Decizia nr. 22 din 12 noiembrie 2018

Dosar nr. 2.063/2018

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.092/1/2017 este legal constituit, conform dispozițiilor art. 473 alin. (1) din Codul de procedură penală și art. 27^2 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Ședința este prezidată de către vicepreședintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir.

La ședința de judecată participă doamna Justina Condoiu, procuror în cadrul Serviciului judiciar penal, Secția judiciară, din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

La ședința de judecată participă doamna Veronica Junger, magistrat-asistent în cadrul Completului pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, conform art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție referitor la interpretarea dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, respectiv dacă din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare.

Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 2.063/1/2018, aflat pe rolul completului de judecată, precum și cu privire la faptul că la dosarul cauzei s-a depus, la 15 octombrie 2018, raportul întocmit de domnul judecător Ștefan Pistol, desemnat judecător-raportor conform art. 473 alin. (4) din Codul de procedură penală.

După prezentarea referatului cauzei, președintele completului, domnul judecător Ilie Iulian Dragomir, vicepreședinte al Înaltei Curți de Casație și Justiție, constatând că în cauză nu sunt cereri de formulat sau excepții de invocat, a acordat cuvântul reprezentantului Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, doamnei procuror Justina Condoiu.

Reprezentantul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a învederat faptul că sesizarea formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție are în vedere jurisprudența neunitară generată de interpretarea diferită a sintagmei „perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei“ cuprinse în dispozițiile art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.

A precizat că în jurisprudența națională s-au conturat trei orientări: în cadrul primei orientări, instanțele au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat, în mod voluntar, în vederea efectuării expertizei psihiatrice; în cadrul celei de-a doua orientări a jurisprudenței, instanțele nu au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar; în cea de-a treia orientare jurisprudențială s-a decis ca perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice să nu fie dedusă din durata pedepsei.

În opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cea de-a doua orientare jurisprudențială este cea corectă, în sensul că perioada internării voluntare nu se poate deduce din durata pedepsei, orice altă interpretare fiind contrară scopului normei legale.

A precizat că din lectura textului art. 184 din Codul de procedură penală reiese că, începând cu alin. (5), legiuitorul vorbește doar despre internarea voluntară, nemaiaducând în discuție internarea nevoluntară.

Astfel a menționat că, ulterior dispunerii de către organul judiciar a efectuării unei expertize medico-legale psihiatrice, suspectului (sau inculpatului) i se solicită să își exprime consimțământul scris în acest scop, intervenția organului judiciar fiind necesară doar în situația în care persoana în cauză refuză să consimtă la efectuarea expertizei.

A considerat că manifestării de voință a suspectului sau inculpatului în sensul că dorește să fie internat nu i se poate da o altă semnificație decât cea prevăzută de lege, deoarece, în cadrul cronologiei procedurii despre care vorbește texul art. 184 din Codul de procedură penală, nu există mențiuni despre internare în actul de dispunere a efectuării expertizei emis de către organul judiciar.

În acest sens a precizat că o persoană care consimte să fie internată poate părăsi oricând unitatea medicală, cu aprobarea medicului curant și a medicului de secție, astfel că nu se poate determina cu exactitate durata eventualei deduceri din durata pedepsei în raport cu data internării și externării respectivei persoane, deoarece unitatea medicală nu păstrează o evidență a ieșirilor pacienților din starea de internare voluntară.

Reprezentantul Ministerului Public a considerat că din interpretarea logico-juridică a dispozițiilor art. 184 din Codul de procedură penală rezultă că alin. (28) vizează tot ipoteza măsurii internării nevoluntare, deoarece, cu începere de la alin. (5), textul de lege menționat reglementează exclusiv situația internării nevoluntare.

A considerat că susținerea tezei contrare, anume că deducerea trebuie să intervină și în cazul internării voluntare, echivalează cu acceptarea posibilității ca, prin dispunerea de către procuror a unei măsuri procesuale în vederea obținerii unui mijloc de probă, o persoană să poată fi privată de libertate, împotriva voinței sale, pentru o durată de timp neprecizată, fără o procedură reglementată și fără a beneficia de acces la o cale de atac în fața unei instanțe de judecată.

A conchis că ipoteza deducerii din durata pedepsei închisorii a perioadei internării voluntare, opțiune reflectată de prima orientare jurisprudențială, este lipsită de temei legal.

În concluzie, a constatat că problema de drept conținută în sesizare a primit o soluționare diferită din partea instanțelor judecătorești și a solicitat Completului competent să judece recursul în interesul legii ca, în conformitate cu dispozițiile art. 474 din Codul de procedură penală, să stabilească un mod unitar de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.

Președintele Completului competent să judece recursul în interesul legii, constatând că nu sunt întrebări din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar completul de judecată a rămas în pronunțare asupra recursului în interesul legii.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept care a generat practica neunitară1.1. Problema de drept

Prin Sesizarea nr. 4.556/1.038/III-5/2018 din data de 30 iulie 2018 formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție s-a susținut că în practica judiciară nu există un punct de vedere unitar cu privire la interpretarea dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, respectiv dacă din durata pedepsei închisorii se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare.

În acest sens s-a arătat că instanțele judecătorești, într-o primă orientare jurisprudențială, au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat în vederea efectuării expertizei psihiatrice, în ipoteza în care internarea a avut caracter voluntar, în cea de-a doua orientare jurisprudențială au apreciat că perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice nu trebuie dedusă din durata pedepsei, iar într-o a treia orientare jurisprudențială au dispus ca perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice să nu fie dedusă din durata pedepsei.

