Hotărâre din 6 decembrie 2007

(Cererea nr. 30.658/05))

Strasbourg

În cauza Beian împotriva României (nr. 1),

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul E. Myjer, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 15 noiembrie 2007,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 30.658/05) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Aurel Beian (reclamantul), a sesizat Curtea la data de 4 august 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamantul este reprezentat de soţia sa, doamna Elena Beian. Guvernul român (Guvernul) este reprezentat de agentul său, domnul Răzvan Horaţiu Radu, de la Ministerul Afacerilor Externe.

3.Reclamantul se plânge de inechitatea unei proceduri referitoare la acordarea unei prestaţii sociale, precum şi de un tratament discriminatoriu faţă de alte persoane aflate într-o situaţie similară.

4.La data de 2 iunie 2006, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 alin. 3, aceasta a hotărât să analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi fondul cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

5.Reclamantul s-a născut în anul 1932 şi locuieşte la Sâncraiu de Mureş.

6.În anul 1953, reclamantul a fost chemat pentru a efectua serviciul militar. Cu toate acestea, din cauză că tatăl său s-a opus colectivizării terenurilor agricole, nu i s-a permis să participe la instrucţia militară, ci a fost trimis în mai multe unităţi militare, printre care unitatea militară din Vatra Dornei, ca muncitor în construcţii. Serviciul său militar a luat sfârşit în anul 1955.

7.În anul 1961, Direcţia Generală a Serviciului Muncii (denumită în continuare D.G.S.M. ), organ administrativ ce grupa unităţile militare create special pentru a primi recruţii cărora le era interzisă instrucţia militară, a fost desfiinţată.

8.Legea nr. 309 din 22 mai 2002 a recunoscut munca efectuată în cadrul unităţilor militare subordonate D.G.S.M. drept muncă forţată şi a instituit măsuri reparatorii, printre care o indemnizaţie lunară, gratuitate la tratamentele medicale şi scutirea de taxa de abonament la radio şi televizor.

9.La data de 22 august 2002, reclamantul a solicitat, din partea casei judeţene de pensii şi asigurări sociale (casa judeţeană), acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002. Prin Decizia din 19 decembrie 2002, casa judeţeană a respins cererea pe motivul că reclamantul nu îşi efectuase serviciul militar într-o unitate militară subordonată D.G.S.M.

10.Prin acţiunea introdusă la data de 5 mai 2003 împotriva casei judeţene, reclamantul a solicitat Curţii de Apel Târgu Mureş să anuleze Decizia din 19 decembrie 2002 şi să îi recunoască statutul de persoană care a efectuat o muncă forţată în timpul serviciului militar.

11.Prin Decizia din 2 iunie 2003, Curtea de Apel a admis acţiunea şi a obligat casa judeţeană să adopte o nouă decizie prin care să acorde reclamantului drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002. Invocând menţiunile înscrise în livretul militar al reclamantului, Curtea de Apel a constatat că acesta efectuase în unitatea militară din Vatra Dornei diferite lucrări în construcţii şi că fusese liberat ca "soldat combatant neinstruit".

12.Casa judeţeană a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (Înalta Curte de Casaţie).

13.La cererea reclamantului, Înalta Curte de Casaţie a înaintat Curţii Constituţionale excepţia de neconstituţionalitate a art. 1 din Legea nr. 309 din 22 mai 2002. Reclamantul a susţinut că acest articol încalcă art. 16 din Constituţie şi Convenţia europeană a drepturilor omului, consacrând o discriminare între persoanele care au efectuat acelaşi tip de muncă forţată în timpul serviciului militar. El a apreciat că această diferenţă de tratament era nejustificată din moment ce nu se baza decât pe subordonarea administrativă a unităţilor militare din care recruţii făceau parte.

