Decizia nr. 514 din 17 iulie 2018

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, excepție ridicată de Șerban Vlaicu în Dosarul nr. 5.151/30/2016 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.710D/2017.2. La apelul nominal se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate, ca inadmisibilă. Se arată că, potrivit art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional nu poate modifica sau completa textele de lege supuse controlului, or, autorul excepției de neconstituționalitate solicită modificarea dispozițiilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, în sensul extinderii cauzei de reducere a pedepsei reglementate prin norma anterior menționată și la etapa judecății. Se susține că stabilirea cadrului procesual în care să fie incidentă o astfel de cauză de reducere a pedepsei este atribuția exclusivă a legiuitorului, care este exercitată potrivit politicii penale a statului. Se mai arată că prevederile legale criticate se aplică, în mod egal, tuturor persoanelor aflate în ipoteza pe care o reglementează.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 10 mai 2017, pronunțată în Dosarul nr. 5.151/30/2016, Curtea de Apel Timișoara - Secția penală a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, excepție ridicată de Șerban Vlaicu într-o cauză având ca obiect soluționarea apelurilor declarate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Timișoara și de către autorul excepției, împotriva unei sentințe penale prin care acesta din urmă a fost condamnat pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că dispozițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 sunt discriminatorii în măsura în care acestea sunt interpretate restrictiv, în sensul că ele sunt aplicabile doar dacă denunțul este făcut în etapa urmăririi penale. Se arată că, potrivit acestei interpretări, dacă inculpatul denunță săvârșirea unei fapte de corupție dintre cele incriminate prin dispozițiile Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 43/2002, în etapa judecății, acesta nu mai poate beneficia de cauza de reducere a pedepsei, chiar dacă faptele denunțate se dovedesc a fi adevărate. Se susține că acest aspect este de natură a discrimina inculpații care se află într-o etapă procesuală ulterioară urmăririi penale, care doresc să denunțe săvârșirea unor fapte de corupție, în raport cu inculpații care nu au depășit etapa anterior menționată, cărora le sunt aplicabile prevederile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002. Se arată că, pentru acest motiv, dispozițiile legale criticate sunt lipsite de previzibilitate, fiind, astfel, contrare prevederilor art. 1 alin. (5) din Constituție. Se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 26 februarie 2015, despre care se afirmă că este aplicabilă și în prezenta cauză.

6.Curtea de Apel Timișoara - Secția penală opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că încălcarea principiului egalității în drepturi are loc doar atunci când este reglementat un tratament juridic diferit pentru situații egale, fără să existe un motiv obiectiv și rezonabil sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin reglementarea tratamentului inegal și mijloacele folosite. Se arată că, altfel spus, principiul egalității în drepturi nu interzice impunerea unor reguli specifice, fiind opțiunea legiuitorului limitarea momentului până la care denunțul referitor la săvârșirea unor fapte de corupție determină aplicarea reducerii limitelor de pedeapsă. Se susține, totodată, că prevederile art. 1 alin. (5) din Constituție nu au legătură cu cauza.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă și, în subsidiar, neîntemeiată. Se susține că argumentele formulate de autorul excepției în susținerea neconstituționalității dispozițiilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 vizează, de fapt, modificarea textului criticat, atribuție ce revine, în mod exclusiv, legiuitorului. Sunt invocate, în acest sens, deciziile Curții Constituționale nr. 99 din 13 februarie 2007 și nr. 490 din 29 mai 2007, despre care se afirmă că sunt aplicabile mutatis mutandis și în prezenta cauză. Cu privire la fondul excepției de neconstituționalitate se face trimitere la Decizia Curții Constituționale nr. 67 din 26 februarie 2015, paragrafele 13-17. Se susține, totodată, că persoana care face denunțul înaintea finalizării urmăririi penale și cea care face un denunț după acest moment se află în situații juridice diferite, aspect ce justifică reglementarea unui regim juridic diferit sub aspectul reducerii pedepselor. Se mai arată că autorul nu a motivat pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 1 alin. (5) din Constituție, motiv pentru care, sub acest aspect, excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă.

9.Avocatul Poporului apreciază că excepția de neconstituționalitate este inadmisibilă. Se susține că autorul acesteia critică dispozițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 sub aspectul faptului că acestea nu prevăd aceeași formă de individualizare a pedepsei și față de cei care denunță fapte de corupție în faza judecății. Or, conform prevederilor art. 2 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, instanța de contencios constituțional nu poate modifica sau completa dispozițiile legale supuse controlului de constituționalitate.

