Decizie nr. 732 din 7 mai 2009

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Antonia Constantin - procuror

Ioana Marilena Chiorean - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 31 martie 2009, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru data de 7 aprilie 2009, apoi pentru data de 7 mai 2009.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarelor, constată următoarele:

Prin încheierile din 6 ianuarie 2009, pronunţate în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007, Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, excepţie ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în cauze având ca obiect soluţionarea contestaţiilor formulate împotriva deciziilor de concediere.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin, în esenţă, că textul de lege criticat contravine dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie. Astfel, arată că, în condiţiile în care dreptul la învăţătură este garantat de stat, apare normal ca acesta să poată verifica modalitatea în care sunt organizate, ca structură şi atribuţii, instituţiile care realizează procesul de învăţământ, fie ele de stat sau private. Un control al acestei activităţi desfăşurate în cadrul unei universităţi particulare nu poate fi realizat decât prin implicarea ministerului de resort, care poate şi este obligat să acorde girul unei organizări corecte a instituţiei de învăţământ. Liberul arbitru pe care îl instituie dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 este evident, în condiţiile în care formularea acestui text lasă deplină latitudine cartei universitare în organizarea structurilor de conducere, precum şi cu privire la controlul modalităţii de administrare sau de stabilire a politicilor de cadre pe care fiecare facultate le poate face, în temeiul aceleiaşi legi. Aşa fiind, se realizează o încălcare a principiului egalităţii în drepturi, atât din punctul de vedere al modalităţilor în care se pot alege organele de conducere ale unei astfel de instituţii de învăţământ superior, cât şi sub aspectul faptului că dreptul la muncă şi perioada pe care legile organice o stabilesc pentru această activitate sunt ignorate. Prin urmare, se instituie un monopol pe care îl deţine universitatea cu privire la organizare, monopol ce nu poate fi desfiinţat şi intră în contradicţie cu normele stabilite prin legi organice prin care rectorul este confirmat de ministerul de resort. În final, arată că textul de lege criticat contravine şi prevederilor art. 69 din Legea nr. 128/1997.

Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale consideră că textul de lege criticat este constituţional. În acest sens, arată că autonomia universitară este consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, fără ca această noţiune să fie însă definită. Rezultă că legiuitorul constituant a lăsat legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de conducere. Autonomia universitară a fost definită prin art. 89 din Legea învăţământului nr. 84/1995, iar formele de realizare a acesteia - între care şi regulile de alegere a organelor de conducere ale instituţiilor de învăţământ superior - au fost stabilite prin art. 92-96 din aceeaşi lege. Aşadar, întrucât autonomia universitară a fost definită chiar de legiuitor, în virtutea competenţei sale atribuite prin Constituţie, nu se poate primi susţinerea autorului excepţiei în sensul că dispoziţiile legale atacate contravin principiului constituţional al autonomiei universitare. De asemenea, nu poate fi primită susţinerea privind încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), deoarece procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior şi pentru toţi candidaţii. Cât priveşte faptul că dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 ar intră în contradicţie cu dispoziţiile art. 69 din aceeaşi lege, arată că aceasta reprezintă o problemă de interpretare şi aplicare a legii, de competenţa instanţei de judecată învestite cu soluţionarea cauzei.

Potrivit dispoziţiilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 sunt constituţionale. În acest sens, arată că textul de lege criticat nu aduce atingere principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii, întrucât se aplică tuturor persoanelor vizate de ipoteza normei juridice, fără a institui privilegii sau discriminări pe considerente arbitrare. Astfel, procedura de alegere a organelor de conducere este aceeaşi pentru toate instituţiile de învăţământ superior de stat, particulare şi confesionale. De asemenea, referitor la critica de neconstituţionalitate a art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 faţă de art. 32 din Constituţie, arată că dispoziţiile de lege criticate nu aduc atingere dreptului la învăţătură, ci sunt în concordanţă cu regula constituţională potrivit căreia învăţământul de toate gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat Curţii Constituţionale punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile de lege criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare, îl constituie dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 158 din 16 iulie 1997, dispoziţii potrivit cărora: "Atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei, potrivit legii. Hotărârile senatelor universitare, ale consiliilor facultăţilor şi ale departamentelor, cu excepţia prevederilor de la art. 74 alin. (3), se iau cu votul majorităţii membrilor prezenţi, dacă numărul lor reprezintă cel puţin 2/3 din numărul total al membrilor. Membrii acestor structuri de conducere au drept de vot deliberativ egal."