14.Prin Decizia din 1 aprilie 2004, Curtea Constituţională a respins excepţia, statuând că:

Stabilirea categoriilor de persoane cărora li se acordă anumite reparaţii pentru constrângerile şi privaţiunile suferite în trecut (...), intră în atribuţiile exclusive ale autorităţii legiuitoare, cu condiţia ca, evident, să nu instituie privilegii ori discriminări între persoanele care se încadrează în aceeaşi categorie şi se află într-o situaţie identică. Din textul art. 1 al Legii nr. 309/2002 nu rezultă nici privilegii şi nici discriminări care să contravină art. 16 alin. (1) din Constituţie.

15.Prin Decizia din 8 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie a admis recursul casei judeţene, a casat decizia Curţii de Apel şi a trimis dosarul în vederea administrării de noi probe pentru a stabili dacă unitatea militară din Vatra Dornei făcuse parte din D.G.S.M.

16.Dând curs unei cereri de informaţii a Curţii de Apel, prin Adresa din 1 noiembrie 2004, unitatea militară din Piteşti, care păstra arhivele armatei, a precizat că unitatea militară din Vatra Dornei nu se afla pe lista unităţilor militare ce au făcut parte din D.G.S.M. Ea a menţionat şi că, în virtutea normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 309/2002, această listă fusese întocmită de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, care i-o comunicase unităţii militare din Piteşti ca "instrument de lucru".

17.La data de 3 noiembrie 2004, Arhivele Naţionale ale Ministerului Administraţiei şi Internelor au informat Curtea de Apel că unitatea militară din Vatra Dornei nu a făcut parte din D.G.S.M.

18.Bazându-se pe informaţiile furnizate de unitatea militară din Piteşti şi de Arhivele Naţionale şi apreciind că Legea nr. 309/2002 nu se aplică decât în cazul recruţilor care au lucrat în unităţi militare subordonate D.G.S.M., Curtea de Apel a respins acţiunea prin Decizia din 8 noiembrie 2004.

19.Reclamantul a formulat recurs în faţa Înaltei Curţi de Casaţie, susţinând că unitatea militară din Piteşti nu a răspuns de fapt la cererea de informaţii a Curţii de Apel, din moment ce s-a limitat la a reproduce informaţiile cuprinse în lista întocmită de Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale, şi că ea omisese să verifice dosarul de recrutare care dovedea munca efectuată.

20.În plus, el a denunţat discriminarea operată de lege între recruţii care au efectuat muncă forţată în unităţile militare ce făceau parte din D.G.S.M. şi ceilalţi recruţi care, deşi au efectuat acelaşi tip de muncă, nu beneficiau de prevederile acestei legi din singurul motiv că unităţile lor militare nu făceau parte din ea. În orice caz, el a arătat că, prin Decizia din 21 ianuarie 2004, un fost recrut care se afla în aceeaşi situaţie cu a sa obţinuse câştig de cauză în faţa Înaltei Curţi de Casaţie, care i-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002.

21.Prin Decizia irevocabilă din 13 mai 2005, Înalta Curte de Casaţie a respins recursul şi a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu următoarea motivare:

Potrivit dispoziţiilor Legii nr. 309/2002, beneficiază de prevederile ei persoanele care, în perioada 1950-1961, au efectuat stagiul militar în detaşamente de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii.

Rezultă că determinant pentru încadrarea unei persoane în categoria beneficiarilor Legii nr. 309/2002 nu este activitatea pe care a desfăşurat-o în unitatea militară respectivă - muncă în construcţii -, ci apartenenţa acesteia la Direcţia Generală a Serviciului Muncii în sistemul căruia s-au constituit detaşamente de muncă forţată.

În acest context, cum în adresa eliberată de UM 02405 Piteşti se precizează că unitatea în care reclamantul şi-a satisfăcut stagiul militar nu se află în tabelul cu evidenţa detaşamentelor de muncă care au făcut parte din Direcţia Generală a Serviciului Muncii, în mod corect instanţa de fond a considerat că nu sunt întrunite cerinţele Legii nr. 309/2002 şi a respins acţiunea.