10.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

11.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

12.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 244 din 11 aprilie 2002, care au următorul cuprins: „Persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin prezenta ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege.“.

13.Se susține că textul criticat contravine dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5) referitor la calitatea legii și ale art. 16 cu privire la egalitatea în drepturi.

14.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 288 alin. (1) din Codul de procedură penală reglementează modurile de sesizare a organelor de urmărire penală, și anume plângerea, denunțul, actele încheiate de alte organe de constatare prevăzute de lege și sesizarea din oficiu. Dintre acestea, denunțul, prevăzut la art. 290 din Codul de procedură penală, reprezintă încunoștințarea făcută de către o persoană fizică sau juridică despre săvârșirea unei infracțiuni.

15.Totodată, dispozițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 prevăd că persoana care a comis una dintre infracțiunile atribuite prin aceeași ordonanță de urgență în competența Direcției Naționale Anticorupție, iar în timpul urmăririi penale denunță și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni, beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege. Așa fiind, textul criticat reglementează un caz special al denunțului, al cărui titular este o persoană care a săvârșit una dintre infracțiunile în cazul cărora competența realizării urmăririi penale revine Direcției Naționale Anticorupție. Acest denunț trebuie să fie însoțit de facilitarea de către denunțător a identificării și tragerii la răspundere penală a persoanelor denunțate, care au săvârșit infracțiuni din categoria anterior menționată. Potrivit dispozițiilor art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002, denunțătorul beneficiază de reducerea la jumătate a limitelor pedepsei prevăzute de lege, condiția impusă de legiuitor, pentru acordarea acestei reduceri, fiind aceea ca denunțul să fie realizat în cursul urmăririi penale.

16.Dispozițiile legale criticate constituie, în realitate, o aplicare, în legislația procesual penală națională, a dispozițiilor art. 22 lit. a) din Convenția penală privind corupția, adoptată la Strasbourg, la 27 ianuarie 1999, sub auspiciile Consiliului Europei, ratificată de statul român prin Legea nr. 27/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 65 din 30 ianuarie 2002, precum și a prevederilor art. 37 pct. 1 și pct. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, adoptată la New York la 31 octombrie 2003, ratificată prin Legea nr. 365/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 903 din 5 octombrie 2004. Potrivit art. 22 lit. a) din Convenția penală a Consiliului Europei privind corupția, fiecare stat parte la convenție s-a obligat să adopte măsurile legislative și alte măsuri care se dovedesc necesare pentru a asigura o protecție efectivă și corespunzătoare persoanelor care furnizează informații referitoare la infracțiunile ce fac obiectul de reglementare al convenției sau care colaborează, în alt mod, cu autoritățile însărcinate cu investigații sau urmăriri, iar, conform art. 37 pct. 1 și pct. 2 din Convenția Națiunilor Unite împotriva corupției, fiecare stat parte ia măsurile potrivite pentru a încuraja persoanele care participă sau care au participat la săvârșirea unei infracțiuni ce intră în obiectul de reglementare al convenției să furnizeze autorităților competente informații utile în scopurile anchetei și cercetării probelor, precum și o asistență faptică și concretă care ar putea contribui la lipsirea autorilor infracțiunii de produsul infracțiunii și la recuperarea acestui produs, aceleași state având în vedere să prevadă posibilitatea, în cazurile corespunzătoare, a micșorării pedepsei de care este pasibil un învinuit care cooperează într-un mod substanțial la anchetă sau la urmăririle referitoare la o infracțiune prevăzută de aceeași convenție.

17.De altfel, o dispoziție legală de aceeași natură se regăsește în legislația românească, în cuprinsul art. 290 din Codul penal, ce reglementează infracțiunea de dare de mită, alin. (3) al articolului anterior menționat prevăzând că mituitorul nu se pedepsește dacă denunță fapta mai înainte ca organul de urmărire penală să fi fost sesizat cu privire la aceasta.