1.2.Examenul jurisprudențial. Soluțiile pronunțate de instanțele judecătorești1.2.1. Astfel cum s-a arătat anterior, în cadrul primei orientări a jurisprudenței, instanțele au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat în vederea efectuării expertizei psihiatrice, în ipoteza în care internarea a avut caracter voluntar.

Deși sesizarea precizează că instanțele nu au motivat explicit această opțiune, argumentul ar putea fi acela că, atunci când legea nu distinge, nici judecătorului nu îi este îngăduit a deosebi în funcție de caracterul măsurii.

În sprijinul acestei opinii jurisprudențiale, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a făcut trimitere la hotărârile judecătorești ce constituie anexele nr. 1-6 la sesizarea formulată.

1.2.2.Într-o a doua orientare a jurisprudenței, pe care autorul sesizării o consideră legală, instanțele nu au dedus din durata pedepsei perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice, argumentându-se că o internare voluntară nu poate fi echivalentul unei privări de libertate, în sensul art. 5 paragraful 1 lit. e din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare Convenția), cu atât mai mult cu cât această măsură se dispune prin ordonanța procurorului, care nu reprezintă un act de autoritate (anexele nr. 7-9 la sesizare).

În acest sens, instanțele au arătat că, potrivit art. 72 din Codul penal, o asemenea deducere din pedeapsa închisorii poate avea loc doar atunci când inculpatul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate, iar în actualul Cod de procedură penală internarea în vederea expertizării psihiatrice a unui inculpat este asimilată unei măsuri preventive doar în situația în care se realizează nevoluntar.

S-a precizat că internarea voluntară nu poate fi considerată privare de libertate și inculpatul nu poate beneficia de deducerea perioadei internării, ci, în această situație, inculpatul poate oricând să părăsească, pe propria răspundere, unitatea medicală. Dacă, dimpotrivă, s-ar considera că prin ordonanța de dispunere a efectuării expertizei procurorul a dispus, contrar voinței inculpatului, internarea acestuia, o atare privare de libertate ar fi nelegală, întrucât nicio dispoziție legală nu autorizează procurorul să priveze de libertate o persoană, în afara celor 24 de ore prevăzute în cazul măsurii preventive a reținerii.

Prin urmare, într-un asemenea caz, ordonanța procurorului nu constituie un act de autoritate, așa cum este mandatul de arestare preventivă dispus în baza încheierii judecătorului (exemplificativ: Decizia penală nr. 93 din 20 februarie 2018 a Curții de Apel Iași pronunțată în Dosarul nr. 2.337/99/2017).

1.2.3.Într-o a treia orientare jurisprudențială s-a decis ca perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar în vederea efectuării expertizei psihiatrice să nu fie dedusă din durata pedepsei.

Sesizarea precizează că instanța care a aderat la această orientare, judecând apelurile inculpaților referitoare la acest aspect, nu și-a motivat explicit opțiunea de menținere a hotărârii instanței de fond, care nu a făcut aplicarea art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală (anexa nr. 10).

1.3.Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție

În practica Înaltei Curți de Casație și Justiție nu a fost identificată jurisprudență relevantă problemei de drept menționate în sesizarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

1.4.Jurisprudența Curții Constituționale

Din studiul jurisprudenței Curții Constituționale a României rezultă că pe rolul acestei instanțe nu există dosare având ca obiect neconstituționalitatea textului art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.

2.Opinia procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție

Cu referire la chestiunea de drept ce face obiectul sesizării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a arătat că, în opinia sa, jurisprudența neunitară ce formează obiectul prezentului recurs în interesul legii este generată de interpretarea diferită a sintagmei „perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei“, sintagmă existentă în textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.

S-a susținut astfel că expertiza medico-legală psihiatrică constituie un procedeu probatoriu prin care organul judiciar dispune ca o comisie din cadrul unei instituții de medicină legală să stabilească starea de sănătate psihică a unei persoane implicate în procesul penal, atunci când această stare prezintă relevanță pentru aflarea adevărului în cauză.

Subliniind că pentru problema de drept ce formează obiectul recursului în interesul legii prezintă interes doar procedura de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice dispuse cu privire la suspect sau inculpat, a menționat că această procedură este reglementată de normele generale cuprinse în Codul de procedură penală, precum și de normele specifice din Ordinul ministrului justiției și al ministrului sănătății nr. 1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale (denumit în continuare Ordinul comun).

Sesizarea formulată de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a menționat că solicitarea, dispunerea și efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice se realizează potrivit regulilor generale aplicabile expertizelor prevăzute de art. 172-181 din Codul de procedură penală, cu derogările prevăzute de aceleași texte legale în cazul expertizelor medico-legale și, totodată, conform regulilor speciale de efectuare a expertizelor medico-legale psihiatrice prevăzute de art. 184 din Codul de procedură penală și dispozițiilor din Ordinul comun.

Astfel, s-a precizat că, potrivit art. 28 alin. (1) din Ordinul comun, expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, cu obligația procedurală - prevăzută în sarcina organului judiciar care dispune efectuarea procedeului probatoriu, în baza dispozițiilor art. 184 alin. (3) din Codul de procedură penală - de a întreba persoana supusă expertizării dacă își exprimă consimțământul scris în acest scop.

Sesizarea a mai susținut că obținerea consimțământului este situată temporal după încuviințarea efectuării expertizei, determinând procedura care va fi urmată, dar neavând nicio înrâurire asupra utilității mijlocului de probă.