II. Dreptul şi practica internă pertinente

1.Legea nr. 309 din 22 mai 2002 privind recunoaşterea şi acordarea unor drepturi persoanelor care au efectuat stagiul militar în cadrul D.G.S.M. în perioada 1950-1961

Articolul 1

Beneficiază de prevederile prezentei legi persoana, cetăţean român, care a efectuat stagiul militar în detaşamentele de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii în perioada 1950-1961.

Articolul 2

Persoanele care s-au aflat în situaţia prevăzută la art. 1 au dreptul la o indemnizaţie lunară (...).

Articolul 5

"Persoanele prevăzute la art. 1 vor beneficia (...), precum şi de următoarele drepturi:

–asistenţă medicală şi medicamente în mod gratuit (...);

–scutirea de la plata taxei de abonament la radio şi televizor (...)."

Articolul 6 alin. 2 şi 3

"Stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se face, la cerere, pe baza înscrisurilor din livretele militare, din adeverinţele eliberate de centrele militare judeţene sau de U.M. 02405 Piteşti.

Cererile pentru stabilirea drepturilor prevăzute de prezenta lege se depun la casele teritoriale de pensii şi a municipiului Bucureşti."

2.Hotărârea Guvernului din 10 octombrie 2002 privind normele de aplicare a Legii nr. 309/2002

Articolul 7

Pentru stabilirea drepturilor prevăzute de lege Casa Naţională de Pensii şi Alte Drepturi de Asigurări Sociale poate solicita Arhivelor Naţionale (...) întocmirea unei evidenţe a detaşamentelor de muncă din cadrul Direcţiei Generale a Serviciului Muncii, în baza documentelor pe care le deţin.

3.Hotărârea din 2 decembrie 2003 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

22.Într-o cauză similară cu cea a reclamantului, un fost recrut care a efectuat muncă forţată într-o unitate militară ce nu era subordonată D.G.S.M. a solicitat să îi fie aplicată Legea nr. 309/2002. Deoarece casa judeţeană de pensii îi respinsese cererea pe motiv că legea nu se aplică decât în cazul recruţilor din detaşamentele de muncă, el a contestat cu succes această decizie în faţa Curţii de Apel.

23.În urma recursului casei judeţene de pensii, Înalta Curte de Casaţie a confirmat temeinicia deciziei Curţii de Apel, cu motivarea următoare:

Din moment ce nu se contestă prestarea muncii pe durata stagiului militar în detaşamente de muncă organizate în acest scop, nu se justifică măsura exceptării reclamantei, (...), de la acordarea drepturilor solicitate. În caz contrar, s-ar ajunge la situaţii inechitabile, de recompensare parţială doar a persoanelor care au efectuat stagiul militar în condiţii identice şi care, datorită unor împrejurări formale, ce ţin exclusiv de subordonarea ierarhică a unităţii militare, beneficiază de un tratament diferit şi evident, discriminatoriu.

4.Alte decizii ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

24.În mai multe decizii, printre care cele din data de 4 noiembrie 2003, 21 ianuarie, 2 iunie şi 14 decembrie 2004, 11 şi 19 ianuarie, 7, 14, 18, 22 şi 28 februarie, 1, 8, 14 şi 28 martie, 24 mai 2005, 24 mai şi 6 iunie 2006, Înalta Curte de Casaţie a exprimat aceeaşi poziţie ca în decizia menţionată mai sus.