18.Având în vedere aceste aspecte, Curtea constată că reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor prevăzute de lege pentru persoanele care au comis una dintre infracțiunile atribuite prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 în competența Direcției Naționale Anticorupție și care facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a altor persoane care au săvârșit astfel de infracțiuni reprezintă, în realitate, un beneficiu, și nu un drept, acordat de legiuitor, în aplicarea actelor internaționale mai sus arătate, în favoarea persoanelor menționate în cuprinsul textului criticat. Așa fiind, cu prilejul reglementării acestui beneficiu, legiuitorul a impus, printre altele, condiția ca denunțul și actele de facilitare a identificării și a tragerii la răspundere penală a persoanelor denunțate să fie efectuate în cursul urmăririi penale. Această condiție are scopul de a determina persoanele care pot face denunțuri, în condițiile prevăzute prin textul criticat, să procedeze la punerea la dispoziția organelor judiciare a informațiilor de care dispun, într-o etapă incipientă a procesului penal, respectiv la un moment cât mai apropiat de cel al comiterii faptelor denunțate, contribuind, în acest fel, la descoperirea și tragerea la răspundere penală a autorilor, în timp util, înaintea intervenirii unor cauze de natură a înlătura răspunderea penală sau executarea pedepsei și, prin urmare, dreptul organelor judiciare de a manifesta un rol activ în combaterea faptelor de corupție. Prin urmare, condiția criticată de autorul excepției vizează aspecte ce țin de desfășurarea etapelor procesului penal și are ca scop creșterea eficienței activității organelor judiciare, contribuind la descoperirea și sancționarea infracțiunilor de corupție într-un interval de timp cât mai scurt de la momentul comiterii lor.

19.Această condiție nu discriminează, însă, persoanele care vor să facă un asemenea denunț în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale, în raport cu denunțătorii care oferă organelor judiciare informațiile, prevăzute în cuprinsul textului criticat, în etapa procesuală anterior specificată. Cu privire la incidența art. 16 alin. (1) din Constituție, Curtea Constituțională a reținut, în jurisprudența sa, că principiul egalității în drepturi presupune instituirea unui tratament egal pentru situații care, în funcție de scopul urmărit, nu sunt diferite (a se vedea Decizia nr. 1 din 8 februarie 1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994) și, de asemenea, că situațiile în care se află anumite categorii de persoane trebuie să difere în esență pentru a se justifica deosebirea de tratament juridic, iar această deosebire de tratament trebuie să se bazeze pe un criteriu obiectiv și rațional (a se vedea, în acest sens, cu titlu exemplificativ, Decizia nr. 86 din 27 februarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 207 din 31 martie 2003, Decizia nr. 476 din 8 iunie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 599 din 11 iulie 2006, Decizia nr. 573 din 3 mai 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 363 din 25 mai 2011, și Decizia nr. 366 din 25 iunie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 644 din 2 septembrie 2014).

20.Or, prin raportare la standardele de constituționalitate mai sus arătate, diferența dată de etapa procesuală în care se află persoanele care denunță comiterea unor infracțiuni de corupție și facilitează identificarea și tragerea la răspundere penală a autorilor constituie un criteriu obiectiv și rezonabil, care justifică opțiunea legiuitorului de a reglementa beneficiul unui regim juridic diferit în privința limitelor pedepselor aplicabile, în favoarea persoanelor care denunță săvârșirea unor infracțiuni în cursul urmăririi penale, și respectiv, excluderea de la acest beneficiu legal a celor care efectuează asemenea denunțuri în etapele procesuale ulterioare urmăririi penale. Totodată, această diferență de tratament juridic are un scop legitim, constând în descoperirea, într-un timp cât mai scurt, a comiterii unor fapte de corupție și în sancționarea persoanelor care le săvârșesc, finalitate ce corespunde scopului normelor de procedură penală, prevăzut la art. 1 alin. (2) din Codul de procedură penală, acela al asigurării exercitării eficiente a atribuțiilor organelor judiciare.

21.Nu în ultimul rând, Curtea reține că dispozițiile legale criticate reprezintă opțiunea legiuitorului, în acord cu politica penală a statului, și au fost reglementate cu respectarea dispozițiilor constituționale ale art. 61 alin. (1) și în marja de apreciere prevăzută de acestea.

22.Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a dispozițiilor constituționale ale art. 1 alin. (5), Curtea constată că aceasta nu poate fi reținută, întrucât prevederile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 reglementează cu claritate, precizie și previzibilitate conținutul beneficiului constând în reducerea cu jumătate a limitelor pedepselor aplicabile, titularii acestuia și condițiile acordării lui.

23.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată de Șerban Vlaicu în Dosarul nr. 5.151/30/2016 al Curții de Apel Timișoara - Secția penală și constată că dispozițiile art. 19 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 43/2002 privind Direcția Națională Anticorupție sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Timișoara - Secția penală și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 17 iulie 2018.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop