare declanşării procesului civil, dispoziţiile art. 215-217 din Codul de procedură civilă referitoare la cercetarea la faţa locului nu sunt aplicabile. Prin urmare, efectuarea cercetării locale, fără încuviinţarea prealabilă a cercetatului, contravine art. 27 din Constituţie.

5.Dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 contravin art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie, deoarece din analiza sistematică a Legii nr. 115/1996 rezultă că aceste dispoziţii se abat terminologic de la uniformitatea reglementării. Astfel, pentru situaţii sau fapte identice legea operează cu concepte diferite - "provenienţa bunurilor" sau "dobândirea bunurilor" şi caracter "licit/ilicit" sau "justificat/nejustificat", care contravin textelor constituţionale. Totodată, lipsa de claritate şi uniformitate a textelor legale criticate poate genera interpretări diferite, confuzii în aplicarea acestora, de natură să aducă atingere garantării dreptului de proprietate privată, deoarece "justificarea" nu este recunoscută ca mijloc de probă de niciun cod de procedură, de instanţele judecătoreşti sau de doctrină şi nici de documentele internaţionale în domeniul drepturilor omului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Complet special Legea nr. 115/1996 şi-a exprimat opinia în sensul temeiniciei susţinerilor privind neconstituţionalitatea unora dintre textele de lege criticate, fără a preciza însă care sunt acestea.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstitu-ţionalitate.

Guvernul arată că Ministerul Justiţiei a iniţiat un proiect de lege referitor la înfiinţarea Agenţiei Naţionale de Integritate, proiect ce poartă asupra aceluiaşi domeniu de reglementare cu cel ce face obiectul Legii nr. 115/1996 şi care a optat pentru soluţii juridice diferite faţă de Legea nr. 115/1996, în vederea asigurării unei eficienţe sporite a legii şi a unei mai bune încadrări în contextul constituţional.

Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 sunt neconstituţionale, deoarece contravin art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie. În acest sens, arată că lipsa de claritate şi de uniformitate a textelor sus-menţionate ar putea genera interpretări greşite, confuzii în aplicarea acestora, de natură să aducă atingere garantării dreptului de proprietate. Astfel, sunt utilizate alternativ conceptele de "provenienţa bunurilor" "dobândirea bunurilor" şi caracter "licit/ilicit" "justificat/nejustificat", iar folosirea unor asemenea exprimări nejuridice duce la îndepărtarea de textul constituţional şi poate fi considerată o adăugare la Constituţie. Referitor la celelalte texte criticate din Legea nr. 115/1996, consideră că acestea sunt constituţionale, deoarece instituirea unei comisii de cercetare a averilor, precum şi a unei proceduri speciale de cercetare a averilor nu este de natură să aducă atingere înfăptuirii în numele legii a justiţiei şi nici independenţei judecătorilor.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională este legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, art. 33 şi art. 35 din Legea nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, funcţionarilor publici şi a unor persoane cu funcţii de conducere, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 263 din 28 octombrie 1996.

Prin Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, s-a modificat titlul Legii nr. 115/1996, precum şi art. 21 alin. (1) şi art. 32 din aceasta.

Astfel, dispoziţiile legale criticate au, în prezent, următorul cuprins:

–Art. 7: "În cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie a persoanelor prevăzute la art. 2 şi cea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite, averea este supusă controlului, în condiţiile prezentei legi.";

–Art. 8 alin. (1): "Pe lângă fiecare curte de apel va funcţiona o comisie de cercetare a averilor, formată din:

–doi judecători de la curtea de apel, desemnaţi de preşedintele acesteia, dintre care unul în calitate de preşedinte;

–un procuror de la parchetul care funcţionează pe lângă curtea de apel, desemnat de primul-procuror al acestui parchet.";

–Art. 10: "Dacă persoana a cărei avere este supusă controlului este căsătorită, controlul se extinde şi asupra averii şi veniturilor dobândite de celălalt soţ. Sunt supuse controlului şi bunurile de valoare ce fac obiectul declarării, realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad, precum şi cele transmise cu titlu gratuit către orice persoană.";

–Art. 12 alin. (3): "Comisia de cercetare poate efectua cercetări locale sau poate dispune efectuarea unei expertize pentru lămurirea cauzei.";

–Art. 13: "(1) Cei citaţi în faţa comisiei de cercetare vor fi ascultaţi pe rând şi vor prezenta dovezile care au stat la baza cererii de cercetare. Persoana a cărei avere este supusă cercetării va putea produce în faţa comisiei probe în apărare sau va putea solicita administrarea acestora de către comisie şi, dacă consideră necesar, poate depune o declaraţie în care va arăta veniturile realizate şi modul dobândirii averii.

(2)Comisia de cercetare poate dispune măsuri asiguratorii prin care să împiedice înstrăinarea bunurilor ce aparţin persoanei a cărei avere este supusă controlului, precum şi a celor aparţinând persoanelor prevăzute la art. 10, dacă din probele administrate rezultă că aceste măsuri sunt necesare.

(3)Măsura de indisponibilizare poate fi totală sau parţială şi poate fi luată şi în cazul depozitelor şi certificatelor bancare sau C.E.C. (4) Măsurile prevăzute la alin. (2) încetează la data rămânerii definitive a ordonanţei de clasare.";

–Art. 14 alin. (1): "Comisia de cercetare hotărăşte cu majoritate de voturi, în cel mult 3 luni de la data sesizării, pronunţând o ordonanţă motivată, prin care poate dispune:

a)trimiterea cauzei spre soluţionare curţii de apel în raza căreia domiciliază persoana a cărei avere este supusă controlului, dacă constată, pe baza probelor administrate, că dobândirea unei cote-părţi din aceasta sau a anumitor bunuri determinate nu are caracter licit;

b)clasarea cauzei, când constată că provenienţa bunurilor este justificată;

c)suspendarea cercetării şi trimiterea cauzei parchetului competent, dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni.";

–Art. 18: "(1) Dacă se constată că dobândirea unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun nu este justificată, curtea de apel va hotărî fie confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, fie plata unei sume de bani, egală cu valoarea bunului, stabilită de instanţă pe bază de expertiză. În cazul obligării la plata contravalorii bunului, instanţa va stabili şi termenul de plată.

(2)Dacă în legătură cu bunurile a căror provenienţă este nejustificată rezultă săvârşirea unei infracţiuni, instanţa trimite dosarul la parchetul competent, pentru a analiza dacă este cazul să pună în mişcare acţiunea penală.

(3)În cazul în care se constată că provenienţa bunurilor este justificată, instanţa hotărăşte închiderea dosarului.";

–Art. 21 alin. (1): "Cercetarea averii Preşedintelui României, a deputaţilor, senatorilor, membrilor Guvernului, secretarului general al Guvernului, conducătorilor autorităţilor publice numiţi de Preşedinte, de Parlament sau de primul-ministru, a judecătorilor Curţii Constituţionale, consilierilor de conturi, membrilor Colegiului jurisdicţional al Curţii de Conturi şi procurorilor financiari de pe lângă aceasta, a magistraţilor de la Curtea Supremă de Justiţie şi de la parchetul de pe lângă aceasta, de la Parchetul Naţional Anticorupţie, precum şi de la curţile de apel şi de la parchetele de pe lângă acestea, aflaţi în funcţie, se face de către o comisie specială formată din:

–doi judecători de la Curtea Supremă de Justiţie, desemnaţi de adunarea generală a acestei curţi, dintre care unul în calitate de preşedinte;

–un procuror de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, desemnat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie.";

–Art. 23: "Comisia va proceda la cercetarea averii persoanelor în cauză, de îndată ce va fi sesizată potrivit dispoziţiilor prevăzute la art. 9-15.";

–Art. 28 alin. (1): "Procedura de cercetare şi de judecare a provenienţei bunurilor, începută asupra unei persoane, continuă şi împotriva moştenitorilor acesteia.";

–Art. 32: "Ordonanţa de clasare a comisiei de cercetare rămasă definitivă sau, după caz, hotărârea instanţei de judecată rămasă irevocabilă, prin care se constată că provenienţa bunurilor este justificată, va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a III-a. Cheltuielile de publicare se suportă din bugetul Ministerului Justiţiei.";

–Art. 33: "(1) Persoana a cărei avere a fost declarată, în total sau în parte, nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, va fi destituită sau revocată, după caz, din funcţia pe care o deţine.

(2)Deputatul sau senatorul a cărui avere a fost declarată nejustificată, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, este considerat incompatibil.";

–Art. 35: "Fapta aceluia care, în sesizarea adresată persoanelor prevăzute la art. 9 alin. (2) lit. a) şi la art. 22 lit. a), face afirmaţii mincinoase cu privire la caracterul ilicit al provenienţei bunurilor unei persoane fizice ce ocupă una dintre funcţiile prevăzute la art. 2, constituie infracţiune şi se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

(2)Producerea ori ticluirea de probe mincinoase cu privire la caracterul ilicit al provenienţei bunurilor unei persoane ce ocupă una dintre funcţiile publice prevăzute la art. 2 se pedepseşte cu închisoare de la un an la 5 ani."