Autorii excepţiei consideră că acest text de lege este contrar dispoziţiilor art. 16 şi 32 din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi şi dreptul la învăţătură.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, în esenţă, critica autorilor acesteia are în vedere faptul că art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 lasă o libertate deplină universităţilor ca prin carta universitară să stabilească atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior, fără o intervenţie a statului, care ar trebui să acorde girul unei organizări corecte a instituţiei de învăţământ. Astfel, autorii susţin că nu mai este vorba de realizarea unei adevărate autonomii universitare, ci a unui monopol pe care ajung să îl deţină universităţile cu privire la organizarea şi funcţionarea acestora. În plus, consideră că, efect al prevederilor de lege criticate, persoanele din funcţiile de conducere a universităţilor vor fi supuse unor reglementări diferite, încălcându-se principiul egalităţii în drepturi a cetăţenilor.

Faţă de aceste susţineri, Curtea observă că, potrivit art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei "potrivit legii". Astfel, textul de lege criticat face trimitere la conceptul de autonomie universitară, atunci când este vorba de învăţământul superior de stat, respectiv la autonomia academică, aşa cum prevede Legea nr. 480/2006 care modifică Legea nr. 84/1995, în cazul învăţământului superior particular.

În acest context, trebuie amintit faptul că, dând expresie dispoziţiilor art. 32 alin. (6) din Legea fundamentală, Legea învăţământului nr. 84/1995, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 606 din 10 decembrie 1999, reglementează în cuprinsul cap. IX secţiunea a 7-a, art. 89-96, conţinutul conceptului de autonomie universitară, constând în "dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercită libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege".

Or, atât timp cât textul de lege criticat nu face decât să dea expresie autonomiei universitare, care conferă anumite drepturi şi libertăţi instituţiilor de învăţământ superior, Curtea reţine că situaţiile diferite ce ar putea rezultă din aplicarea acestui principiu nu pot fi interpretate ca aducând atingere principiului egalităţii în drepturi.

În acelaşi timp însă Curtea nu poate ignora faptul că, în egală măsură, în ceea ce priveşte universităţile particulare, art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 face aplicabil conceptul "autonomie academică", concept introdus în Legea învăţământului prin Legea nr. 480/2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.025 din 22 decembrie 2006, şi care, plecând de la premisa proprietăţii private, ca fundament economic al învăţământului superior particular, stabileşte pentru acesta drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutului cadrelor didactice, aşa cum sunt limita de vârstă, promovarea în funcţii etc.

Fără a nega fundamentul economic al universităţilor particulare, proprietatea privată a acestora, înfiinţate prin lege, fără scop patrimonial şi cu afectaţiune specială, Curtea constată că acest fundament nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academică.

În acest sens, Curtea observă că prevederile constituţionale consacră şi garantează o singură formă de autonomie, şi anume cea universitară, indiferent că este vorba de învăţământul superior de stat sau de învăţământul superior particular, autonomie al cărei conţinut trebuie să fie identic în ambele cazuri.

Potrivit art. 116^1 alin. (1) din Legea învăţământului, "Universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi economico-financiar, având drept fundament proprietatea privată, garantată de Constituţie", iar potrivit prevederilor art. 116^2 alin. (1) din aceeaşi lege, "Structurile şi funcţiile de conducere ale universităţilor particulare, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite de Carta universităţii. Deciziile definitive, în acest sens, revin universităţii".

În aceste condiţii şi având în vedere faptul că aceste instituţii fac parte din sistemul naţional de învăţământ, Curtea constată că principiul constituţional al autonomiei universitare trebuie să îşi găsească reflectarea, în egală măsură, asupra organizării şi funcţionării procesului de învăţământ, a statutului cadrelor didactice, a promovării în funcţie a acestora, a normei didactice etc.

