Decizie Nr. 6 din 24 ianuarie 1996

Guvernul României, cu adresa nr. 5/6.017 din 29 decembrie 1995, a sesizat Curtea Constituţională cu obiecţia de neconstituţionalitate a art. I din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicată.

Prin această lege s-au adoptat, în esenta, următoarele măsuri:

–un spor de 10-25%, calculat la salariul de baza, pentru salariaţii din aparatul Parlamentului, care, prin natura atribuţiilor de serviciu, prestează, în mod sistematic, activitate peste durata normală a timpului de lucru, precum şi pentru activităţile desfăşurate în zilele nelucrătoare şi cărora nu li se poate acorda timp liber corespunzător; sporul face parte din salariul de baza, iar categoriile de salariaţi ce vor putea beneficia de el, cît şi condiţiile în care va fi acordat se stabilesc de către Biroul permanent al fiecărei Camere, printr-un regulament;

–o modificare a majorării de la 30%, cît este în prezent, la 45%, a salariilor de baza pentru funcţiile de execuţie din aparatul Parlamentului, altele decît funcţiile de execuţie de specialitate specifice, faţă de funcţiile de execuţie din ministere şi celelalte organe centrale;

–o majorare cu 15% a salariilor persoanelor încadrate pe funcţiile prevăzute la poziţiile 4, 5, 6, 7, 8 şi 9 din anexa nr. 3 la Legea nr. 53/1991, privind funcţiile de execuţie de specialitate specifice din aparatul Parlamentului.

În sesizare se considera ca legea atacată este neconstitutionala, fiind contrară prevederilor art. 16 alin. (1), ale art. 137 alin. (5) şi ale art. 110 alin. (1) din Constituţie.

Astfel se apreciază ca sporurile şi majorările de salarii instituite încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

În acest sens, se arata ca art. 13 alin. (1) din Legea nr. 53/1991 are acelaşi conţinut cu art. 15 alin. (1) din Legea nr. 40/1991 şi cu art. 9 alin. (1) din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, de unde rezultă ca legiuitorul a consacrat, în legătură cu plata orelor suplimentare, un principiu unic de salarizare, corespunzător exigenţelor art. 16 alin. (1) din Constituţie.

Prin instituirea sporului de 10-25% pentru prestarea sistematica de ore suplimentare s-a modificat însă aceasta opţiune legislativă, creându-se pentru salariaţii din aparatul funcţional al Parlamentului un regim diferit, ceea ce este contrar principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice.

În acelaşi sens, în sesizare se considera ca principiul constituţional din art. 16 alin. (1) este încălcat şi prin sporul de salariu de 15%, prevăzut la art. I pct. 2 al legii, ca urmare a majorării de la 30% la 45% a sporului de salariu pentru funcţiile din aparatul Parlamentului faţă de funcţiile de execuţie din ministere şi celelalte organe centrale.

De asemenea, în sesizare se susţine ca legea este neconstitutionala, deoarece contravine prevederilor art. 137 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora nici o cheltuiala bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare, în lege neprecizându-se aceasta sursa.

Un alt motiv de neconstituţionalitate invocat se întemeiază pe prevederile art. 110 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora este obligatorie solicitarea informării Guvernului în cazul în care o iniţiativă legislativă implica modificarea prevederilor bugetului de stat şi ale bugetului asigurărilor sociale de stat. Deşi nu se arata expres, aceasta critica presupune că nu s-a solicitat Guvernului informarea necesară.

În concluzie, Guvernul apreciază ca "Diferenţele de salarizare operate prin Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991 nu sunt justificate, întrucît atât salariaţii din aparatul Parlamentului, cărora li s-ar aplica dispoziţiile acestora, cît şi personalul cu funcţii identice din alte sectoare de activitate lucrează în aceleaşi condiţii de muncă şi prestează, în mod sistematic, activităţi profesionale peste durata normală a timpului de lucru". În acest sens, la sesizare este anexată o situaţie comparativa pentru unele funcţii de execuţie din aparatul Parlamentului, al Presedentiei şi al Guvernului.

În vederea soluţionării obiectiei de neconstituţionalitate, în temeiul art. 19 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, s-au solicitat punctele de vedere ale preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, care însă nu le-au comunicat.