Autorii excepţiei susţin că dispoziţiile de lege criticate contravin prevederilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) privind principiul statului de drept, ale art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei şi echilibrului puterilor în stat, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea cetăţenilor în faţa legii, ale art. 27 privind inviolabilitatea domiciliului, ale art. 44 alin. (8) şi (9) privind prezumţia dobândirii licite a averii şi condiţiile confiscării bunurilor, ale art. 21 privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 privind imparţialitatea justiţiei şi independenţa judecătorilor, ale art. 126 alin. (5) privind interzicerea înfiinţării de instanţe extraordinare şi ale art. 136 alin. (5) privind inviolabilitatea proprietăţii private. De asemenea, sunt contrare şi art. 11 şi art. 20 din Constituţie raportate la prevederile art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că din prevederile art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală rezultă obligativitatea respectării Constituţiei şi a legii, printre altele, în orice acţiune a unei persoane, care ar avea ca efect dobândirea de bunuri. Pentru ca ordinea de drept astfel instituită să nu rămână un simplu proiect, ci să se manifeste ca o realitate, statul are obligaţia să instituie sistemele juridice corespunzătoare de control şi de asigurare a respectării legilor de către toate subiectele de drept.

În acest cadru de asigurare a respectării legilor se înscrie procedura reglementată de Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, procedură care se referă doar la averea dobândită în timpul exercitării mandatului.

Curtea constată că excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 este neîntemeiată, pentru următoarele motive:

1.Referitor la art. 7 din lege, Curtea nu poate reţine susţinerea autorilor excepţiei, în sensul că ar contraveni prezumţiei de dobândire licită a averii, consacrată de art. 44 alin. (8) din Constituţie, dat fiind că prin textul criticat se instituie controlul averii numai în cazul în care între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi averea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei se constată diferenţe vădite şi există dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Curtea observă că, pe de-o parte, textul criticat stabileşte doar premisele declanşării controlului averii, nu şi ale angajării răspunderii, iar, pe de altă parte, problema existenţei dovezilor certe intră în sfera de aplicare a legii, care este de competenţa instanţelor judecătoreşti. Aşadar, susţinerea autorilor excepţiei în sensul că textul analizat instituie o "prezumţie de ilicitate" care constituie o condiţie suficientă pentru declanşarea procedurii de control şi pentru angajarea răspunderii şi aplicarea sancţiunilor este neîntemeiată.

Textul de lege criticat nu contravine principiilor statului de drept, principii consacrate de art. 1 din Legea fundamentală, care instituie ca normă de bază a existenţei sociale respectarea legii de către toate subiectele de drept, şi nici principiului egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie, întrucât se aplică în egală măsură tuturor persoanelor prevăzute în art. 2 al legii, fără privilegii sau discriminări.

Cu privire la art. 10 teza întâi din lege, Curtea constată că extinderea procedurii prevăzute de lege asupra bunurilor dobândite de soţul persoanei a cărei avere este supusă controlului este admisibilă numai după îndeplinirea cumulativă a condiţiilor prevăzute la art. 7 din lege. Totodată, obligativitatea comunităţii de bunuri - cu efectele sale specifice în privinţa dobândirii şi administrării bunurilor soţilor în timpul căsătoriei - face, de altfel, imposibilă cercetarea provenienţei averii unuia dintre soţi separat de averea celuilalt. Cu privire la teza a doua a art. 10, Curtea reţine că aceasta nu înlătură beneficiul bunei-credinţe a terţului în privinţa vânzării-cumpărării, ci doar stabileşte condiţiile extinderii controlului asupra bunurilor realizate prin persoane interpuse sau transmise cu titlu oneros către ascendenţi, descendenţi, fraţi, surori şi afinii de acelaşi grad, precum şi a celor transmise cu titlu gratuit către orice persoană, neinterzicând încheierea unor astfel de acte juridice.

Referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 18 alin. (1) din lege, raportată la art. 44 alin. (9) din Constituţie, Curtea constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece norma constituţională nu exclude confiscarea averii în privinţa căreia instanţa de judecată stabileşte că a fost dobândită ilicit. Din coroborarea alin. (8) şi alin. (9) ale art. 44 din Legea fundamentală reiese că pot exista şi alte cazuri de confiscare, în afară de cel al bunurilor destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni sau contravenţii.