Faţă de cele expuse, Curtea reţine că prevederile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 contravin art. 32 alin. (6) din Constituţie, în măsura în care fac trimitere la art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, introduse prin Legea nr. 480/2006, texte care la rândul lor sunt neconstituţionale, deoarece, prin derogare de la prevederile constituţionale, consacră un nou tip de autonomie pentru învăţământul superior particular, şi anume autonomia academică.

În sfârşit, Curtea constată că nu este competentă a analiza critica autorilor excepţiei privind neconcordanţa dintre art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 şi art. 69 din aceeaşi lege, întrucât controlul de constituţionalitate vizează conformitatea dintre prevederile unei legi sau ordonanţe şi dispoziţiile sau principiile Constituţiei, iar nu conformitatea unor texte de lege între ele.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale şi constată că dispoziţiile art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic sunt neconstituţionale în măsura în care fac trimitere la dispoziţiile art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995, care la rândul lor sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 7 mai 2009.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Ioana Marilena Chiorean

*

OPINIE SEPARATĂ

faţă de admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a

dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997

privind Statutul personalului didactic, pronunţată

prin Decizia nr. 732 din 7 mai 2009

Soluţia pronunţată de Plenul Curţii Constituţionale este greşită pentru considerentele pe care le voi expune în continuare astfel:

1.Excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic a fost ridicată de Georgiana Olivia Călinescu, Lăcrămioara Mocanu şi Ica Dioştianu în dosarele nr. 1.616/99/2007, nr. 1.622/99/2007 şi nr. 1.620/99/2007 ale Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Prin încheierile de şedinţă pronunţate în aceste dosare, instanţa învestită cu judecarea recursurilor a dispus ("În numele legii - Dispune:") sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic.

Sesizarea a fost dispusă în baza art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale.

Prin urmare, actul de sesizare a Curţii Constituţionale este încheierea pronunţată de instanţa în faţa căreia a fost ridicată excepţia, principiu consacrat nu numai de prevederile amintite [art. 29 alin. (4) din Legea nr. 47/1992], cât şi de doctrina şi practica unanimă a Curţii Constituţionale.

Admiţând că încheierea instanţei ordinare are calitatea de act de sesizare al instanţei de contencios constituţional, nu poţi ignora un principiu procedural unanim recunoscut atât de doctrină, cât şi de practica judecătorească, potrivit căruia obiectul cererii şi limitele învestirii instanţei aparţin celui care sesizează instanţa - în cazul nostru instanţa Curţii de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale.

Printr-o derogare nepermisă de lege, Plenul Curţii Constituţionale a modificat obiectul sesizării instanţei ordinare, şi anume "soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997", astfel încât Decizia nr. 732 din 7 mai 2009 priveşte "excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, raportate la art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) din Legea învăţământului nr. 84/1995", deşi în cuprinsul încheierii de sesizare a Curţii nu se precizează că excepţia ar privi şi aceste două articole din Legea nr. 84/1995.

2.Textul art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 permite Curţii Constituţionale ca, în caz de admitere a excepţiei, să se pronunţe şi asupra constituţionalităţii altor prevederi din actul atacat, de care, în mod necesar şi evident, nu pot fi disociate prevederile menţionate în sesizare.

Textul art. 31 alin. (2) este cât se poate de suficient şi clar încât să nu permită extinderea controlului de constituţionalitate la prevederi din alte acte normative, aşa cum s-a întâmplat în speţa de faţă. Aşadar, extinderea controlului de constituţionalitate este permisă la alte prevederi, cu condiţia ca aceste "alte prevederi" să facă parte din corpul actului atacat şi nu din corpul altor acte normative, pentru că altfel Curtea Constituţională s-ar transforma într-un agent de control al constituţionalităţii legilor, lărgind sfera atribuţiilor acesteia şi adăugând astfel la prevederile art. 146 din Constituţie.

Nici măcar printr-o interpretare forţată a prevederilor art. 146 lit. l) din Constituţie, potrivit cărora Curtea Constituţională "îndeplineşte şi alte atribuţii prevăzute de legea organică a Curţii", nu ar fi posibilă depăşirea limitelor învestirii întrucât Legea nr. 47/1992 nu permite Curţii să se sesizeze din oficiu.

3.Din conţinutul Deciziei nr. 732 din 7 mai 2009 se desprinde concluzia că atât Legea nr. 128/1997, cât şi Legea nr. 84/1995 ar privi acelaşi obiect - învăţământul - în speţă învăţământul superior. Nu se poate face însă abstracţie de faptul că Legea învăţământului nr. 84/1995, astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr. 480/2006, stabileşte cadrul general de organizare şi funcţionare a învăţământului, inclusiv învăţământul superior, în timp ce Legea nr. 128/1997 reglementează statutul cadrelor didactice, adică drepturile şi obligaţiile profesorilor, condiţiile de accedere în învăţământ, de promovare etc.

4.Rezultatul încălcării dispoziţiilor art. 31 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 este cât se poate de vizibil: art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 atacat cu excepţia de neconstituţionalitate poate fi neconstituţional în mod indirect, numai pe cale de trimitere la cele două texte - art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, în timp ce aceste două texte din Legea nr. 84/1995 neatacate cu excepţia de neconstituţionalitate sunt declarate neconstituţionale.

Iată aşadar paradoxul soluţiei pronunţate de instanţa de contencios constituţional.

Motivaţia instanţei de contencios constituţional precum că în privinţa universităţilor particulare art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic face aplicabil conceptul de "autonomie academică", concept introdus prin Legea nr. 480/2006 şi în baza căruia drepturile şi libertăţile învăţământului superior particular ar fi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, dând ca exemplu limita de vârstă şi promovarea în funcţie, este cât se poate de greşită.

Plecând de la textul art. 89 din Legea învăţământului nr. 84/1995 potrivit căruia autonomia universitară reprezintă "dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercită libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, de a-şi asuma un ansamblu de competenţe şi obligaţii în concordanţă cu opţiunile şi orientările strategice naţionale ale dezvoltării învăţământului superior, stabilite prin lege", Curtea apreciază că textul art. 116^1 alin. (1) potrivit căruia "universităţile particulare sunt instituţii de învăţământ superior libere, deschise, autonome atât din punct de vedere academic, cât şi economico-financiar..." ar crea un nou tip de autonomie, şi anume "autonomie academică" diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie.

Concluzia instanţei de contencios constituţional pleacă de la o înţelegere greşită a conceptului de " autonomie universitară", concept enunţat de art. 32 alin. (6) din Constituţia României: "Autonomia universitară este garantată".

Aşa cum în mod corect a reţinut instanţa ordinară - Curtea de Apel Iaşi - Secţia litigii de muncă şi asigurări sociale în încheierile de sesizare a Curţii Constituţionale, Legea fundamentală a consacrat prin art. 32 alin. (6) principiul "autonomiei universitare", fără însă a-l defini, lăsând legiuitorului ordinar libertatea de a stabili elementele autonomiei universitare şi condiţiile în care aceasta se exercită, inclusiv în alegerea organelor de conducere, astfel încât prin art. 89 - 96 din Legea nr. 84/1995 se explicitează conceptul de autonomie universitară al cărui conţinut cuprinde în mod necesar componenta academică, organizatorică şi componenta economico-financiară.

De altfel este lesne de observat că art. 89 din Legea nr. 84/1995 defineşte în esenţă componenta academică a conceptului de autonomie universitară, "dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercită libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe..."; art. 92 alin. (3) lit. a) din Lege - "stabilirea structurii interne a instituţiei de învăţământ superior, conform legii", art. 92 alin. (3) lit. d) din Lege - " selectarea şi promovarea personalului didactic ori ale celorlalte categorii de personal angajat, precum şi stabilirea criteriilor de apreciere a activităţii didactice şi ştiinţifice; acordarea titlurilor didactice, ştiinţifice şi onorifice, în condiţiile legii ", art. 92 alin. (3) lit. f) din Lege - "eligibilitatea tuturor organismelor de conducere prin vot secret" şi art. 92 alin. (3) lit. k) din Lege - "asigurarea ordinii şi disciplinei în spaţiul universitar" definesc componenta organizatorică a conceptului de autonomie universitară, în timp ce art. 92 alin. (3) lit. g) din Lege - " stabilirea necesităţii financiare şi materiale; folosirea fondurilor şi gestionarea lor, cu respectarea prevederilor legale; găsirea şi stabilirea surselor suplimentare de venituri; organizarea şi controlul serviciilor economico-gospodăreşti;" şi art. 92 alin. (4) din Lege - "în plan financiar autonomia universitară se realizează ca drept de gestionare, potrivit legii şi răspunderii personale, a fondurilor alocate de la bugetul public naţional sau provenite din alte surse, inclusiv a veniturilor realizate din taxele în valută de la studenţi şi cursanţi străini, potrivit criteriilor stabilite de comun acord cu Ministerul Educaţiei Naţionale" definesc componenta economico-financiară a conceptului de autonomie universitară.