Totodată, s-a menționat că exprimarea consimțământului pentru efectuarea expertizei psihiatrice nu echivalează cu exprimarea consimțământului pentru internarea medicală în vederea efectuării unei examinări complexe, deoarece la această din urmă măsură, care poate fi dispusă exclusiv în cazul suspectului sau inculpatului, se poate recurge doar în situația în care comisia medico-legală va aprecia ca necesară o examinare complexă, pentru a răspunde obiectivelor stabilite de organul judiciar. Dacă, după dispunerea procedeului probatoriu, persoana refuză efectuarea expertizei sau nu se prezintă în fața comisiei, organul judiciar va sesiza procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți (atunci când este necesară pătrunderea fără consimțământ într-un domiciliu sau sediu) pentru emiterea unui mandat de aducere, iar dacă după prezentarea suspectului sau inculpatului și examinarea sa, în mod direct, la sediul instituției medico-legale, comisia medico-legală va aprecia ca necesară o examinare complexă, care impune internarea medicală, suspectului sau inculpatului i se va solicita consimțământul, în vederea internării într-o instituție sanitară de specialitate. Dacă un asemenea consimțământ nu va fi exprimat, comisia va sesiza organul de urmărire penală sau instanța de judecată pentru luarea măsurii internării nevoluntare.

Astfel, sesizarea a subliniat că entitatea care are competența exclusivă de a sesiza organul de urmărire penală în cursul urmăririi penale, respectiv instanța de judecată, în cursul judecății, în vederea luării măsurii internării nevoluntare, este comisia medico-legală.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a mai precizat că, spre deosebire de internarea medicală provizorie, întemeiată pe dispozițiile art. 247 din Codul de procedură penală și justificată de înlăturarea unui pericol concret și actual pentru siguranța publică, internarea nevoluntară prevăzută de art. 184 alin. (5) din Codul de procedură penală nu este condiționată de existența acestui pericol, ea fiind dispusă atunci când sunt necesare examinări complexe pentru stabilirea stării de sănătate psihică a suspectului sau inculpatului.

Mai mult, a menționat că, începând cu alin. (5), dispozițiile art. 184 din Codul de procedură penală prevăd, în mod detaliat, procedura ale cărei etape sunt obligatorii pentru organul judiciar care solicită internarea nevoluntară într-o instituție sanitară de specialitate.

Așadar, s-a apreciat că această măsură constituie o excepție în cadrul procedeului probatoriu al expertizei psihiatrice, fiind recunoscută de legiuitor ca o privare de libertate a persoanei supuse expertizei.

În sprijinul acestei susțineri procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat interpretarea sistematică a art. 184 din Codul de procedură penală, care face trimitere la art. 72 din Codul penal, potrivit căruia deducerea are loc doar atunci când inculpatul a fost supus unei măsuri preventive privative de libertate.

În acest sens a considerat că din examinarea dispozițiilor alin. (4) și (5) ale art. 184 din Codul de procedură penală rezultă că numai suspectul sau inculpatul poate fi adus prin constrângere în fața comisiei și numai acesta poate fi internat nevoluntar, tot astfel cum doar împotriva sa pot fi luate măsuri privative de libertate, susținând că în această cheie trebuie înțeleasă rațiunea existenței alin. (28) al aceluiași articol, potrivit căruia durata măsurii internării va fi dedusă din durata pedepsei, în considerarea împrejurării că măsura internării nevoluntare constituie o privare de libertate.

Cu referire la teza că doar internarea nevoluntară constituie o privare de libertate, a arătat că aceasta este recunoscută de legiuitor prin modul de reglementare a procedurii luării, prelungirii și revocării internării nevoluntare, de o manieră cvasiidentică cu reglementarea procedurii referitoare la măsura arestării preventive.

Astfel, a precizat că sesizarea comisiei va descrie în mod detaliat motivele pentru care o examinare complexă este necesară și care sunt rațiunile pentru care aceasta nu poate fi realizată fără internarea într-o instituție sanitară.

De asemenea, similar propunerii de luare a măsurii arestării preventive, a considerat că propunerea de internare nevoluntară trebuie să cuprindă motivele privitoare la necesitatea și proporționalitatea măsurii, iar la dezbaterea propunerii sunt obligatorii citarea și prezența suspectului sau inculpatului, legiuitorul prevăzând excepții similare celor privind judecarea propunerii de arestare preventivă în lipsa acuzatului.

Nu în ultimul rând, a făcut referire la obligația organului judiciar de a asigura asistența judiciară a suspectului sau inculpatului, precizând că măsura internării nevoluntare poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile, la propunerea comisiei de expertiză, care este obligată să indice activitățile ce impun privarea de libertate, în continuare, a persoanei, precum și motivul pentru care aceste activități nu au fost desfășurate în interiorul duratei dispuse inițial.

Similar, a precizat că o cerere de revocare a măsurii - care intervine când examinarea a fost finalizată înainte de durata pentru care a fost luată măsura internării - poate fi formulată atât de către comisia de expertiză, cât și de către persoana internată, prezența suspectului sau inculpatului nefiind obligatorie la judecarea cererii.

Cu toate acestea, a subliniat că în cazul în care persoana internată nu are apărător ales, este necesară desemnarea unui avocat din oficiu.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a opinat că interpretarea logico-juridică a art. 184 din Codul de procedură penală, care, începând cu alin. (5), reglementează exclusiv situația internării nevoluntare, impune constatarea că și alin. (28) vizează aceeași ipoteză, a măsurii internării nevoluntare.

Admițând că textul menționat anterior nu distinge în privința caracterului voluntar ori nevoluntar al internării, a subliniat că acesta se plasează logic în urma expunerii modalității de efectuare a expertizei și situațiilor în care este necesară luarea măsurii internării nevoluntare în vederea realizării unui examen complex.

