Decizie nr. 11 din 17 ianuarie 2013

Acsinte Gaspar - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Fabian Niculae - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Antonia Constantin.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Volksbank România" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.169/303/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a comercială şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.532D/2012.

La apelul nominal se prezintă pentru autoarea excepţiei de neconstituţionalitate domnul avocat Mihai Kehaiyan din Baroul Bucureşti, precum şi partea Adrian Vasile Boeru, lipsind cealaltă parte.

Procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul părţii prezente care formulează o cerere prealabilă, solicitând conexarea prezentului dosar la Dosarul nr. 28D/2013 de pe rolul Curţii Constituţionale, dosar aflat în stadiu de raport.

Având cuvântul pentru a se pronunţa asupra acestei cereri prealabile, atât cealaltă parte prezentă, cât şi reprezentantul Ministerului Public se opun admiterii acesteia.

Analizând cererea, Curtea respinge cererea prealabilă formulată. Potrivit dispoziţiilor art. 53 alin. (5) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, conexarea dosarelor aflate pe rolul Curţii Constituţionale se dispune atunci când obiectul excepţiei este identic. Obiectul Dosarului nr. 28D/2013 se referă la dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, fiind diferit de cel din Dosarul nr. 1.532D/2012. Astfel, cererea prealabilă nu poate fi soluţionată favorabil.

Preşedintele acordă cuvântul reprezentantului autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, care solicită admiterea acesteia arătând că dispoziţiile legale criticate încalcă prevederile art. 135 din Constituţie, libertatea economică şi libertatea contractuală, inclusiv prin încălcarea autonomiei de voinţă a părţilor contractante.

În continuare, preşedintele acordă cuvântul părţii Adrian Vasile Boeru, care arată că dispoziţiile legale criticate sancţionează, de fapt, atitudinile abuzive, astfel încât se impune respingerea ca neîntemeiată a excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Acesta arată că prevederile legale criticate reglementează, de fapt, o formă specială de leziune, ele nefiind de natură să încalce libertatea economică sau pe cea contractuală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 19 septembrie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 10.169/303/2011, Tribunalul Bucureşti - Secţia a VI-a comercială a sesizat Curtea Constituţională cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori.

Excepţia a fost invocată de Societatea Comercială "Volksbank România" - S.A. din Bucureşti într-un dosar având ca obiect soluţionarea recursului formulat împotriva unei sentinţe civile a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti prin care s-a anulat un act.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea acesteia susţine, în esenţă, că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, întrucât conferă doar consumatorului, deci unei singure părţi, dreptul de a dispune rezilierea unui contract sinalagmatic, în condiţiile în care acesta încalcă interesele sale, în timp ce agentul economic este privat de posibilitatea de a face acelaşi lucru atunci când interesele sale ar fi afectate. În concret, ca urmare a acestor dispoziţii legale, banca ce figurează ca parte la o convenţie de credit nu va putea modifica sub niciun aspect clauzele contractuale (în raport cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 193/2000), dar, mai mult decât atât, va trebui să le accepte pur şi simplu pe acestea, fără a avea măcar posibilitatea rezilierii contractului.

Un alt aspect criticabil este dat de sfera intereselor consumatorului, care nu este delimitată în niciun fel, textul de lege lăsând la libera apreciere a acestuia stabilirea situaţiilor în care interesele sale sunt încălcate sau nu, banca neputând interveni sub nicio formă.

Tribunalul Bucureşti - Secţia VI-a comercială apreciază excepţia de neconstituţionalitate ca fiind neîntemeiată. După opinia instanţei, Legea nr. 193/2000 sancţionează introducerea unor clauze abuzive în contractele standard preformulate, cum sunt şi convenţiile de credit, sau formularea unor condiţii generale acceptate de consumatori fără a putea fi negociate. Prin urmare, banca nu avea de ce să solicite modificarea vreunei clauze contractuale stabilite chiar de ea în cadrul convenţiei. Art. 7 din Legea nr. 193/2000 reglementează posibilitatea rezilierii în ipoteza în care convenţia nu-şi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor abuzive, ceea ce profită ambelor părţi contractante.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale. Astfel, arată că prin acestea se sancţionează clauzele abuzive cuprinse în contract, care creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor. Eliminarea unor astfel de clauze din contract este impusă de însăşi natura abuzivă a acestora, iar faptul că legiuitorul a statuat doar pentru consumator posibilitatea de a solicita rezilierea contractului nu este de natură a aduce atingere vreunui principiu constituţional.