Mai mult, art. 92 alin. (2) din Legea nr. 84/1995 prevede expres că "autonomia universitară vizează domeniile conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei, ale activităţii didactice şi de cercetare ştiinţifică, ale administrării şi ale finanţării", precizând în acest fel cele trei componente ale autonomiei universitare - componenta organizatorică (domeniul conducerii, structurării şi funcţionării instituţiei), componenta academică (domeniul activităţii didactice şi de cercetare ştiinţifică) şi componenta economico-financiară (domeniul administrării şi finanţării).

Formularea sintagmei din art. 116^1 alin. (1) din Legea nr. 84/1995: "autonome atât din punct de vedere academic,..." are la bază conceptul de exerciţiu al libertăţilor academice fără niciun fel de ingerinţe ideologice, politice sau religioase, astfel cum acesta este prevăzut în art. 89 din Lege "...dreptul comunităţii universitare de a se conduce, de a-şi exercită libertăţile academice fără niciun fel de ingerinţe..." şi care, în mod necesar şi firesc, trebuie aplicat şi învăţământului superior particular.

Iată aşadar că art. 116^1 alin.(1) din Legea nr. 84/1995 nu introduce niciun alt concept de autonomie, ci vine să sublinieze conceptul de exerciţiu al libertăţilor academice ca parte componentă a autonomiei universitare.

Prin urmare, câtă vreme conceptul de autonomie universitară este definit doar de legiuitorul ordinar, nu şi de legiuitorul constituant, care doar îl enunţă, a vorbi de încălcarea art. 32 alin. (6) din Constituţie este un nonsens.

5.Tot astfel, printr-o interpretare greşită a conceptului de autonomie universitară, Plenul Curţii apreciază că textul art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, prin raportare la art. 116^2 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, ar stabili pentru învăţământul superior particular "drepturi şi libertăţi diferite de cele care se circumscriu autonomiei universitare, inclusiv sub aspectul statutelor cadrelor didactice, aşa cum este limita de vârstă, promovarea în funcţie etc. ..."

Trebuie observat în primul rând că textul art. 116^2 alin. (1) din Legea nr. 84/1995 este reprodus integral după textul art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997, în ce priveşte atribuţiile şi competenţele structurilor şi ale funcţiilor de conducere din învăţământul superior care sunt stabilite prin Carta universitară a instituţiei, potrivit legii, singura adăugire fiind durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice.

Legea, în speţa de faţă Legea nr. 84/1995 prin art. 116^2 alin. (1) teza finală, stabileşte că deciziile definitive, în acest sens, revin universităţii.

Prin urmare, plecând de la permisiunea pe care textul art. 116^2 alin. (1) o acordă universităţilor particulare în ce priveşte durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice, Plenul Curţii apreciază că "proprietatea privată ca fundament economic al universităţilor particulare nu poate constitui şi fundamentul instituirii unei forme de autonomie diferită de cea consacrată de art. 32 alin. (6) din Constituţie, aşa cum este autonomia academică".

Prima precizare care se impune este aceea că textul art. 116^2 alin. (1) nu aduce atingere în niciun fel componentei academice a conceptului de autonomie universitară, ci, plecând de la proprietatea privată ca fundament al universităţilor particulare, lasă la aprecierea acestora durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstă până la care profesorii pot fi menţinuţi în activitate.