CURTEA,

având în vedere obiecţia de neconstituţionalitate, raportul judecătorului-raportor, prevederile Legii pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, republicată, raportate la principiile şi dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

În baza art. 3 alin. (2) din Legea nr. 47/1992, Curtea constata ca este competenţa să soluţioneze cauza, în temeiul art. 144 lit. a) din Constituţie, sesizarea facindu-se cu respectarea cerinţelor legale.

Primul motiv de neconstituţionalitate invocat se referă la încălcarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări.

În practica jurisdicţională a Curţii Constituţionale s-a statuat în mod constant ca principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice nu presupune uniformitate ci, dimpotriva, soluţii diferite pentru situaţii diferite. Principiul egalităţii impune, de aceea, un tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite, în caz contrar el presupunind un drept la diferentiere. În acest sens sunt deciziile nr. 70/1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 69 din 16 martie 1994, şi nr. 74/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 189 din 22 iulie 1994.

Raportind aceasta practica la prevederile art. I pct. 1 din legea atacată ca fiind neconstitutionala, se constata următoarele:

a)Art. 13 din Legea nr. 53/1991 prevede:

(1)Orele prestate peste durata normală a timpului de lucru de personalul încadrat în funcţii de execuţie se compensează cu timp liber corespunzător. Dacă munca astfel prestată nu a putut fi compensata cu timp liber corespunzător, orele suplimentare se vor salariza cu un spor din salariul de baza astfel:

a)50% din salariul de baza pentru primele doua ore de depasire a duratei normale a zilei de lucru; b) 100% din salariul de baza pentru orele următoare. Cu spor de 100% se plătesc şi orele lucrate în zilele de repaus săptămînal sau în celelalte zile în care, în conformitate cu reglementările legale în vigoare, nu se lucrează.

(2)Munca peste durata normală poate fi prestată şi sporurile prevăzute la alin. (1) se pot plati numai dacă efectuarea orelor suplimentare a fost dispusă de conducătorul compartimentului sau sectorului de activitate, fără a depăşi 360 de ore anual.

Alin. (1) al art. 13 sus-menţionat este identic cu alin. (1) al art. 15 din Legea nr. 40/1991 şi cu alin. (1) al art. 9 din Hotărârea Guvernului nr. 281/1993, iar alin. (2) al art. 13 este similar cu alin. (2) al celorlalte doua articole, cu singura deosebire ca, potrivit acestor articole, limitele plafonului activităţii suplimentare sunt de 120 de ore anual, de regula, şi de 360 de ore anual, în mod excepţional.

Prin noua reglementare se exclud de la acordarea sporurilor pentru orele prestate peste durata normală a timpului de lucru salariaţii care, în mod sistematic, prestează activităţi peste durata normală, datorită naturii atribuţiilor de serviciu, acordindu-li-se un spor la salariu.

Dacă alin. (1) şi (2) ale art. 13 din Legea nr. 53/1991 reglementează ipoteza orelor suplimentare efectuate din dispoziţia conducătorului compartimentului sau al sectorului de activitate, dispoziţie ce nu poate fi data decît în limita plafonului de 360 de ore anual, alin. (3), introdus prin noua reglementare, se referă la ipoteza în care activitatea prestată peste durata normală a timpului de lucru are un caracter sistematic, fiind inerenta funcţiei îndeplinite, întrucît este consecinţa naturii atribuţiilor de serviciu.

În consecinţa, prestarea activităţii suplimentare în limita a 360 de ore anual, din dispoziţia conducătorului ierarhic, pe de o parte, şi prestarea activităţii suplimentare în mod sistematic, ca urmare a naturii atribuţiilor de serviciu, pe de altă parte, sunt doua situaţii juridice diferite, astfel încât soluţia legală nu poate fi aceeaşi.

În sesizare se arata ca "salariaţii din alte sectoare decît aparatul Parlamentului prestează, în mod sistematic, activităţi peste durata normală a timpului de lucru." Dacă prin aceasta constatare se înţelege ca la acei salariaţi orele suplimentare efectuate sunt peste plafonul de 360 de ore, o asemenea situaţie nu poate fi reţinută, deoarece textul de lege nu permite plata şi efectuarea de ore suplimentare peste plafonul anual de 360 de ore, dincolo de care activitatea prestată ar avea caracter voluntar, nefiind plătită. Efectuarea de ore suplimentare, în condiţiile legii, reprezintă o alta situaţie juridică decît aceea ce face obiectul alin. (3) al art. 13 din Legea nr. 53/1991, care se referă la prestarea în mod sistematic de ore suplimentare, datorită naturii atribuţiilor de serviciu.