După opinia Avocatului Poporului, culpa pentru introducerea unor clauze contractuale care, ulterior, s-au dovedit a fi abuzive nu revine consumatorului, acesta de cele mai multe ori fiind nevoit să adere la un astfel de contract, ci celeilalte părţi contractante, în speţă o unitate bancară, care a întocmit şi redactat actul cu inserarea unor astfel de clauze.

Pe de altă parte, motivele invocate de autoarea excepţiei de neconstituţionalitate în sprijinul acesteia nu reprezintă veritabile critici de neconstituţionalitate, ci evidenţiază probleme legate de modul de aplicare a normelor legale criticate. Principalele argumente se referă la lipsa reglementării de către legiuitor a posibilităţii de modificare de către unitatea bancară a clauzelor contractuale constatate ca abuzive, or, clarificarea acestor aspecte nu ţine de competenţa instanţei de contencios constituţional. În plus, se apreciază că o astfel de reglementare ar crea un beneficiu unităţii bancare, care şi aşa deţine un control asupra clauzelor ce pot fi inserate în contract, fiind normală sancţionarea utilizării unor contracte de adeziune care conţin clauze abuzive, prin rezilierea acestora.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţilor prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, republicată în Monitorul Oficial al Românei, Partea I, nr. 543 din 3 august 2012, dispoziţii ce au următoarea redactare: "În măsura în care contractul nu îşi mai poate produce efectele după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului, putând solicita, după caz, şi daune-interese."

În opinia autoarei excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 135 alin. (2) lit. a) privind libertatea comerţului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că susţinerile autoarei excepţiei de neconstituţionalitate sunt neîntemeiate pentru motivele ce vor fi arătate în continuare.

Dispoziţiile legale criticate reprezintă opţiunea legiuitorului, care a adoptat aceste măsuri ca urmare a constatării faptului că foarte multe dintre contractele încheiate între profesionişti şi consumatori sunt contracte de adeziune, în care consumatorii nu au, în realitate, decât posibilitatea de a accepta sau nu semnarea unui contract (din cauze care ţin, în general, de poziţia pe piaţă a respectivilor profesionişti), fără o negociere a clauzelor contractuale care sunt impuse de către profesionişti.

Legea nr. 193/2000 conţine în anexa sa şi o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Aşadar, profesioniştii au la dispoziţie un instrument legal care le oferă posibilitatea să îşi adapteze în timp util conduita în cazul în care propun bunuri şi servicii unor consumatori.

Art. 135 alin (2) lit. a) din Constituţie prevede că statul trebuie să asigure libertatea comerţului, dar acest lucru nu echivalează cu lipsa unui cadru normativ adecvat care să reglementeze exercitarea activităţilor specifice în condiţii care să asigure funcţionarea unei economii de piaţă viabile în care consumatorii să fie protejaţi în faţa unor abuzuri ale agenţilor economici aflaţi, din diferite motive, pe poziţii de forţă.

Dispoziţiile legale criticate reprezintă atât o sancţiune la adresa acelor profesionişti care înţeleg să profite de situaţia unor consumatori aflaţi, de multe ori, pe poziţii de inegalitate faţă de aceştia, cât şi o măsură de protecţie a debitorilor (în ipoteza din dosarul de faţă) care, altfel, ar fi puşi în situaţia de a suporta o sarcină disproporţionată. Dacă s-ar recunoaşte creditorilor dreptul de a cere, în această ipoteză, rezilierea contractului, s-ar putea ajunge la atitudini şicanatorii din partea acestora la adresa debitorilor.

Aşadar, aceste prevederi stabilesc cadrul legal în care aceşti profesionişti îşi pot desfăşura activitatea, având drept scop restabilirea unui just echilibru între interesele profesioniştilor care furnizează bunuri şi servicii şi cele ale consumatorilor.

Având în vedere considerentele de mai sus, Curtea constată că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile art. 135 alin. (2) lit. a) privind libertatea comerţului din Constituţie şi, prin urmare, va respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate.

Pentru motivele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, excepţie ridicată de Societatea Comercială "Volksbank România" - S.A. din Bucureşti în Dosarul nr. 10.169/303/2011 al Tribunalului Bucureşti - Secţia a VI-a comercială.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 17 ianuarie 2013.

PREŞEDINTE,

ACSINTE GASPAR

Magistrat-asistent,

Fabian Niculae