Prevederea în sine nu încalcă nici egalitatea în drepturi a cetăţenilor prevăzută ca atare de art. 16 din Constituţie şi cu atât mai puţin autonomia universitară prevăzută de art. 32 alin. (6) din Constituţie, indiferent din ce perspectivă ar fi analizată.

Pe de o parte, nu s-ar putea susţine că trebuie să existe o egalitate absolută între învăţământul superior particular şi învăţământul superior de stat câtă vreme învăţământul superior particular are la bază proprietatea privată, iar statul nu contribuie cu nimic la desfăşurarea şi dezvoltarea acestuia.

Pe de altă parte, nu se poate nega învăţământului superior particular o marjă de acţiune mai mare în ce priveşte organizarea procesului de învăţământ şi o mai mare libertate în a-şi administra resursele economico-financiare.

Singura obligaţie pe care statul o poate institui învăţământului superior particular trebuie să se limiteze la respectarea opţiunilor şi orientărilor strategice naţionale ale învăţământului superior (componenta academică a conceptului de autonomie universitară, astfel cum aceasta este definită prin art. 89 din Legea nr. 84/1995), dat fiind că învăţământul superior particular trebuie integrat în mod necesar în sistemul naţional de învăţământ.

Rezumând la cele expuse, învăţământul superior particular trebuie să furnizeze învăţământ de calitate.

Dintr-o altă perspectivă trebuie apreciat că posibilitatea menţinerii în activitate a profesorilor din învăţământul particular peste vârsta de pensionare, vârstă care nu este impusă prin Legea nr. 128/1997, ci prin Legea pensiilor, este şi benefică pentru societate, dat fiind că foarte mulţi profesori universitari, de o valoare incontestabilă, rămân în activitate în beneficiul direct al tinerilor şi al societăţii.

A doua precizare care se impune este aceea că şi învăţământul particular preuniversitar are aceeaşi reglementare ca şi învăţământul superior particular.

Astfel, art. 145^1 precizează în alin. (1) că unităţile particulare de învăţământ sunt unităţi libere, autonome atât din punct de vedere organizatoric cât şi economico-financiar, iar alin. (2) stabileşte că structurile şi funcţiile de conducere ale unităţilor de învăţământ particular, atribuţiile, modul de constituire, durata mandatelor şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice sunt stabilite prin regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora în concordanţă cu prevederile legale.

Prin urmare, legiuitorul a apreciat că în ce priveşte modul de organizare, durata mandatelor funcţiilor de conducere şi limitele de vârstă ale cadrelor didactice din învăţământul particular, fie el preuniversitar, fie universitar, acestea să fie lăsate la latitudinea instituţiilor de învăţământ şi înscrise în Carta universităţii sau în regulamentele de organizare şi funcţionare a acestora.

Faţă de opţiunea expresă a legiuitorului, care a înţeles să acorde libertăţi mai mari învăţământului particular - universitar sau preuniversitar, în ce priveşte organizarea procesului de învăţământ şi administrarea propriilor resurse economico-financiare, în consideraţia tocmai a fundamentului acestuia - proprietatea privată, garantată de stat (art. 44 din Constituţie), opţiune ce nu încalcă în niciun fel textul Constituţiei, Decizia Curţii Constituţionale nr. 732 din 7 mai 2009 nu face altceva decât să înfrângă voinţa legiuitorului, cu consecinţe practice dintre cele mai nefericite.

Astfel, prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 116^1 alin. (1) din Legea nr. 84/1995, învăţământul superior particular este lipsit de legitimitate, aceste prevederi fiind tocmai cele care definesc şi legitimează existenţa universităţilor particulare, iar prin declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 116^2 alin. (1), lipseşte practic universităţile de Carta universitară care nu este altceva decât propria lor Constituţie.

Iată de ce apreciez că soluţia de admitere a neconstituţionalităţii art. 72 alin. (5) din Legea nr. 128/1997 şi pe cale de consecinţă declararea ca neconstituţionale a prevederilor art. 116^1 alin. (1) şi art. 116^2 alin. (1) sunt greşite.

Judecător,

Petre Lăzăroiu