De aceea critica adusă prin sesizare, în sensul că prevederile art. I pct. 1 din Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991 ar încalcă prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, nu este justificată.

b)În prezent, salariile de baza pentru funcţiile de execuţie, altele decît cele de specialitate specifice, din aparatul Parlamentului, al Presedentiei şi al Guvernului, sunt mai mari cu 30% faţă de funcţiile de execuţie din ministere şi celelalte organe centrale. Prin noua reglementare se majorează acest coeficient, pentru aparatul Parlamentului, de la 30% la 45%, deci cu 15% . Aceasta majorare este criticata în sesizare ca fiind neconstitutionala, întrucît "personalul cu funcţii identice din alte sectoare de activitate lucrează în aceleaşi condiţii de muncă".

Potrivit principiului separaţiei dintre puterea legiuitoare şi puterea executivă, Legea nr. 53/1991 reglementează indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului, iar Legea nr. 40/1991 reglementează salarizarea Preşedintelui României, a Guvernului, precum şi a personalului Presedentiei, al Guvernului şi al celorlalte organe ale puterii executive. Aceasta conceptie legislativă corespunde prerogativelor diferite ale autorităţii legislative şi ale autorităţilor executive, faţă de statutul lor constituţional.

De aceea funcţia publică este diferita, după cum ea se realizează în cadrul unei structuri a administraţiei publice, a Guvernului, a Presedentiei sau a aparatului Parlamentului, asa încât nici condiţiile de muncă nu pot fi aceleaşi. În consecinţa, de principiu, teza egalizarii nivelurilor de salarizare a personalului din structurile functionale ale acestor autorităţi, susţinută în sesizare, nu se justifica.

De asemenea, salariul are şi semnificatia unei oferte publice pentru atragerea cetăţenilor într-o activitate sau alta. Acesta este un alt element ce justifica diversitatea situaţiilor juridice în funcţie de condiţiile concrete ale fiecărei autorităţi.

În concluzie, situaţiile fiind diferite, impunerea unui tratament egal ar avea semnificatia unei uniformizari care, care prin natura ei, întrucît nu tine seama de imperativul diferentierii, este contrară principiului egalităţii în faţa legii, prevăzut la art. 16 alin. (1) din Constituţie.

De altfel, se constată că pentru situaţii specifice au fost legiferate unele stimulente pentru anumite categorii de salariaţi ai administraţiei publice, cum sunt:

–trimestrial, până la nivelul unui salariu de baza lunar, pentru încasarea contribuţiilor datorate pentru plata ajutorului de şomaj, la bugetul asigurărilor sociale de stat, la fondurile pentru pensia suplimentară şi pentru asigurările sociale şi pensii pentru agricultori, potrivit Hotărârii Guvernului nr. 635/1993;

–lunar, cel mult trei salarii de baza, pentru salariaţii care contribuie la confiscarea de bunuri, la aplicarea şi încasarea de penalităţi, la valorificarea bunurilor confiscate şi a penalitatilor aplicate, la restructurarea economică, supravegherea financiară, repatrierea valutei şi la realizarea altor acţiuni dispuse de conducere, pentru acţiuni deosebite în cadrul garzilor mobile din cadrul Direcţiei de supraveghere şi control vamal etc.;

–lunar, cel mult un salariu de baza pentru salariaţii care contribuie indirect la aceste acţiuni, precum şi alte stimulente reglementate de Hotărârea Guvernului nr. 498/1993.

Comparând stimulentele sus-menţionate cu cele instituite prin noua reglementare, se constata nu numai ca sunt mai mari, dar, în plus, nu sunt supuse prelevarilor pentru şomaj şi asigurări sociale.

Rezultă deci ca, în funcţie de specificul activităţii, exista o diversitate de mijloace de stimulare materială, a căror necesitate este de competenţa exclusiva a legiuitorului, fiind o problemă de oportunitate şi nu de constituţionalitate, cît timp nu sunt incalcate criteriile de nediscriminare prevăzute la art. 4 din Constituţie.