Așadar, a considerat că textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, supus interpretării, nu este eliptic, ci trebuie citit în economia întregii reglementări, subliniind că art. 184 din Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții derogatorii pentru ipoteza în care suspectul sau inculpatul nu refuză internarea.

Sesizarea precizează că a susține că deducerea din durata pedepsei trebuie să aibă în vedere și durata internării voluntare, dispuse prin ordonanța procurorului, echivalează cu acceptarea tezei că, odată cu dispunerea unei măsuri procesuale în vederea obținerii unui mijloc de probă, o persoană ar putea fi privată de libertate, împotriva voinței sale, pentru o durată neprecizată în cuprinsul actului, fără o procedură reglementată și fără a putea uza de o cale de atac în fața unei instanțe.

Arătând că o măsură privativă de libertate nu poate fi substituită printr-o măsură procesuală dispusă în vederea obținerii unui mijloc de probă, sesizarea a conchis că deducerea duratei internării voluntare din durata pedepsei închisorii (opțiune reflectată de prima orientare jurisprudențială) este lipsită de temei legal.

Pentru aceste considerente, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că doar perioada internării nevoluntare se poate deduce din durata pedepsei, orice altă interpretare fiind contrară scopului și logicii normei legale.

3.Raportul asupra recursului în interesul legii

În raportul întocmit în cauză, Înalta Curte de Casație și Justiție a apreciat că din interpretarea coroborată a dispozițiilor art. 471 și 472 din Codul de procedură penală sesizarea referitoare la interpretarea dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, respectiv dacă din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice, indiferent de caracterul voluntar ori nevoluntar al internării, ori se deduce doar perioada internării nevoluntare, este admisibilă.

4.Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorul-raportor și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:

4.1.Dispoziții legale aplicabile4.1.1. Codul de procedură penală - titlul IV - capitolul VII

Articolul 184

(1)În cazul infracțiunilor comise de minorii cu vârsta între 14 și 16 ani, în cazul uciderii sau vătămării copilului nou-născut ori a fătului de către mamă, precum și atunci când organul de urmărire penală sau instanța are o îndoială asupra discernământului suspectului ori inculpatului în momentul săvârșirii infracțiunii ce face obiectul acuzației, se dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice, stabilindu-se totodată termenul de prezentare în vederea examinării.

(2)Expertiza se efectuează în cadrul instituției medico-legale de către o comisie, constituită potrivit legii.

(3)Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează după obținerea consimțământului scris al persoanei ce urmează a fi supusă expertizei, exprimat, în prezența unui avocat ales sau din oficiu, în fața organului judiciar, iar în cazul minorului, și în prezența ocrotitorului legal.

(4)În cazul în care suspectul sau inculpatul refuză în cursul urmăririi penale efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, organul de cercetare penală sesizează procurorul sau judecătorul de drepturi și libertăți în vederea emiterii unui mandat de aducere în scopul prezentării la comisia medico-legală psihiatrică. Dispozițiile art. 265 alin. (4)-(9) se aplică în mod corespunzător.

(5)În cazul în care consideră că este necesară o examinare complexă, ce necesită internarea medicală a suspectului sau a inculpatului într-o instituție sanitară de specialitate, iar acesta refuză internarea, comisia medico-legală sesizează organul de urmărire penală sau instanța cu privire la necesitatea luării măsurii internării nevoluntare.

(6)În cursul urmăririi penale, procurorul, dacă apreciază că solicitarea comisiei medico-legale este întemeiată, poate cere judecătorului de drepturi și libertăți de la instanța căreia i-ar reveni competența să judece cauza în primă instanță sau de la instanța corespunzătoare în grad acesteia în a cărei circumscripție se află locul de internare ori sediul parchetului din care face parte procurorul care a întocmit propunerea luarea măsurii internării nevoluntare, pentru maximum 30 de zile, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.

(7)Propunerea procurorului de luare a măsurii internării nevoluntare trebuie să cuprindă, după caz, mențiuni cu privire la: fapta pentru care se efectuează cercetarea penală, încadrarea juridică, denumirea infracțiunii; faptele și împrejurările din care rezultă îndoiala asupra discernământului suspectului sau inculpatului, sesizarea comisiei medico-legale psihiatrice cu privire la refuzul suspectului sau inculpatului de a se interna, motivarea necesității luării măsurii internării și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit. Propunerea împreună cu dosarul cauzei se prezintă judecătorului de drepturi și libertăți.

(8)Judecătorul de drepturi și libertăți fixează ziua și ora de soluționare a propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare, în cel mult 3 zile de la data sesizării, având obligația de a-l cita pe suspect sau inculpat pentru termenul fixat. Termenul se comunică procurorului, precum și avocatului suspectului sau inculpatului, căruia i se acordă, la cerere, dreptul de a studia dosarul cauzei și propunerea formulată de procuror.

(9)Soluționarea propunerii de luare a măsurii internării nevoluntare se face numai în prezența suspectului sau inculpatului, în afară de cazul când acesta este dispărut, se sustrage sau când din cauza stării sănătății sau din cauză de forță majoră ori stare de necesitate nu se poate prezenta.

(10)Participarea procurorului și a avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.

(11)În cazul admiterii propunerii de internare nevoluntară, încheierea judecătorului trebuie să cuprindă:

a)datele de identitate ale suspectului sau inculpatului;

b)descrierea faptei de care este acuzat suspectul sau inculpatul, încadrarea juridică și denumirea infracțiunii;

c)faptele și împrejurările din care rezultă îndoială asupra stării psihice a suspectului sau inculpatului;

d)motivarea necesității luării măsurii internării nevoluntare în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice și a proporționalității acesteia cu scopul urmărit;

e)durata măsurii internării.

