Decizie nr. 34 din 4 martie 1999

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Ioan Muraru - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Ion Bonini - procuror

Carmen Daniela Manea - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală, ridicată de apărătorul inculpatului Sandu Mircea, în lipsa acestuia, în Dosarul nr. 2.019/1998 al Judecătoriei Medias.

La apelul nominal se constata lipsa părţilor. Procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, se acordă cuvântul, pe fond, reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei. În susţinerea concluziilor se arata ca, în speta, Sandu Mircea este trimis în judecata pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie prevăzute la art. 206 din Codul penal. Se mai susţine ca, în raport cu specificul răspunderii penale şi cu faptul ca acesta nu poate fi reprezentat, nu se poate considera ca sunt incalcate dispoziţiile art. 21 alin. (2), care prevede că nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, şi ale art. 24 din Constituţie, potrivit cărora dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau numit din oficiu. Cum însă excepţia a fost invocată de apărătorul inculpatului, potrivit prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate invocată în cauza este inadmisibila.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea nr. 8 din 2 decembrie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 2.019/1998, Judecătoria Medias a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală, ridicată de apărătorul inculpatului Sandu Mircea, în lipsa acestuia.

În motivarea excepţiei se susţine ca textul atacat încalcă dispoziţiile constituţionale ale art. 21 alin. (2), care prevăd ca nici o lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, şi ale art. 24, care prevăd ca dreptul la apărare este garantat. De asemenea, se susţine ca, în lipsa inculpatului, apărătorul "poate pune întrebări martorilor care vor fi audiati", dar "nu poate pune concluzii".

Exprimandu-şi opinia, instanţa de judecată apreciază ca "pot fi puse întrebări martorilor părţii vătămate chiar şi în lipsa inculpatului", însă dispoziţiile art. 174 lit. a) din Codul de procedură sunt constituţionale, "astfel ca excepţia nu este admisibilă".

În conformitate cu dispozitile art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, au fost solicitate punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Preşedintele Camerei Deputaţilor, în punctul de vedere exprimat, arata ca "prin cuantumul pedepsei calomnia a fost exclusa de legiuitor de la posibilitatea reprezentării, prezenta inculpatului în instanţa fiind obligatorie", şi, prin urmare, considera ca "excepţia ridicată este neîntemeiată".

În punctul de vedere comunicat de Guvern se susţine ca excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală, care se referă la reprezentarea inculpatului, nu contravine dispoziţiilor art. 24 din Constituţie privind dreptul la apărare şi nici dispoziţiilor art. 21 alin. (2) privind accesul liber la justiţie.

Preşedintele Senatului nu a comunicat punctul sau de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională este competenţa să se pronunţe asupra excepţiei cu care a fost sesizată.

Excepţia priveşte dispoziţiile art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală, potrivit cărora; "În cursul judecaţii, inculpatul poate fi reprezentat:

a)la judecarea cauzei în prima instanţa ori la rejudecarea ei după desfiinţarea hotărârii în apel sau după casare de către instanţa de recurs, numai dacă pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta supusă judecaţii este amenda sau închisoarea de cel mult un an".

Art. 206 din Codul penal, care incrimineaza infracţiunea de calomnie, pentru care inculpatul a fost trimis în judecata, stabileşte o pedeapsă alternativa, şi anume închisoarea, al carei maxim este de 3 ani, sau amenda.

I. Din cuprinsul dosarului rezultă ca inculpatul, trimis în judecata pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, nu a fost prezent la judecarea cauzei în prima instanţa, când apărătorul sau a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală. În aceste condiţii, Curtea retine ca apărătorul inculpatului nu putea ca, în numele acestuia, sa ridice excepţia de neconstituţionalitate, neavând calitatea de parte în procesul penal. Conform art. 23 şi 24 din Codul de procedură penală, părţile în procesul penal sunt: inculpatul, partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente. Este evident ca, întrucât cauza în care excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată este o cauza penală, nu pot fi aduse în discuţie, în legătură cu lămurirea calităţii de parte şi a posibilităţii reprezentării inculpatului, decât dispoziţiile care reglementează procesul penal. Or, conform art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti "la cererea uneia din părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată", sub sancţiunea respingerii sale ca inadmisibila, asa cum prevede art. 23 alin. (6) din aceeaşi lege. Aceasta soluţie putea fi aplicată, conform textului menţionat, chiar de către instanţa de judecată în urma constatării ca apărătorul inculpatului nu putea sa-l reprezinte pe acesta în lipsa, în condiţiile în care era trimis în judecata pentru o infracţiune sancţionată de Codul penal cu o pedeapsă mai mare de un an. În condiţiile în care instanţa de judecată nu a aplicat prevederile art. 23 alin. (6) din Legea nr. 47/1992, republicată, revine Curţii Constituţionale să constate ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 alin. 1 lit. a) din Codul de procedură penală a fost ridicată cu nerespectarea prevederilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi, ca atare, sa o respingă ca inadmisibila în baza art. 23 alin. (6) din aceeaşi lege.

În legătură cu dreptul părţilor de a ridica excepţia de neconstituţionalitate, Curtea Constituţională a examinat şi problema dreptului procurorului, care nu este menţionat la art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, de a ridica asemenea excepţii. Curtea Constituţională a statuat, prin Decizia nr. 59 din 26 martie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 183 din 18 mai 1998, ca acest drept îi revine şi procurorului în cazul în care el participa la judecata. Temeiul constituţional al acestui drept îl constituie însă textul art. 130 alin. (1) din legea fundamentală, care prevede că: "În activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apara ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor".

II. De altfel, soluţia de respingere a excepţiei ridicate se impune chiar şi în situaţia în care aceasta ar fi examinata în fond.

Ţinând seama de specificul răspunderii penale şi al consecinţelor acesteia asupra inculpatului, dispoziţia conform căreia acesta nu poate fi reprezentat, ci trebuie să participe personal la judecata nu poate fi considerată ca o încălcare a dispoziţiilor art. 21 alin. (2) privind liberul acces la justiţie şi ale art. 24 referitoare la dreptul la apărare, din Constituţie. Dimpotriva, textul legal atacat constituie o garanţie a acestor drepturi fundamentale, întrucât inculpatul nu este împiedicat să fie asistat de un apărător, dar prezenta sa personală este socotită necesară şi utila pentru lămurirea tuturor aspectelor în raport cu care instanţa se poate pronunţa. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 484 din 2 decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi, în ceea ce priveşte temeiul juridic al soluţiei de respingere a excepţiei,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca inadmisibila excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală, ridicată de apărătorul inculpatului Sandu Mircea, în lipsa acestuia, în Dosarul nr. 2.019/1998 al Judecătoriei Medias.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 4 martie 1999.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Carmen Daniela Manea

OPINIE SEPARATĂ

Soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ce face obiectul prezentei cauze este corecta, întrucât dispoziţiile art. 174 lit. a) din Codul de procedură penală sunt constituţionale.

Consideram însă ca temeiul respingerii nu trebuie să fie inadmisibilitatea, conform argumentelor cuprinse în cadrul părţii I a considerentelor deciziei, ce sunt reflectate în dispozitivul acesteia, ci ar fi trebuit să fie netemeinicia motivelor de neconstituţionalitate invocate prin excepţie, conform argumentelor cuprinse, de altfel, în cadrul părţii a II-a a considerentelor deciziei, dar nereflectate în dispozitiv.