2.În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 8 alin. (1), art. 14 alin. (1), art. 21 alin. (1) şi ale art. 23 din lege, texte care prevăd compunerea şi competenţa comisiei de cercetare, Curtea constată că această comisie nu este un organ de jurisdicţie, nu îndeplineşte o activitate de înfăptuire a justiţiei, aşa cum fără temei se susţine în motivarea excepţiei, ci este un organ de cercetare - aşa cum este şi denumit de lege - şi de sesizare a instanţei de judecată, în condiţiile prevăzute de art. 14 alin. (1) lit. a) din lege. Curtea mai reţine că, această comisie nefiind o instanţă extraordinară, prevederile art. 126 alin. (5) din Constituţie nu au pertinenţă.

Compunerea comisiei din judecători şi procurori nu contravine Constituţiei, deoarece aceasta nu cuprinde nicio restricţie în această privinţă. Pe de altă parte, atât judecătorii, cât şi procurorii sunt magistraţi supuşi obligaţiei de a aplica legea cu imparţialitate, potrivit art. 124 şi art. 132 din Legea fundamentală, ceea ce asigură caracterul comisiei de organ independent şi imparţial.

Totodată, Curtea observă că toate actele comisiei sunt supuse controlului instanţei de judecată în condiţiile art. 16-20 din lege şi, în consecinţă, critica referitoare la încălcarea art. 21 şi a art. 11 şi 20 din Constituţie, raportate la art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale este neîntemeiată

3.Cu privire la dispoziţiile art. 12 alin. (3) şi ale art. 13 din lege, Curtea constată că acestea conţin norme de procedură, care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, sunt de competenţa legiuitorului. Astfel, cercetarea locală şi expertizele prevăzute la art. 12 alin. (3) din lege sunt mijloace de probă dispuse de comisia în componenţa căreia intră şi judecători, iar indisponibilizarea bunurilor reglementată de art. 13 alin. (2) constituie o măsură cu caracter provizoriu, inerentă existenţei dovezilor certe de dobândire ilicită a unor bunuri.

4.Referitor la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 14 alin. (1) lit. b) şi c), art. 18, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 raportate la prevederile art. 44 alin. (8) şi (9) din Constituţie - Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 599/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 839 din 11 octombrie 2006, statuând că, deşi dispoziţiile de lege criticate sunt redactate cu destulă precizie şi claritate pentru a face efectivă protecţia instituită de textul constituţional invocat şi pentru a permite reglarea conduitei celor interesaţi, în cuprinsul lor sunt utilizate formule inadecvate, ceea ce, într-adevăr, ar putea genera probleme şi greutăţi în aplicarea acestora, şi că rămâne în sarcina judecătorilor ca, în cadrul actului de justiţie pe care îl înfăptuiesc, să decidă cu privire la interpretarea şi aplicarea unor norme legale.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7, art. 8 alin. (1), art. 10, art. 12 alin. (3), art. 13, art. 14 alin. (1), art. 18, art. 21 alin. (1), art. 23, art. 28 alin. (1), art. 32, 33 şi 35 din Legea nr. 115/1996 pentru declararea şi controlul averii demnitarilor, magistraţilor, a unor persoane cu funcţii de conducere şi de control şi a funcţionarilor publici, excepţie ridicată de Dan Ioan Popescu şi Elena Popescu în Dosarul nr. 2.163/1/2006 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Complet special Legea nr. 115/1996.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 29 martie 2007.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

OPINIE SEPARATĂ

la Decizia nr. 321 din 29 martie 2007

Contrar opiniei majoritare, considerăm că soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate este susceptibilă de serioase rezerve.

1.În viziunea noastră, este discutabilă absolvirea de orice viciu de neconstituţionalitate a art. 7 din Legea nr. 115/1996, text cu semnificaţie majoră în economia respectivei legi. Potrivit acestuia, declanşarea controlului averii intervine în prezenţa cumulată a două condiţii, şi anume: constatarea unor diferenţe vădite între averea declarată la data învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei; existenţa unor dovezi certe că unele bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Altfel spus, dacă aceste două condiţii sunt îndeplinite, persoana în cauză - demnitar, magistrat, titular al unei funcţii de conducere şi de control sau funcţionar public - iese de sub incidenţa şi protecţia art. 44 alin. (8) din Constituţie şi, ca atare, nu mai beneficiază de prezumţia de liceitate cât priveşte dobândirea bunurilor aflate în patrimoniul său. Aşa fiind, are loc o intervertire a sarcinii probei, cercetatul fiind ţinut să dovedească provenienţa licită a tuturor bunurilor dobândite în perioada supusă controlului.