25.Cu toate acestea, în alte decizii, printre care cele din data de 13 şi 28 noiembrie 2003, 11 martie, 15, 22 şi 29 aprilie 2004, 11 şi 18 ianuarie, 1, 17 şi 21 februarie, 1, 10 şi 28 martie, 13 şi 23 mai şi 4 noiembrie 2005, 12 şi 13 aprilie şi 25 mai 2006, aceeaşi instanţă s-a pronunţat în sens contrar, şi anume că recruţii care nu îşi efectuaseră stagiul militar într-o unitate militară subordonată D.G.S.M. nu puteau beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinselor încălcări ale art. 6 alin. 1 din Convenţie

26.Reclamantul pretinde că ar fi avut loc o dublă încălcare a art. 6 alin. 1 din Convenţie.

27.Pe de o parte, el se plânge de o încălcare a principiului securităţii juridice din cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie. Pe de altă parte, el apreciază că acţiunea sa nu a fost soluţionată de către "o instanţă independentă şi imparţială" din cauza faptului că instanţele interne s-au bazat în mod decisiv pe informaţiile furnizate de unitatea militară din Piteşti, care s-a limitat la a relua informaţiile cuprinse într-o listă întocmită de partea pârâtă. Art. 6 alin. 1 din Convenţie prevede că:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi imparţială (...), care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).

A. Securitatea juridică şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie

1.Asupra admisibilităţii

28.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul articolului 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este incident niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

2.Asupra fondului

29.Guvernul susţine că, pe parcursul litigiului, instanţele interne au respectat în întregime garanţiile de independenţă, imparţialitate, celeritate, publicitate şi egalitate a armelor.

30.În opinia Guvernului, faptul că în alte cauze similare instanţele interne au acordat câştig de cauză altor foşti recruţi, a căror situaţie era similară cu cea a reclamantului, nu a avut nicio influenţă asupra echităţii procedurii. În plus, Guvernul arată că interpretarea pe care judecătorii au dat-o art. 1 din Legea nr. 309/2002 era conformă cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

31.Reclamantul afirmă că interpretarea art. 1 din Legea nr. 309/2002 a încălcat principiul securităţii juridice. El arată că soluţia la care au ajuns instanţele interne în cauza sa era în contradicţie cu cele ale altor instanţe şi, în special, ale Înaltei Curţi de Casaţie, în baza cărora se putea aştepta în mod rezonabil să aibă câştig de cauză.

32.Curtea reafirmă încă de la început că Convenţia nu le impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de a repara nedreptăţile sau prejudiciile cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia (a se vedea, mutatis mutandis, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44-912/98, § 35, CEDO 2004-IX).

33.Cu toate acestea, dacă statele decid să adopte legi pentru a despăgubi victimele pentru nedreptăţile comise în trecut, acestea trebuie aplicate cu o claritate şi o coerenţă rezonabile pentru a evita, pe cât posibil, insecuritatea juridică şi incertitudinea pentru persoanele îndreptăţite. În această privinţă, trebuie subliniat că incertitudinea, fie ea legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important ce trebuie luat în considerare pentru a aprecia comportamentul statului (a se vedea, mutatis mutandis, Broniowski împotriva Poloniei [MC], nr. 31.443/96, § 151, CEDO 2004-V, şi Păduraru împotriva României, nr. 63.252/00, § 92, CEDO 2005-... [extrase]).

34.În speţă, Curtea observă că, în temeiul Legii nr. 309/2002, nu puteau beneficia de măsurile reparatorii decât recruţii care au efectuat muncă forţată în unităţi ce aparţineau D.G.S.M. Invocând principiul nediscriminării, pornind de la decizia pronunţată la data de 2 decembrie 2003, Înalta Curte de Casaţie, într-o serie de decizii, a extins domeniul de aplicare a acestei legi asupra tuturor recruţilor care au efectuat muncă forţată în timpul stagiului lor militar, fără a lua în considerare subordonarea ierarhică a unităţilor militare din care făceau parte.

35.Cu toate acestea, într-o altă serie de decizii pronunţate în aceeaşi perioadă, Înalta Curte de Casaţie a dezvoltat o jurisprudenţă contrară, deoarece a respins, ca şi în cazul reclamantului, acţiunile recruţilor care efectuaseră o muncă forţată în afara D.G.S.M.