(12)După luarea măsurii, suspectului sau inculpatului i se aduc la cunoștință, de îndată, în limba pe care o înțelege, motivele internării, încheindu-se în acest sens un proces-verbal.

(13)După dispunerea internării, dacă suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți informează administrația locului de deținere despre măsura internării și dispune transferul arestatului într-o secție de psihiatrie a unui penitenciar-spital.

(14)Împotriva încheierii judecătorului de drepturi și libertăți se poate face contestație la judecătorul de drepturi și libertăți de la instanța ierarhic superioară de către suspect, inculpat sau de procuror în termen de 24 de ore de la pronunțare. Contestația împotriva încheierii prin care se dispune internarea nevoluntară nu suspendă executarea.

(15)Contestația formulată de suspect sau inculpat împotriva încheierii prin care s-a dispus internarea nevoluntară se soluționează în termen de 3 zile de la data înregistrării acesteia și nu este suspensivă de executare.

(16)În vederea soluționării contestației formulate de procuror, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune citarea suspectului sau inculpatului. Participarea avocatului ales sau numit din oficiu al suspectului ori inculpatului este obligatorie.

(17)În vederea soluționării contestației formulate de suspect sau de inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară comunică acestuia și procurorului data stabilită pentru judecarea contestației și le acordă posibilitatea de a depune observații scrise până la acea dată, în afară de cazul când apreciază că prezența suspectului sau inculpatului, participarea procurorului și formularea de concluzii orale de către aceștia sunt necesare pentru justa soluționare a contestației.

(18)În cazul admiterii contestației formulate de suspect sau inculpat, judecătorul de la instanța ierarhic superioară dispune respingerea propunerii de internare și externarea, dacă este cazul, de îndată, a suspectului sau inculpatului, dacă acesta nu este deținut sau arestat chiar și în altă cauză.

(19)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 24 de ore de la soluționarea contestației. Dacă încheierea judecătorului de drepturi și libertăți nu este atacată cu contestație, acesta restituie dosarul procurorului în termen de 24 de ore de la expirarea termenului de contestație.

(20)În cursul judecății, dacă inculpatul refuză efectuarea expertizei ori nu se prezintă în vederea examinării la comisia medico-legală psihiatrică, instanța, din oficiu sau la cererea procurorului, dispune emiterea unui mandat de aducere în condițiile art. 265.

(21)Măsura internării nevoluntare poate fi luată de instanță în cursul judecății la propunerea comisiei medico-legale psihiatrice. Dispozițiile alin. (6)-(19) se aplică în mod corespunzător.

(22)Imediat după luarea măsurii internării nevoluntare sau în cazul schimbării ulterioare a locului de internare, judecătorul de drepturi și libertăți sau, după caz, președintele completului de judecată care a dispus măsura încunoștințează despre aceasta și despre locul internării un membru al familiei suspectului sau inculpatului ori o altă persoană desemnată de acesta, precum și instituția medico-legală care efectuează expertiza, încheindu-se în acest sens un proces-verbal. Instituția de specialitate are obligația de a informa organele judiciare despre schimbarea locului internării.

(23)Hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliție.

(24)În cazul în care suspectul sau inculpatul se află în stare de deținere, judecătorul de drepturi și libertăți sau instanța ce a dispus măsura internării într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice informează, de îndată, administrația locului de deținere sau arestare despre măsura dispusă.

(25)Măsura internării medicale în vederea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice poate fi prelungită o singură dată, pe o durată de cel mult 30 de zile. Comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează procurorul sau, după caz, instanța asupra necesității prelungirii măsurii internării cu cel puțin 7 zile înainte de expirarea acesteia. Sesizarea trebuie să conțină descrierea activităților efectuate, motivele pentru care examinarea nu a fost finalizată pe parcursul internării, examinările ce urmează a fi efectuate, precizarea perioadei pentru care este necesară prelungirea. Dispozițiile alin. (6)-(24) se aplică în mod corespunzător.

(26)În cazul în care înainte de expirarea duratei internării nevoluntare se constată că aceasta nu mai este necesară, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sau persoana internată sesizează de îndată organul care a dispus măsura, în vederea revocării acesteia. Sesizarea se soluționează de urgență, în camera de consiliu, cu participarea procurorului, după audierea avocatului ales sau din oficiu al persoanei internate. Încheierea pronunțată de judecătorul de drepturi și libertăți sau de instanță nu este supusă niciunei căi de atac.

(27)Dacă în cursul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice se constată că sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 247, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică sesizează organele judiciare în vederea luării măsurii de siguranță a internării medicale provizorii.

(28)Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 din Codul penal.

4.1.2.Ordinul ministrului justiției și al ministrului sănătății nr. 1.134/C/255/2000 pentru aprobarea Normelor procedurale privind efectuarea expertizelor, a constatărilor și a altor lucrări medico-legale

Articolul 28

(1)Expertiza medico-legală psihiatrică se face numai prin examinarea nemijlocită a persoanei, în cadrul unei comisii alcătuite dintr-un medic legist, care este președintele comisiei, și 2 medici psihiatri. Aceste comisii nu se pot organiza la nivelul cabinetelor medico-legale.

(2)Expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează la sediul instituțiilor medico-legale, cu următoarele excepții, dacă se efectuează prima expertiză:

a)în cazul bolnavilor psihici cronici, când transportul și examinarea acestora nu se pot face în siguranță deplină, comisia de expertiză medico-legală psihiatrică efectuează examinarea în cadrul spitalelor de psihiatrie sau în cadrul secțiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare;

b)în cazul persoanelor aflate în arest preventiv comisia de expertiză medico-legală psihiatrică poate efectua examinarea și în cadrul secțiilor de psihiatrie ale spitalelor penitenciare, putând coopta în comisia de expertiză pe medicul șef de secție, dacă este medic primar;

c)în cazul bolnavilor netransportabili, cu suferințe evolutiv letale sau aflați în stare gravă în condiții de spitalizare comisia se poate deplasa la patul bolnavului pentru efectuarea expertizei numai în situația în care această lucrare este necesară în vederea încheierii unui act de dispoziție. Asigurarea transportului de la și la sediul instituției medico-legale se face de către familia sau aparținătorii persoanei respective.