În opinia noastră, contrară majorităţii voturilor exprimate de judecătorii Curţii Constituţionale cu ocazia soluţionării prezentei cauze, în situaţiile prevăzute la art. 174 din Codul de procedură penală, când inculpatul nu poate fi reprezentat, avocatul acestuia, legal angajat, are dreptul sa ridice excepţia de neconstituţionalitate, chiar dacă inculpatul nu este prezent la judecarea procesului; aceasta, desigur, doar în măsura în care asemenea apărare nu este formulată împotriva voinţei inculpatului absent, care, de exemplu, la un termen anterior ori printr-un înscris depus la dosar sau pe orice alta cale, a arătat, neîndoielnic, că nu doreşte ridicarea excepţiei de neconstituţionalitate. Asa fiind, instanţa judecătorească, luând act de excepţia ridicată de avocatul legal angajat, trebuie ca, pe cale de încheiere, potrivit art. 23 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată, sa dispună sesizarea Curţii Constituţionale, care, astfel, este legal investită să soluţioneze în fond excepţia de neconstituţionalitate, dacă, desigur, nu exista alte motive de inadmisibilitate. Cu ocazia soluţionării în fond a excepţiei, Curtea va putea, după caz, fie sa admită excepţia, constatând neconstituţionalitatea dispoziţiei legale atacate, fie sa o respingă, întrucât este neîntemeiată.

Spre a pronunţa în prezenta cauza soluţia de respingere pentru inadmisibilitate, majoritatea judecătorilor Curţii Constituţionale a avut în vedere, în principal, interpretarea literala a dispoziţiilor art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora "Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi sau, din oficiu, de către instanţa de judecată"; s-a considerat ca, atunci când excepţia se ridica într-o cauza penală, nu pot fi avute în vedere, în legătură cu stabilirea calităţii de "parte" şi a posibilităţii reprezentării inculpatului, decât dispoziţiile care reglementează procesul penal; de aceea s-a apreciat ca, întrucât, în situaţiile prevăzute la art. 174 din Codul de procedură penală, acea "parte", care este inculpatul, nu poate fi reprezentată, rezultă ca avocatul inculpatului, deşi legal angajat, nu putea ca, în numele "părţii" absente, sa ridice excepţia de neconstituţionalitate.

În ceea ce ne priveşte, consideram ca soluţia care rezultă în mod necesar din aceasta interpretare literala este totuşi inexactă, întrucât problema enuntata poate fi rezolvată corect, doar dacă se recurge la o interpretare teleologica, precum şi la interpretarea sistematica a tuturor normelor juridice convergente, cuprinse nu numai în art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, şi în art. 174 din Codul de procedură penală, ci şi, deopotrivă, în Constituţie, în alte texte din Legea nr. 47/1992 şi în Codul de procedură civilă, după cum urmează:

(1)Astfel, din ansamblul tuturor acestor reglementări rezultă ca "excepţia de neconstituţionalitate" reprezintă o instituţie juridică distinctă, ce excede cadrului procesual concret în care este ridicată, în sensul că regulile juridice care alcătuiesc aceasta instituţie din domeniul jurisdicţiei constituţionale îşi păstrează propria identitate, indiferent dacă excepţia de neconstituţionalitate este ridicată într-un proces de natura civilă (litigiu civil, comercial, de contencios administrativ) ori într-un proces penal. Aceasta înseamnă ca, în speta, excepţia de neconstituţionalitate nu capata caracter de excepţie de drept penal ca urmare a faptului ca a fost ridicată într-un proces penal şi, prin urmare, soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate nu va fi guvernata de regulile aplicabile în procesul penal, ci de regulile juridice specifice acestei instituţii ce aparţine domeniului jurisdicţiei constituţionale. Într-adevăr, în măsura în care asemenea reguli speciale exista, atunci ele au precădere, întrucât specialia generalibus derogant.

(2)Dintre regulile speciale aplicabile excepţiei de neconstituţionalitate trebuie menţionate, în primul rând, dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată, potrivit cărora "Procedura jurisdicţională prevăzută de prezenta lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale. Compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de Curte." Făcându-se aplicatia acestui text legal, trebuie să se constate ca în cuprinsul Legii nr. 47/1992 nu exista nici o dispoziţie care să se refere la problema dacă, în faţa instanţei judecătoreşti, excepţia de neconstituţionalitate poate fi ori nu ridicată de către avocatul părţilor; de aceea urmează a se aplică regulile procedurii civile, iar acestea nu conţin interdicţii de reprezentare pentru avocatul părţilor din proces, de genul celei stabilite la art. 174 din Codul de procedură penală pentru avocatul inculpatului.

(3)De altfel, cercetarea aceleiaşi probleme dintr-o perspectiva diametral opusă conduce la aceeaşi concluzie. Este vorba despre faptul ca principiul specialia generalibus derogant funcţionează, deopotrivă, şi în privinta aplicării dispoziţiilor art. 174 din Codul de procedură penală.

Într-adevăr, aceste dispoziţii au fost stabilite de către legiuitor în vederea soluţionării procesului penal, fiindca, astfel cum rezultă în mod foarte clar şi justificat din cuprinsul părţii a II-a a considerentelor deciziei la care se referă aceasta opinie separată, prezenta personală a inculpatului la soluţionarea procesului penal "este socotită necesară şi utila (de către legiuitor) pentru lămurirea tuturor aspectelor în raport cu care instanţa se poate pronunţa".

Dispoziţiile art. 174 din Codul de procedură penală, care au aceasta destinaţie specială, nu pot fi extrapolate la aspecte ce exced scopului procesului penal, cum sunt acelea referitoare la controlul constituţionalităţii legilor. Procesul judiciar constituie, în esenta, un demers de identificare, prin probele administrate, a situaţiei reale de fapt, urmată de identificarea normelor juridice penale aplicabile acelei situaţii de fapt şi de aplicarea concretă a acestora. Pe de altă parte, excepţia de neconstituţionalitate - ridicată în procesul penal sau civil - depăşeşte acest palier juridic, fiindca se înscrie într-un alt gen de demers, acela al controlului constituţionalităţii legilor, ce consta în compararea reglementării constituţionale cu aceea legală. Sau, cu alte cuvinte, dacă procesul penal constituie o "judecare" a persoanelor (adică o comparare a conduitei concrete a persoanelor cu conduita abstracta dispusă prin lege), controlul constituţionalităţii legii reprezintă un fel de "judecare" a legii, prin compararea acesteia cu normele juridice constituţionale. Astfel cum dispune art. 1 alin. 1 din Codul de procedură penală, "Procesul penal are ca scop constatarea la timp şi în mod complet a faptelor care constituie infracţiuni, astfel ca orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsita potrivit vinovatiei sale şi nici o persoană nevinovată sa nu fie trasa la răspundere penală." Pe de altă parte, scopul controlului constituţionalităţii legilor, inclusiv pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, este garantarea supremaţiei Constituţiei, iar singura sancţiune ce poate fi aplicată de către Curtea Constituţională este declararea ca neconstitutionala a dispoziţiei legale controlate.

Asa fiind, scopul avut în vedere prin dispoziţiile art. 174 din Codul de procedură penală nu permite aplicarea acestor dispoziţii speciale la atingerea unui alt scop decât acela al procesului penal, şi anume garantarea supremaţiei Constituţiei.

(4)Caracterul constituţional ori neconstitutional al unei dispoziţii legale reprezintă, neîndoielnic, o problemă a carei importanţa este, pentru societate, mult mai mare decât aceea referitoare la necesitatea ca, în cauzele penale privind săvârşirea unor infracţiuni sancţionate cu pedepse mai mari decât amenda sau închisoarea pentru un an, să fie asigurată prezenta personală a inculpatului la judecarea cauzei de către instanţa de judecată competenţa. Aceasta, deoarece deciziile Curţii Constituţionale prin care se constata neconstituţionalitatea unei dispoziţii legale sunt obligatorii, producand efecte erga omnes (în conformitate cu art. 145 alin. (2) din Constituţie şi cu art. 23 alin. (3) şi (6) din Legea nr. 47/1992), astfel încât ele operează modificări în conţinutul ordinii normative. Asa fiind, este incontestabil ca interesul clarificarii caracterului constituţional sau neconstitutional al unei dispoziţii legale prevalează faţă de interesul prezentei personale a inculpatului în cauzele prevăzute la art. 174 din Codul de procedură penală.