36.În lipsa unui mecanism capabil să asigure coerenţa practicii în cadrul celei mai înalte instanţe interne, aceasta a ajuns să pronunţe, uneori chiar în aceeaşi zi, decizii diametral opuse cu privire la domeniul de aplicare a Legii nr. 309/2002 (a se vedea, de exemplu, deciziile din 11 ianuarie, 1 şi 28 martie 2005).

37.Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond având competenţă în raza lor teritorială. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai să regleze aceste contradicţii de jurisprudenţă (Zielinski şi Pradal şi Gonzalez şi alţii împotriva Franţei [MC], nr. 24.846/94 şi 34.165/96 la 34.173/96, § 59, CEDO 1999-VII).

38.În cauză se constată că Înalta Curte de Casaţie se afla la originea acestor divergenţe profunde şi persistente în timp.

39.Această practică, ce s-a dezvoltat în cadrul celei mai înalte autorităţi judiciare a ţării, este în sine contrară principiului securităţii juridice, care este implicit în ansamblul articolelor din Convenţie şi care constituie unul dintre elementele fundamentale ale statului de drept (a se vedea, mutatis mutandis, Baranowski împotriva Poloniei, nr. 28.358/95, § 56, CEDO 2000-III). În loc să-şi îndeplinească rolul de a stabili o interpretare de urmat, Înalta Curte de Casaţie a devenit ea însăşi o sursă de insecuritate juridică, reducând astfel încrederea publicului în sistemul judiciar (a se vedea, mutatis mutandis, Sovtransavto Holding împotriva Ucrainei, nr. 48.553/99, § 97, CEDO 2002-VII, şi Păduraru, citată mai sus, § 98, şi, a contrario, Perez Arias împotriva Spaniei, nr. 32.978/03, § 70, 28 iunie 2007).

40.Curtea concluzionează că această incertitudine jurisprudenţială a avut ca efect lipsirea reclamantului de orice posibilitate de a obţine beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, în timp ce altor persoane care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut dreptul de a beneficia de prevederile acestei legi.

Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie.

B. Independenţa şi imparţialitatea instanţelor interne

1.Asupra admisibilităţii

41.Curtea constată că acest capăt de cerere nu este vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea arată că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

2.Asupra fondului

42.Guvernul susţine că instanţele interne învestite cu soluţionarea cauzei au îndeplinit condiţia de independenţă şi imparţialitate. În acest sens, el arată că informaţiile cuprinse în adresa unităţii militare din Piteşti au fost coroborate cu informaţiile furnizate de Arhivele Naţionale şi cu alte probe administrate la dosar.

43.Reclamantul reafirmă că instanţele interne nu ar fi trebuit să îşi întemeieze hotărârile pe adresa unităţii militare din Piteşti, din moment ce aceasta s-a limitat la a relua informaţiile furnizate de pârât.

44.Curtea arată că dreptul oricărei persoane la judecarea cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială nu este decât un aspect al dreptului mai larg la un proces echitabil, garantat de art. 6 din Convenţie.

45.Având în vedere constatarea legată de art. 6 (paragraful 40 de mai sus), Curtea apreciază că nu se impune să analizeze dacă în speţă a avut loc încălcarea acestui articol în ceea ce priveşte independenţa şi imparţialitatea instanţelor care au judecat cauza (a se vedea, mutatis mutandis, Ciobanu împotriva României, nr. 29.053/95, § 41, 16 iulie 2002; SC Maşinexportimport Industrial Group SA împotriva României, nr. 22.687/03, § 39, 1 decembrie 2005, şi Dima împotriva României, nr. 58.472/00, § 42, 16 noiembrie 2006).