(...)

(4)Expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o anumită faptă sau circumstanță, având ca obiective principale stabilirea capacității psihice la momentul comiterii unei fapte prevăzute de legea penală sau al exercitării unui drept, a capacității psihice la momentul examinării și aprecieri asupra periculozității sociale și necesității instituirii măsurilor de siguranță cu caracter medical.

4.1.3.Codul penal

Articolul 72

(1)Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii pronunțate. Scăderea se face și atunci când condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii preventive.

(2)Perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade și în caz de condamnare la pedeapsa amenzii, prin înlăturarea în tot sau în parte a zilelor-amendă.

(3)În cazul amenzii care însoțește pedeapsa închisorii, perioada în care o persoană a fost supusă unei măsuri preventive privative de libertate se scade din durata pedepsei închisorii.

4.2.Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să judece recursul în interesul legii, examinând problema de drept referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, constată că deducerea din pedeapsa închisorii pronunțate a duratei internării medicale în scopul efectuării expertizei medico-legale psihiatrice este obligatorie și în cazul internării voluntare a suspectului sau inculpatului, pentru următoarele argumente:

1.Contrar opiniei exprimate de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în sensul că textul alin. (28), fiind ultimul din conținutul art. 184 din Codul de procedură penală, se referă exclusiv la internarea nevoluntară, Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că, tocmai din această perspectivă (specifică interpretării sistematice), acest text trebuie aplicat în ambele situații, atât în cazul internării voluntare, cât și în cazul internării nevoluntare.

Se apreciază că, în cazul în care ar fi intenționat să restrângă aplicarea acestui text, nimic nu ar fi împiedicat legiuitorul să precizeze expres că: „Perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat nevoluntar într-o instituție de specialitate în vederea efectuării expertizei psihiatrice se deduce din durata pedepsei, în condițiile art. 72 din Codul penal.“

Or, nu se poate considera că neinserarea cuvântului „nevoluntar“ în textul alin. (28) al art. 184 din Codul de procedură penală reprezintă o evidentă eroare de text ori o evidentă omisiune, mai ales dacă se reține importanța legii în care este inclus textul de lege menționat (Codul de procedură penală al României).

Înalta Curte de Casație și Justiție apreciază că sintagma „în condițiile art. 72 din Codul penal“ cuprinsă în textul analizat trebuie înțeleasă în sensul că deducerea se face din „durata pedepsei pronunțate“, dar și în situațiile în care „condamnatul a fost urmărit sau judecat, în același timp ori în mod separat, pentru mai multe infracțiuni concurente, chiar dacă a fost condamnat pentru o altă faptă decât cea care a determinat dispunerea măsurii“, precum și în celelalte situații prevăzute de dispozițiile art. 72 alin. (2) și (3) din Codul penal, ca urmare a trimiterii realizate de textul art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală la dispozițiile art. 72 din Codul penal.

2.O interpretare contrară a art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală ar conduce la o situație vădit defavorabilă și, evident, inechitabilă juridic, deoarece:

–în ambele situații, organul judiciar „dispune efectuarea unei expertize medico-legale psihiatrice“, deci emite un act procesual obligatoriu a fi pus în executare;

–dispunerea expertizei medico-legale psihiatrice este, pe de altă parte, o obligație a organului judiciar, impusă de lege, deoarece dispozițiile art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală sunt imperative („se dispune“), iar nu supletive („se poate dispune“);

–în acest context se reține că însuși legiuitorul a apreciat că, pentru aflarea adevărului sub aspectul stabilirii răspunderii penale, este obligatorie efectuarea, în cazurile menționate expres și limitativ de art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală, a expertizei medico-legale psihiatrice;

–în consecință, suspectul sau inculpatul este obligat să se supună unei obligații ce își are originea în două „surse“: legea, respectiv actul procesual al organului judiciar;

–legea stabilește două etape distincte:

a)dispunerea efectuării expertizei medico-legale psihiatrice, prin emiterea actului procesual de către organul judiciar, obligatoriu a fi pus în executare;

b)punerea în executare a dispoziției procesuale sau a obligației prevăzute de lege.

Între cele două etape anterior menționate, legea obligă parcurgerea următoarelor momente procesuale:

(i)aducerea la cunoștința suspectului/inculpatului a dispoziției de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice;

(ii)obținerea consimțământului scris al suspectului sau inculpatului, exprimat în prezența unui avocat ales sau din oficiu;

(iii)parcurgerea, în funcție de conduita suspectului sau inculpatului, a procedurii de internare medicală și de efectuare a expertizei medico-legale psihiatrice (internarea medicală voluntară și prezentarea voluntară pentru examinarea la comisia medico-legală psihiatrică sau, în cazul refuzului de efectuare a expertizei ori în cazul neprezentării la comisia medico-legală psihiatrică, parcurgerea procedurii judiciare stabilite de lege pentru internarea nevoluntară).