(5)Spre deosebire de alte sisteme constituţionale, art. 144 lit. c) din Constituţie nu recunoaşte persoanelor - fizice ori juridice - dreptul de a aduce direct în faţa Curţii Constituţionale problema caracterului neconstitutional al unei dispoziţii legale, impunând ca acestea sa pornească un proces în faţa instanţelor judecătoreşti, pentru ca, ulterior, în cadrul acelui proces, sa ridice excepţia de neconstituţionalitate, care va fi soluţionată de către Curtea Constituţională. În consecinţa, controlul constituţionalităţii legilor, după promulgarea acestora, se realizează într-un număr relativ mic de cazuri.

De aceea introducerea unor restrictii suplimentare pe traseul supunerii dispoziţiilor legale controlului de constituţionalitate nu este în concordanta cu spiritul prevederilor art. 51 din Constituţie ("Respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie"), atunci când aceste restrictii nu se întemeiază pe utilizarea tuturor metodelor de interpretare, ci doar pe interpretarea literala a textelor referitoare la procedura controlului constituţionalităţii. Este, fără indoiala, în interesul general ca în faţa Curţii Constituţionale să fie trimise cat mai multe excepţii de neconstituţionalitate, în vederea clarificarii caracterului constituţional ori neconstitutional al legilor în vigoare. Aceasta este una dintre căile prin care se justifica existenta Curţii Constituţionale. Iar aceasta unica autoritate de jurisdicţie constituţională are ea însăşi obligaţia ca, în vederea atingerii scopului sau "garantarea supremaţiei Constituţiei", potrivit art. 1 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să contribuie, prin deciziile pronunţate, la facilitarea sesizării sale de către cei interesaţi, inclusiv atunci când este necesar să se recurgă la interpretarea în acest sens a dispoziţiilor legale referitoare la jurisdicţia constituţională.

(6)Trebuie observat ca, dacă se adoptă poziţia exprimată prin decizia la care se referă prezenta opinie separată, nu sunt satisfacute îndeajuns nici importante interese generale, nici interese legitime de natura personală.

(6.a) Astfel, ca urmare a soluţiei pe care nu o impartasim, satisfacerea interesului general al clarificarii caracterului constituţional ori neconstitutional al unei legi atarna, până la urma, de prezentarea sau neprezentarea fizica la proces a unui inculpat (şi nici măcar de poziţia adoptată de acesta, întrucât, în imensa majoritate a cazurilor, inculpatul prezent se margineste sa consimtă, prin tacerea sa, la apărările formulate de avocatul pe care l-a angajat), ceea ce deplaseaza problema asigurării supremaţiei Constituţiei pe terenul anecdoticii.

(6.b) În plus, soluţia pe care o consideram corecta contribuie nu numai la satisfacerea interesului general al asigurării supremaţiei Constituţiei, ci şi la satisfacerea interesului, de asemenea general, al creării mijloacelor procedurale corespunzătoare pentru apărarea, în cadrul unui proces echitabil, a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului, astfel cum sunt ele reglementate prin Constituţie şi prin actele internaţionale la care România este parte (şi pe care, în temeiul art. 20 din Constituţie, Curtea Constituţională este obligată să le aplice).

(6.c) De altfel, aceasta soluţie este de natura să contribuie şi la satisfacerea interesului personal al inculpatului de a beneficia de o apărare calificată, în concordanta cu dispoziţiile art. 24 din Constituţie. Într-adevăr, excepţia de neconstituţionalitate formulată de avocatul inculpatului este ridicată întotdeauna în favoarea acestuia din urma, iar singura consecinţa nefavorabila pentru inculpat este eventuala respingere a excepţiei de către Curtea Constituţională, care, după analiza, o poate considera neîntemeiată.

(6.d) În context, mai trebuie observat ca, în raport cu ceilalţi inculpaţi (care pot fi reprezentaţi şi pentru care, prin urmare, avocatul poate ridica excepţii de neconstituţionalitate), categoria inculpaţilor cărora le sunt aplicabile dispoziţiile art. 174 din Codul de procedură penală este defavorizată, deşi pentru aceştia legea prevede sancţiuni mai aspre, astfel încât şi necesitatea apărării lor (inclusiv pe calea ridicării excepţiilor de neconstituţionalitate) este mai mare. De altminteri, această categorie de inculpaţi este defavorizată în raport şi cu celelalte părţi ale procesului penal (partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente), pentru care avocatul legal angajat poate ridica excepţii de neconstituţionalitate chiar în lipsa acestora.