II. Asupra pretinsei încălcări a art. 14 din Convenţie, coroborat cu art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţie

46.Reclamantul se plânge de refuzul autorităţilor române de a-i acorda toate drepturile prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru munca forţată efectuată în timpul serviciului militar. El susţine că este victima unei discriminări faţă de alte persoane care se află într-o situaţie similară şi cărora instanţele interne şi, în special, Înalta Curte de Casaţie le-au recunoscut dreptul de a beneficia de aceste drepturi. El invocă art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1:

Articolul 14

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de (...) convenţie trebuie să fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.

Articolul 1 din Protocolul nr. 1

"Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor."

1.Asupra admisibilităţii

47.Deşi Guvernul nu a ridicat excepţii preliminare referitoare la admisibilitatea acestui capăt de cerere, Curtea consideră necesar să analizeze problema aplicabilităţii prevederilor acestor două articole coroborate asupra faptelor speţei (a se vedea, mutatis mutandis, Blecic împotriva Croaţiei (dec.), nr. 59.532/00, 30 ianuarie 2003).

48.Conform jurisprudenţei constante a Curţii, art. 14 din Convenţie completează celelalte clauze normative ale Convenţiei şi ale protocoalelor sale. El nu are o existenţă independentă deoarece este aplicabil numai pentru "exercitarea drepturilor şi libertăţilor" pe care acestea o garantează. Desigur, se aplică şi în lipsa unei încălcări a cerinţelor lor şi, în această măsură, el are o aplicare autonomă, însă el nu s-ar putea aplica dacă faptele litigiului nu cad sub incidenţa a cel puţin uneia dintre dispoziţiile respective (Gaygusuz împotriva Austriei, Hotărârea din 16 septembrie 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, § 36).

49.Curtea constată că drepturile litigioase, şi anume o alocaţie lunară, gratuitatea medicamentelor şi scutirea de plată abonamentului la radio şi televizor, erau acordate persoanelor care efectuaseră o muncă forţată în timpul serviciului lor militar. Acordarea acestor drepturi era, aşadar, legată de efectuarea muncii forţate în timpul stagiului militar, condiţie prealabilă acordării lor.

50.În speţă, nu s-a contestat faptul că reclamantul a efectuat o muncă forţată în timpul serviciului militar; refuzul de a-i acorda drepturile respective s-a bazat exclusiv pe constatarea faptului că unităţile militare în care a servit nu figurau printre cele subordonate D.G.S.M.

51.Curtea apreciază că, în măsura în care ele sunt prevăzute de legislaţia naţională, drepturile respective sunt drepturi patrimoniale în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea, mutatis mutandis, Gaygusuz, citată mai sus, § 41). În orice caz, în lumina seriei de decizii a Înaltei Curţi de Casaţie, care recunosc beneficiul drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002 pentru persoanele care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.S.M., Curtea consideră că reclamantul avea o "speranţă legitimă" să obţină recunoaşterea creanţei pretinse (a se vedea, Kopecky împotriva Slovaciei [MC], nr. 44.912/98, § 52, CEDO 2004-IX şi, a contrario, Ouzounis şi alţii împotriva Greciei, nr. 49.144/99, § 25, 18 aprilie 2002).

52.Prin urmare, articolul 1 din Protocolul nr. 1 este aplicabil în cazul de faţă.

53.În ceea ce priveşte aplicabilitatea art. 14 din Convenţie, Curtea constată că reclamantul a fost exclus de la acordarea drepturilor revendicate. Guvernul nu contestă faptul că altor persoane care au efectuat o muncă forţată în afara D.G.S.M. li s-a recunoscut de către Înalta Curte de Casaţie dreptul de a beneficia de prevederile Legii nr. 309/2002. Aşadar, a existat o diferenţă de tratament între reclamant şi alte persoane aflate într-o situaţie similară cu a sa. Astfel, art. 14 este aplicabil.

54.În sfârşit, Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit neîntemeiat în sensul art. 35 alin. 3 din Convenţie. Mai mult, ea observă că nu este lovit de niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, îl declară admisibil.

2.Asupra fondului

55.Guvernul arată că, în temeiul jurisprudenţei Curţii, statele beneficiază de o anumită marjă de apreciere pentru a stabili dacă şi în ce măsură diferenţele dintre anumite situaţii, similare din alte puncte de vedere, justifică diferenţe de tratament. El adaugă că este în primul rând atribuţia autorităţilor interne şi mai ales a curţilor şi tribunalelor să interpreteze şi să aplice dreptul intern.

56.El apreciază că, pentru a fi contrară art. 14 din Convenţie, o discriminare trebuie să se bazeze pe unul dintre criteriile enumerate în acest articol. Or, el arată că, în speţă, diferenţa de tratament pretinsă nu se baza pe niciunul dintre aceste criterii. În fine, el apreciază că o jurisprudenţă contradictorie nu ar putea fi asimilată unei discriminări în sensul art. 14 din Convenţie.

57.Reclamantul reafirmă că, prin limitarea beneficiului măsurilor reparatorii doar pentru recruţii din unităţile ce aparţineau D.G.S.M., Legea nr. 309/2002 a creat o distincţie discriminatorie între persoanele care au efectuat acelaşi tip de muncă forţată.

58.El pretinde că a fost victima unei a doua discriminări din cauza jurisprudenţei contradictorii a Înaltei Curţi de Casaţie care le recunoscuse mai multor recruţi, care nu efectuaseră o muncă forţată în unităţi de acest tip, dreptul de a beneficia de prevederile legii.

59.Curtea constată că, în sensul art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă "este lipsită de justificare obiectivă şi rezonabilă", adică dacă nu urmăreşte un "scop legitim" sau dacă nu există un "raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit" (a se vedea, în special, Hotărârea Marckx împotriva Belgiei din 13 iunie 1979, seria A nr. 31, p. 16, § 33).

60.În speţă, Curtea reaminteşte că a constatat existenţa unei diferenţe de tratament între diferiţii recruţi care au efectuat o muncă forţată (a se vedea § 53 de mai sus).

61.Cu toate acestea, ea observă că Guvernul nu a prezentat o justificare pentru această diferenţă de tratament, argumentul său bazându-se, esenţialmente, pe de o parte, pe faptul că presupusa discriminare nu ţine de niciunul dintre criteriile enunţate la art. 14 şi, pe de altă parte, pe autonomia de care beneficiază instanţele interne în interpretarea şi aplicarea dreptului intern.

62.Referitor la primul argument, Curtea subliniază că lista cuprinsă în art. 14 are un caracter orientativ şi nu limitativ (a se vedea, Engel şi alţii împotriva Olandei, Hotărârea din 8 iunie 1976, seria A nr. 22, p. 30, § 72, şi Rasmussen împotriva Danemarcei, Hotărârea din 28 noiembrie 1984, seria A nr. 87, p. 13, § 34).

63.Referitor la cel de-al doilea argument, Curtea reiterează că, în speţă, nu era vorba de simple divergenţe de jurisprudenţă, care sunt consecinţa inerentă oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, ci de neîndeplinirea de către Înalta Curte de Casaţie a rolului său de regulator al acestor conflicte.

64.Argumentele avansate de Guvern nefiind în măsură să convingă Curtea, ea constată că această diferenţă de tratament nu s-a bazat pe nicio justificare obiectivă şi rezonabilă.

65.Prin urmare, a avut loc încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1.

III. Asupra pretinsei încălcări a art. 4 din Convenţie

66.Reclamantul se plânge şi de faptul că în perioada 1953-1955 autorităţile de la vremea respectivă l-au obligat să efectueze muncă forţată în locul instrucţiei militare. El invocă art. 4 din Convenţie.

67.Curtea reaminteşte că ea nu poate analiza o cerere decât în măsura în care ea se referă la evenimente ce au avut loc după intrarea în vigoare a Convenţiei pentru partea contractantă respectivă.

68.În speţă, faptele de care se plânge reclamantul au avut loc în perioada 1953-1955, cu mult înainte de 20 iunie 1994, dată la care Convenţia a intrat în vigoare pentru România.

69.Prin urmare, Curtea constată că cererea întemeiată pe art. 4 din Convenţie este incompatibilă ratione temporis cu prevederile Convenţiei şi trebuie respinsă conform art. 35 alin. 3 şi 4 din Convenţie.

IV. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

70.Conform art. 41 din Convenţie,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

71.Cu titlu de daune materiale, reclamantul solicită o sumă, actualizată în funcţie de inflaţie, ce corespunde cuantumului indemnizaţiilor de care a fost lipsit din luna septembrie 2002. Suma lunară a acestei indemnizaţii se ridică, conform afirmaţiilor sale, la 52,5 lei noi româneşti (RON), adică circa 15 euro (EUR). De asemenea, el solicită 21.460 EUR pentru munca forţată efectuată în timpul serviciului militar.

El lasă la aprecierea Curţii stabilirea sumei ce trebuie alocată cu titlu de daune morale.

72.Guvernul contestă aceste pretenţii. Întrucât nu a precizat suma totală a indemnizaţiei pretinse, Guvernul consideră că reclamantul are posibilitatea de a obţine reparaţie solicitând ca această sumă să fie calculată de casa judeţeană sau introducând o acţiune în revizuire a deciziei Înaltei Curţi de Casaţie. Mai mult, nu i se poate acorda nicio sumă pentru munca forţată efectuată în timpul serviciului militar.

73.În fine, referitor la cererea cu titlu de daune morale, Guvernul consideră că hotărârea Curţii ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă.

74.Curtea constată că singura bază pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă, în speţă, în încălcarea art. 6 alin. 1 şi 14 coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1. Capătul de cerere întemeiat pe articolul 4 din Convenţie fiind declarat inadmisibil, reclamantului nu i se va acorda nicio sumă cu acest titlu.

75.Statuând în echitate, în sensul art. 41, Curtea îi acordă reclamantului suma de 5.000 EUR pentru toate prejudiciile suferite.

B. Cheltuieli de judecată

76.Reclamantul nu a depus nicio cerere pentru cheltuielile de judecată suportate în faţa instanţelor interne şi în faţa Curţii.

77.În aceste condiţii, Curtea nu îi acordă nicio sumă cu acest titlu.

C. Dobânzi moratorii

78.Curtea consideră potrivit ca rata dobânzii moratorii să se bazeze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

CURTEA,

ÎN UNANIMITATE,

1.declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capetele de cerere întemeiate pe art. 6 alin. 1 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie coroborat cu art. 14 din Convenţie şi inadmisibilă în rest;

2.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 6 alin. 1 din Convenţie;

3.hotărăşte că nu se impune să examineze şi capătul de cerere întemeiat pe art. 6 alin. 1 din Convenţie referitor la pretinsa lipsă de independenţă şi imparţialitate a instanţelor interne;

4.hotărăşte că a avut loc încălcarea art. 14 din Convenţie coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

5.hotărăşte:

a)ca statul pârât să îi plătească reclamantului, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 alin. 2 din Convenţie, 5.000 EUR (cinci mii euro) pentru toate prejudiciile suferite;

b)ca suma respectivă să fie convertită în moneda statului pârât, la cursul de schimb valabil la data plăţii, la care se va adăuga orice sumă ce ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

c)ca, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă să se majoreze cu o dobândă simplă având o rată egală cu cea a facilităţii de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene, valabilă în această perioadă, majorată cu trei puncte procentuale;

6.respinge cererea de reparaţie echitabilă pentru rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 6 decembrie 2007, în conformitate cu art. 77 alin. 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic, Santiago Quesada,

preşedinte grefier