–astfel, se constată că punerea în executare a dispoziției organului judiciar, corelativ cu obligația suspectului sau inculpatului de a se supune acesteia, poate fi îndeplinită „de bunăvoie“ (prin internarea medicală voluntară) sau „prin constrângere“ (prin internarea medicală nevoluntară);

–dacă s-ar accepta opinia că numai în situația internării medicale nevoluntare se scade durata acesteia din pedeapsa închisorii pronunțate, ar însemna că suspectul ori inculpatul care execută dispoziția organului judiciar, care se supune de bunăvoie dispoziției acestui organ sau care se supune de bunăvoie legii [situație în care organele judiciare nu mai recurg la procedura complexă prevăzută de art. 184 alin. (4) și următoarele din Codul de procedură penală, care presupune inerente cheltuieli judiciare și resurse de personal] să constate, în final, că în cazul său durata internării medicale nu se scade din pedeapsa închisorii;

–dimpotrivă, suspectul sau inculpatul care refuză să se supună dispoziției organului judiciar [în realitate, chiar legii - art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală] și, în acest mod, impune respectivului organ judiciar parcurgerea procedurii complexe prevăzute de lege pentru internarea medicală nevoluntară, determinând efectuarea unor cheltuieli judiciare specifice procedurii judiciare, va constata că, în final, este „beneficiarul“ dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, prin scăderea duratei internării medicale din pedeapsa închisorii.

De altfel, diferența dintre cele două tipuri de internări medicale (internarea medicală voluntară și internarea medicală nevoluntară) constă, în mod real, numai în modalitatea de conformare a conduitei suspectului sau inculpatului în raport cu dispoziția organului judiciar [obligație prevăzută de lege, conform art. 184 alin. (1) din Codul de procedură penală].

Or, în aceste condiții, se apreciază că nu există suficiente rațiuni juridice care să justifice înlăturarea suspectului sau inculpatului care acceptă să se interneze medical pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice de la beneficiul prevăzut de art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală.

Spre exemplu, deducerea din pedeapsă a reținerii sau arestării nu este condiționată de prezentarea de bunăvoie a suspectului sau inculpatului la locul de arest sau, dimpotrivă, de darea în urmărire, cu inerentele cheltuieli judiciare, urmată de prinderea și încarcerarea acestuia. Privarea de libertate este aceeași, indiferent de modul în care a fost pusă în executare măsura preventivă: prin prezentarea de bunăvoie a acuzatului la locul de deținere sau la organul de poliție sau, dimpotrivă, prin constrângerea acestuia de către organul de poliție.

Este neîntemeiat argumentul potrivit căruia situația contrară (scăderea din durata pedepsei pronunțate a duratei internării medicale voluntare) ar fi echivalentă cu acceptarea tezei că prin ordonanța procurorului care dispune o măsură procesuală în vederea obținerii unui mijloc de probă poate fi privată de libertate o persoană împotriva voinței sale, pentru o durată neprecizată în cuprinsul actului, fără o procedură reglementată și fără a avea acces la o cale de atac în fața unui judecător, precum și că o măsură privativă de libertate nu poate fi substituită printr-o măsură procesuală luată în vederea obținerii unui mijloc de probă, cea din urmă neputând conferi procurorului competențe mai întinse decât cele pe care legea i le acordă în cazul dispunerii unei măsuri privative de libertate.

Aceasta deoarece în cazul internării nevoluntare nu se emite un mandat de arestare, ci doar o încheiere a judecătorului de drepturi și libertăți sau a instanței, ipoteză în care nu se contestă obligația scăderii din pedeapsa închisorii a duratei internării medicale [art. 184 alin. (23) din Codul de procedură penală - hotărârea prin care dispune internarea nevoluntară se pune în executare de procuror prin intermediul organelor de poliție].

De asemenea, se apreciază ca nerelevantă împrejurarea că legiuitorul, pentru evitarea abuzurilor în materia internării medicale nevoluntare, a prevăzut o procedură asemănătoare cu cea stabilită pentru luarea măsurii preventive a arestării.

În condițiile în care internarea medicală este voluntară, evident că nu se impune elaborarea unei proceduri prin care să se conteste această opțiune a suspectului/inculpatului.

Nu în ultimul rând, în ipoteza internării medicale voluntare nu se impune stabilirea unei durate de către organul judiciar, însă durata care a fost efectiv necesară pentru efectuarea expertizei medico-legale psihiatrice va fi menționată în raportul de expertiză.

3.Deducerea din pedeapsa închisorii a duratei măsurii internării în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice nu are legătură cu privarea de libertate specifică măsurilor preventive (reținerea și arestarea), acestea având rațiuni și temeiuri total diferite, astfel că nu este justificată o „asimilare“ a internării medicale nevoluntare cu măsurile preventive privative de libertate (reținerea ori arestarea).

Dacă în concepția legiuitorului ar fi existat o astfel de „asimilare“, cu siguranță că deducerea măsurii internării medicale reglementate de art. 184 din Codul de procedură penală ar fi fost expres menționată în textul art. 72 din Codul penal, alături de celelalte măsuri preventive privative de libertate.

În realitate, scăderea din durata pedepsei închisorii pronunțate de instanță a duratei internării medicale reglementate de art. 184 din Codul de procedură penală este consecința firească a supunerii persoanei cercetate, pe o anumită durată de timp, la o obligație prevăzută de lege, constând într-o procedură probatorie, cu evident caracter invaziv pentru viața privată, dispusă de organul judiciar în baza unei obligații prevăzute de lege și care, inerent, impune o restrângere severă a libertății de mișcare pe durata internării medicale, indiferent dacă această supunere a acuzatului este una voluntară sau nevoluntară și chiar dacă nu atinge nivelul de severitate al măsurilor preventive privative de libertate propriu-zise (reținere, arestare, arest la domiciliu) - (mutatis mutandis, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția III, Cauza Filip contra României, 14 decembrie 2006, Cererea nr. 41.124/02).