(7)Este adevărat ca, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională este unica autoritate de jurisdicţie constituţională în România". Nu este însă mai puţin adevărat, pe de altă parte, şi ca dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie referitoare la excepţia de neconstituţionalitate realizează, printre altele, asocierea instanţelor judecătoreşti la efectuarea controlului constituţionalităţii legilor, motiv pentru care dispoziţiile art. 16 din Legea nr. 47/1992, republicată (referitoare la aplicabilitatea regulilor procedurii civile, în completarea procedurii jurisdicţionale prevăzute expres de Legea nr. 47/1992), trebuie să fie avute în vedere şi de către instanţele judecătoreşti - civile ori penale - atunci când în faţa lor este ridicată o excepţie de neconstituţionalitate.

(8)Potrivit art. 24 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, republicată, la soluţionarea, în faţa Curţii Constituţionale, a excepţiei de neconstituţionalitate, "Părţile pot fi reprezentate prin avocaţi cu drept de a pleda la Curtea Suprema de Justiţie". Întrucât legea nu face nici o distincţie, rezultă ca posibilitatea reprezentării prin avocat exista inclusiv în cazul soluţionării unei excepţii de neconstituţionalitate ridicate într-un proces penal în care reprezentarea inculpatului nu este admisibilă, fiind aplicabile dispoziţiile art. 174 din Codul de procedură penală. De aceea nu se vede de ce avocatul legal angajat nu ar putea ridica în faţa instanţei de judecată excepţia de neconstituţionalitate, la a carei soluţionare în faţa Curţii Constituţionale este însă întotdeauna admisibilă reprezentarea prin avocat.

(9)Se poate afirma ca, până la urma, întreaga problematica ce face obiectul acestei opinii separate se reduce la următoarele doua întrebări:

–Cui dauneaza ca, pe baza unei interpretări teleologice şi sistematice, în opoziţie cu simpla interpretare literala, inculpatul absent să poată fi aparat, în toate cazurile, prin ridicarea de către avocatul acestuia, legal angajat, a unei excepţii de neconstituţionalitate?

–Care este interesul legitim pentru care Curtea Constituţională sa nu poată soluţiona pe fond o astfel de excepţie de neconstituţionalitate, spre a clarifica dacă acea lege este ori nu constituţională, în loc de a nu intră în fondul problemei şi de a respinge excepţia ca inadmisibila, prin formalism excesiv?

În ceea ce ne priveşte, nu putem identifica raspunsuri satisfăcătoare la aceste întrebări.

De aceea, în raport cu ansamblul argumentelor de mai sus, trebuie concluzionat ca, în conformitate cu regulile de interpretare teleologica şi sistematica, expresia din cuprinsul art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, conform căreia excepţia de neconstituţionalitate poate fi ridicată "la cererea unei părţi" are înţelesul ca excepţia poate fi ridicată "pentru una dintre părţile procesului".

Consecinţa este ca, atunci când excepţia de neconstituţionalitate se ridica, în procesul penal, de către avocatul inculpatului, nu are importanţa dacă, potrivit distinctiei operate de art. 174 din Codul de procedură penală, inculpatul poate ori nu să fie reprezentat de către avocatul sau, legal angajat, fiindca este de principiu ca întotdeauna avocatul inculpatului ridica excepţia de neconstituţionalitate pentru inculpat, inclusiv atunci când acesta din urma nu participa personal la proces.

În speta, aplicarea acestei concluzii ar fi condus la soluţionarea în fond de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate, iar nu la respingerea de plano a acesteia ca inadmisibila, sub cuvânt că nu sunt satisfacute cerinţele art. 23 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, republicată, referitoare la corecta sesizare a Curţii Constituţionale.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Judecător,

prof. univ. dr. Ioan Muraru

Judecător,

prof. univ. dr. Lucian Stangu

Judecător,

Kozsokar Gabor