Cu referire la prima condiţie, textul legal este ambiguu, întrucât, utilizând termenul de "diferenţe vădite" între averea dobândită la data învestirii sau numirii în funcţie şi cea dobândită pe parcursul exercitării funcţiei, nu precizează în ce constă acestea, şi anume dacă respectivele diferenţe sunt de natură valorică sau sunt deduse din existenţa în patrimoniul deţinut după exercitarea funcţiei a unor bunuri noi, care nu figurau în patrimoniul iniţial. Calificativul "vădite", privitor la diferenţe, folosit în acest context, în absenţa definirii sale, nu aduce nicio clarificare, ci, dimpotrivă, se relevă ca o veritabilă normă de cauciuc al cărei conţinut este lăsat la bunul plac al autorului sesizării.

În ceea ce priveşte a doua condiţie, formula utilizată de legiuitor este deficitară prin aceea că pretinde existenţa unor dovezi certe că anumite bunuri ori valori nu puteau fi dobândite din veniturile legale realizate de persoana în cauză sau pe alte căi licite. Starea de certitudine astfel indusă este, însă, ireconciliabilă cu obiectul probaţiunii, care se constituie ca o posibilitate şi constă într-o situaţie negativă, indefinită. Or, este de principiu că o asemenea situaţie nu poate fi probată direct, ci numai mediat, făcându-se dovada situaţiei pozitive contrare. În speţă, aceasta presupune dovada provenienţei ilicite a respectivelor bunuri sau valori, în raport de care se poate reţine că nu puteau fi dobândite din veniturile legale sau pe alte căi licite, exigenţă pe care legea nu o prevede.

În realitate, prin dovezi certe, în contextul respectiv, trebuie, credem, înţelese dovezile privitoare la existenţa în patrimoniul persoanei cercetate a unor bunuri disproporţionat de costisitoare sau a unor valori disproporţionat de mari în raport cu veniturile declarate ale persoanei cercetate, ceea ce antrenează concluzia că nu puteau fi legal dobândite.

Dacă, privitor la bunurile sau valorile în cauză, atare dovezi ar putea, eventual, anihila prezumţia de liceitate, impunându-i titularului sarcina de a dovedi provenienţa licită a acestora, lor nu li se poate recunoaşte însă un efect similar şi cu privire la alte bunuri sau valori, doar pentru că au fost achiziţionate în aceeaşi perioadă cu cele dintâi, o asemenea extrapolare venind în contradicţie cu prevederile art. 44 alin. (8) din Constituţie. Procedeul în sine este neconstituţional, deficienţa organică astfel rezultată neputând fi contracarată cu argumentul firav al constatării unor pretinse diferenţe vădite între averea iniţială şi cea ulterioară.

2.Considerăm, de asemenea, contrar celor statuate prin decizie, că art. 8 alin. (1) şi art. 21 alin. (1) din lege sunt neconstituţionale, întrucât contravin prevederilor art. 1 alin. (4), art. 21 alin. (3) şi art. 125 alin. (3) din Constituţie.

Chiar dacă subscriem tezei acolo susţinute, potrivit căreia comisia de cercetare nu este un organ de jurisdicţie, ci este un organ de cercetare şi de sesizare a instanţei de judecată - teză utilizată ca premisă pentru a demonstra netemeinicia criticii de neconstituţionalitate cu referire la articolele menţionate -, avem serioase rezerve asupra concluziei desprinse.

Pe această linie de gândire, se impune precizat că, deşi Constituţia nu conţine nicio interdicţie expresă referitoare la alcătuirea comisiei din judecători şi procurori - cum, de altfel, corect se reţine în decizie -, supusă unei analize obiective şi atente, opţiunea legiuitorului în acest sens intră, totuşi, în coliziune cu o serie de prevederi ale Legii fundamentale.

În sistemul român de drept - s-a statuat într-o decizie a CEDO - procurorii, acţionând în calitate de magistraţi ai Ministerului Public, subordonaţi mai întâi procurorului general, apoi ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia independenţei faţă de Executiv (C. Bârsan, "Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole", vol. I, p. 355).