De altfel, în textul art. 404 alin. (4) din Codul de procedură penală se face o distincție neechivocă între „internarea medicală“ și „măsurile preventive privative de libertate“, deoarece, conform acestor dispoziții legale:

Articolul 404

(4)Dispozitivul trebuie să mai cuprindă, după caz, cele hotărâte de instanță cu privire la:

a)deducerea duratei măsurii preventive privative de libertate și a internării medicale, indicându-se partea din pedeapsă executată în acest mod;

b)măsurile preventive;

c)măsurile asigurătorii;

d)măsurile de siguranță;

e)cheltuielile judiciare;

f)restituirea lucrurilor;

g)restabilirea situației anterioare;

h)cauțiune;

i)rezolvarea oricărei alte probleme privind justa soluționare a cauzei.

Într-o altă cauză a Curții Europene a Drepturilor Omului: „Curtea a constatat că, atunci când expertiza psihiatrică este necesară, autoritățile trebuie să vegheze ca această măsură să nu depășească linia de echilibru care trebuie să existe între obligativitatea respectului vieții private a persoanei și buna administrare a justiției“ (Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Secția III, Cauza Worwa contra Poloniei, 27 noiembrie 2003, 26.624/95).

Art. 5 § 1 din Convenție reglementează dreptul la libertate și la siguranța persoanei, statuând că nimeni nu poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepția cazurilor limitativ prevăzute la lit. a)-f).

Prin dreptul la libertate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului înțelege dreptul la libertate fizică al persoanei, ce constă în posibilitatea acesteia de a se mișca, de a se deplasa în mod liber.

Din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu rezultă o definiție a noțiunii de „privare de libertate“, analiza acesteia fiind făcută în mod concret, în funcție de particularitățile fiecărei cauze, avându-se în vedere natura și durata măsurii, efectele acesteia sau modalitățile de executare.

Astfel, incidența noțiunii de „privare de libertate“ a fost analizată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prin raportare la spațiul ce nu a putut fi părăsit, la constrângerea fizică sau psihică la care o persoană a fost supusă din partea autorităților (cauzele De Wilde, Ooms și Versyp contra Belgiei, Nielsen contra Danemarcei) sau la timpul în care nu a putut fi părăsit în mod liber un spațiu (Cauza Amuur contra Franței), în cazuri vizând: arestul preventiv, detenția ca urmare a condamnării la executarea unei pedepse (Cauza Van Droogenbroeck contra Belgiei), arestul la domiciliu (cauzele Mancini contra Italiei, Giulia Manzoni contra Italiei, Vachev contra Bulgariei, Lavents contra Letoniei), internarea pentru motive medicale într-o clinică psihiatrică (cauzele Morsink contra Olandei, Ashingdane contra Marii Britanii), conducerea la sediul poliției în vederea audierii (Cauza X și Y contra Germaniei).

Totodată, este de evidențiat faptul că în conținutul art. 5 din Convenție se utilizează atât termenul de „arestare“, cât și acela de „deținere“, acestea fiind concepte care au un caracter autonom, ce pot dobândi un înțeles compatibil cu scopurile Convenției, față de sensul lor din dreptul intern al statelor contractante.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului, chiar dacă analizează sensul și domeniul de aplicare ale celor două noțiuni prin raportare la sistemele naționale, nu este ținută de o asemenea calificare, ea urmând să aibă în vedere, ca obiectiv principal, ca lipsirea de libertate a unei persoane să nu fie arbitrară.

În sfârșit, argumentul în sensul excluderii analogiei între cele două instituții (internarea medicală și privarea de libertate - consecință a reținerii, arestării ori detenției) este susținut chiar de textul art. 184 din Codul de procedură penală, în care se menționează expres că procedura este obligatoriu a fi respectată chiar și în situația în care acuzatul se află deja într-o stare de privare de libertate (stare de reținere, de arestare, de deținere), elocvente fiind dispozițiile art. 184 alin. (13),(18) și (24) din Codul de procedură penală.

4.Internarea medicală în scopul efectuării expertizei medicale psihiatrice, ca procedură probatorie pentru stabilirea discernământului suspectului sau al inculpatului (prevăzută de art. 184 din Codul de procedură penală), are o natură juridică diferită (ca scop și condiții) față de alte două instituții reglementate de Codul de procedură penală: obligarea provizorie la tratament medical, prevăzută de art. 245 din Codul de procedură penală, și internarea medicală provizorie, prevăzută de art. 247 din Codul de procedură penală, ambele reglementate în titlul V al Codului de procedură penală cu denumirea marginală „Măsurile preventive și alte măsuri procesuale“.

Astfel, se subliniază că aceste din urmă instituții se referă la măsurile de siguranță cu caracter medical prevăzute de Codul penal (art. 109 și 110 din Codul penal), astfel că orice examinare comparativă a acestor proceduri cu aceea prevăzută de art. 184 din Codul de procedură penală este lipsită de utilitate juridică.

5.Un alt argument în favoarea soluției propuse este cel deja menționat în cuprinsul jurisprudenței anexate: „Ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus“.

ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

În numele legii

DECIDE:

Admite recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și, în consecință, stabilește că:

În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 184 alin. (28) din Codul de procedură penală, din durata pedepsei se deduce perioada în care suspectul sau inculpatul a fost internat voluntar sau nevoluntar într-o instituție de specialitate, în vederea efectuării expertizei psihiatrice.

Obligatorie, conform dispozițiilor art. 474 alin. (4) din Codul de procedură penală.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 12 noiembrie 2018.

VICEPREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE

Ilie Iulian Dragomir

Magistrat-asistent,

Veronica Junger