În sesizare, prevederile art. I pct. 2 din lege sunt considerate ca fiind contrare celor ale art. 16 alin. (1) din Constituţie numai în ce priveşte majorarea cu 15% a sporului de salariu pentru salariaţii care îndeplinesc funcţii similare cu cele din ministere şi alte organe centrale. De aceea cealaltă prevedere, referitoare la majorarea cu 15% a salariilor pentru funcţiile specifice - poziţiile nr. 4-9 din anexa nr. 3 la Legea nr. 53/1991 -, nu face obiectul sesizării în ce priveşte respectarea prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie. Este de observat însă ca, dacă numai această categorie, a funcţiilor specifice, ar fi legiferata, s-ar crea un dezechilibru în conceptia generală a legii, care ar putea avea semnificatia încălcării egalităţii în faţa legii.

Al doilea motiv de neconstituţionalitate invocat se referă la încălcarea prevederilor art. 137 alin. (5) din Constituţie, potrivit cărora nici o cheltuiala bugetară nu poate fi aprobată fără stabilirea sursei de finanţare. În sesizare se arata ca aceasta prevedere constituţională nu ar fi respectata, întrucît noua reglementare nu prevede expres sursa de finanţare.

Potrivit art. 61 alin. (1) din Constituţie, resursele financiare ale Camerelor sunt prevăzute în bugetele aprobate de acestea.

Noua reglementare ce face obiectul sesizării fiind o lege de completare şi de modificare a Legii nr. 53/1991, rezultă ca sporurile şi majorările pe care le-a instituit urmează a fi suportate, ca toate celelalte drepturi reglementate de Legea nr. 53/1991, în limita fondurilor prevăzute pentru salarii în bugetele Camerelor, potrivit principiului autonomiei bugetare a acestora. De aceea, nici sub acest aspect, critica formulată nu este justificată.

Ultimul motiv de neconstituţionalitate se intemeieaza pe prevederile art. 110 alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora, dacă o iniţiativă legislativă implica modificarea prevederilor bugetului de stat sau ale bugetului asigurărilor sociale de stat, solicitarea informării Guvernului este obligatorie. În sesizare se arata că nu s-a solicitat aceasta informare.

În motivarea obiectiei de neconstituţionalitate nu se precizează ca aplicarea noii legi ar impune modificarea prevederilor bugetare, respectiv ca nivelul cheltuielilor necesare pentru aplicarea acestei legi nu s-ar încadra în sumele aprobate prin buget. Potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţie, obligativitatea solicitării informării de la Guvern este condiţionată însă de necesitatea modificării prevederilor bugetare, întrucît o asemenea modificare nu se poate face decît cu respectarea dispoziţiilor art. 62 alin. (2) lit. b) din Constituţie, potrivit cărora bugetul de stat şi bugetul asigurărilor sociale de stat se aproba în şedinţa comuna a Camerelor Parlamentului. De aceea, cît timp fondurilor pentru salarizare prevăzute în buget nu au fost modificate, acordarea unor sporuri de salarii nu se poate face decît în limitele aprobate, prin buget, pentru salarii. Aceasta este consecinţa faptului că nu orice modificare a salarizarii implica necesarmente modificarea alocaţiei bugetare pentru salarii, astfel încât, dacă o asemenea consecinţa nu se impune, prevederile referitoare la solicitarea informării de la Guvern, potrivit art. 110 alin. (1) din Constituţie, nu-şi găsesc aplicarea.

Rezultă deci ca noua reglementare nu a fost adoptată prin încălcarea art. 110 alin. (1) din Constituţie, cît timp cheltuielile necesare pentru aplicarea noii legi se încadrează în bugetul aprobat conform art. 62 alin. (2) lit. b) din Constituţie.

Având în vedere considerentele expuse, vazind şi dispoziţiile art. 16 alin. (1), art. 110 alin. (1), art. 137 alin. (5) şi ale art. 144 lit. a) din Constituţie, precum şi prevederile art. 2 alin. (2) şi ale art. 20 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Constata ca Legea pentru modificarea şi completarea Legii nr. 53/1991 privind indemnizaţiile şi celelalte drepturi ale senatorilor şi deputaţilor, precum şi salarizarea personalului din aparatul Parlamentului României, este constituţională, în măsura în care cheltuielile necesare pentru aplicarea acestei legi se încadrează în bugetul aprobat, conform art. 62 alin. (2) lit. b) din Constituţie.

Deliberarea a avut loc la data de 24 ianuarie 1996 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Doina Suliman