Instanţa europeană a decis, de asemenea, că, în măsura în care procurorul "instruieşte" dosarul, chiar dacă în această fază acţionează independent, iar ulterior poate întocmi actul de acuzare, chiar dacă nu participă în calitate de reprezentant al Ministerului Public la procedură în faţa instanţei de judecată, nu este un magistrat independent, în sensul art. 5 paragraful 3 din Convenţie, deoarece, întocmind actul de acuzare, el devine parte în procesul penal, ca reprezentant al statului (idem, p. 352). Deşi se referă la o cauză penală, cele statuate de CEDO îşi găsesc în egală măsură aplicare, pentru identitate de raţiune, şi în cazul procedurii de control al averii, astfel cum este reglementată de legea română.

Aşa fiind, includerea unui procuror în compunerea comisiei de cercetare lipseşte de suport caracterizarea acesteia prin decizie ca organ independent şi imparţial. Gratuitatea acestor calificative este amplificată şi de reglementarea prin lege a desemnării procurorului membru al comisiei de către primul-procuror al parchetului de pe lângă curtea de apel sau de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ambii având competenţa de a formula cereri de cercetare. Or, este greu de crezut că, sesizat fiind de şeful său direct, care, totodată, este cel care l-a numit în această funcţie, procurorul, în calitate de membru al comisiei, ar putea opta pentru respingerea cererii de cercetare.

Întrucât, potrivit chiar celor reţinute în decizie, comisia în cauză este un organ de cercetare şi de sesizare a instanţei, calificare care o integrează autorităţii judecătoreşti, carenţele pe planul independenţei faţă de Executiv se convertesc într-o încălcare a principiului separaţiei puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituţie.

În egală măsură, aceste carenţe pe planul independenţei şi imparţialităţii vin în contradicţie cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţie, care consacră dreptul la un proces echitabil, esenţial şi poate decisiv afectat printr-o cercetare impusă şi părtinitoare. În atare condiţii, împrejurarea că soluţia adoptată de comisie este supusă cenzurii instanţei de judecată nu este de natură, prin ea însăşi, să asaneze viciile de neconstituţionalitate menţionate.

Dar calificarea comisiei drept organ de cercetare şi de sesizare a instanţei, în condiţiile în care în compunerea sa figurează 2 judecători, în considerarea calităţii lor, pe care şi-o menţin, relevă şi un alt viciu de neconstituţionalitate al art. 8 alin. (1) şi al art. 21 alin. (1) din lege, determinat de încălcarea art. 125 alin. (3) din Constituţie. Într-adevăr, în calitatea lor de membri ai respectivei comisii, aceştia desfăşoară o altă activitate decât aceea de înfăptuire a justiţiei, proprie funcţiei de judecător, activitate ţinând de domeniul altei funcţii, pe care astfel o exercită concomitent, deşi, potrivit textului constituţional mai sus menţionat, "funcţia de judecător este incompatibilă cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor didactice din învăţământul superior".

3.Nu putem subscrie nici tezei - adoptată în decizie a deplinei constituţionalităţii a art. 18 alin. (1) din lege, întrucât, aşa cum va rezultă din cele ce vom arăta în continuare, acesta contravine prevederilor art. 44 alin. (9) din Legea fundamentală.

În afara ilicitului penal şi contravenţional, în ipoteza cărora art. 44 alin. (9) din Constituţie prevede posibilitatea confiscării, există şi alte forme de ilicit, corespunzătoare diverselor ramuri de drept din care fac parte normele juridice obiect al încălcării pe calea conduitei ilicite.

Împrejurarea că Legea fundamentală, prin alin. (8) al art. 44, interzice numai confiscarea averii dobândite licit nu îndreptăţeşte extinderea aplicării acestei măsuri - pe cale de interpretare - şi la celelalte forme de ilicit, o asemenea extrapolare fiind esenţial neconstituţională. Or, recunoscând posibilitatea curţii de apel, în ipoteza nejustificării dobândirii unor bunuri anume determinate sau a unei cote-părţi dintr-un bun, de a dispune, cu titlu de alternativă, confiscarea bunurilor sau a cotei-părţi nejustificate, art. 18 alin. (1) din lege procedează ca atare, extinzând măsura confiscării asupra unui domeniu apartenent ilicitului extrapenal, ceea ce rezultă din dispoziţiile alin. (2) ale aceluiaşi articol. Aşa fiind, textul legal menţionat încalcă prevederile art. 44 alin. (9) din Constituţie.

JUDECĂTORI,

Şerban Viorel Stănoiu,

Petre Ninosu,

Acsinte Gaspar