referitoare la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 din Codul de procedură civilă
Dosar nr. 1.694/1/2021
| Corina-Alina Corbu | - președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție - președintele completului |
| Laura-Mihaela Ivanovici | - președintele Secției I civile |
| Marian Budă | - președintele Secției a II-a civile |
| Angelica Denisa Stănișor | - președintele Secției de contencios administrativ și fiscal |
| Daniel Grădinaru | - președintele Secției penale |
| Simona Lala Cristescu | - judecător la Secția I civilă |
| Bianca Elena Țăndărescu | - judecător la Secția I civilă |
| Beatrice Ioana Nestor | - judecător la Secția I civilă |
| Cristina Truțescu | - judecător la Secția I civilă |
| Adina Georgeta Nicolae | - judecător la Secția I civilă |
| Carmen Georgeta Negrilă | - judecător la Secția I civilă |
| Valentin Mitea | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Dascălu | - judecător la Secția I civilă |
| Denisa Livia Băldean | - judecător la Secția I civilă |
| Mioara Iolanda Grecu | - judecător la Secția I civilă |
| Andreia Liana Constanda | - judecător la Secția I civilă |
| Eugenia Pușcașiu | - judecător la Secția I civilă |
| Georgeta Stegaru | - judecător la Secția I civilă |
| Lavinia Curelea | - judecător la Secția I civilă |
| Mirela Polițeanu | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Diana Manole | - judecător la Secția a II-a civilă |
| Andreea Marchidan | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Maria Andrieș | - judecător la Secția de contencios administrativ și fiscal |
| Ana-Hermina Iancu | - judecător la Secția penală |
| Rodica Aida Popa | - judecător la Secția penală |
Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 1.694/1/2021 este constituit conform dispozițiilor art. 516 alin. (1) din Codul de procedură civilă și ale art. 34 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, republicat, cu completările ulterioare (Regulamentul).
Ședința este prezidată de doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este reprezentat de doamna procuror-șef al Serviciului judiciar civil din cadrul Secției judiciare Diana Berlic.
La ședința de judecată participă doamna magistratasistent Elena Adriana Stamatescu, desemnată în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Regulament.
Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
Magistratul-asistent referă cu privire la obiectul recursului în interesul legii, precum și cu privire la faptul că la dosar au fost depuse hotărâri definitive contradictorii pronunțate de instanțele judecătorești, raportul întocmit de judecătorii-raportori și punctul de vedere al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Constatând că nu există chestiuni prealabile, doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, acordă cuvântul reprezentantului procurorului general asupra recursului în interesul legii.
Doamna procuror Diana Berlic arată că procurorul general apreciază ca fiind în litera și spiritul legii orientarea jurisprudențială potrivit căreia locul producerii prejudiciului este același cu locul săvârșirii faptei ilicite, competența teritorială fiind stabilită în favoarea instanței în a cărei rază teritorială se află locul efectuării comunicărilor publice neautorizate. În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul unde s-a produs prejudiciul nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite. În cazul răspunderii civile delictuale, reperul de stabilire a competenței nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale, întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantei de a alege instanța competentă, în temeiul art. 116 din Codul de procedură civilă, cu nesocotirea dispozițiilor art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă. Opinia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este locul efectuării comunicării publice neautorizate are în vedere, totodată, mai buna administrare a justiției și administrarea mai facilă a probelor, corespunzând întru totul raționamentelor juridice dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene. Pentru aceste considerente, solicită admiterea sesizării cu recurs în interesul legii și pronunțarea unei decizii de unificare a practicii judiciare.
Doamna judecător Corina-Alina Corbu, președintele completului, declară dezbaterile închise, iar completul de judecată rămâne în pronunțare asupra recursului în interesul legii.
ÎNALTA CURTE,
deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:
La data de 7 iunie 2021, Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a sesizat instanța supremă cu soluționarea recursului în interesul legii vizând următoarea problemă de drept: aplicarea și interpretarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 3 și 9 și art. 116 din Codul de procedură civilă, în ceea ce privește stabilirea competenței teritoriale, în funcție de interpretarea dată noțiunii de „loc al producerii prejudiciului“, în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, acțiuni având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a operelor muzicale/fonograme de comerț sau publicate în scop comercial.
Recursul în interesul legii a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la aceeași dată, formându-se Dosarul nr. 1.694/1/2021, cu termen de soluționare la 27 septembrie 2021.
Înalta Curte de Casație și Justiție este chemată să interpreteze, în vederea aplicării unitare, următoarele prevederi legale:Codul de procedură civilă
Articolul 107Regula generală
(1)Cererea de chemare în judecată se introduce la instanța în a cărei circumscripție domiciliază sau își are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel.
(2)Instanța rămâne competentă să judece procesul chiar dacă, ulterior sesizării, pârâtul își schimbă domiciliul sau sediul.
(...)
Articolul 113Competența teritorială alternativă
(1)În afară de instanțele prevăzute la art. 107-112, mai sunt competente: (...)
9.instanța în a cărei circumscripție s-a săvârșit fapta ilicită sau s-a produs prejudiciul, pentru cererile privind obligațiile izvorâte dintr-o asemenea faptă. (...)
Articolul 116Alegerea instanței
Reclamantul are alegerea între mai multe instanțe deopotrivă competente.
Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a identificat existența a două orientări jurisprudențiale distincte în această problemă de drept.
Astfel, într-o primă orientare jurisprudențială, s-a reținut că locul producerii prejudiciului este același cu locul săvârșirii faptei ilicite, competența teritorială fiind stabilită în favoarea instanței în a cărei rază teritorială se află locul efectuării comunicărilor publice neautorizate. În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul unde s-a produs prejudiciul nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de pârâtă în temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.
Din punctul de vedere al competenței prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul producerii prejudiciului nu este, însă, cel în care pierderea pecuniară, ca urmare a neplății remunerațiilor de către un utilizator al repertoriului protejat, este resimțită de către reclamantă, ci acela în care se conturează în mod cert efectul patrimonial negativ al faptei ilicite.
Competența se stabilește potrivit unui reper previzibil, iar în cazul răspunderii civile delictuale acest reper nu poate fi locul sediului băncii la care persoana păgubită are deschis un cont bancar în care se poate efectua plata despăgubirilor datorate cu titlu de remunerații neachitate pentru comunicarea publică de opere muzicale, întrucât această interpretare ar echivala cu posibilitatea reclamantului de a alege instanța competentă în temeiul art. 116 din Codul de procedură civilă, în afara opțiunii permise între instanțele determinate potrivit art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Fiind vorba despre comunicarea publică neautorizată de opere muzicale de către pârâtă prin utilizarea repertoriului protejat și fără plata remunerației datorate, locul producerii prejudiciului este inoperant, câtă vreme acesta nu este diferit de locul săvârșirii faptei ilicite, întrucât această comunicare publică se realizează la locul derulării activităților de cazare și de alimentație publică, inclusiv evenimente, în unitățile pârâtei, loc care este și cel al producerii prejudiciului.
Temeiul de drept pe care se fundamentează această opinie rezultă din interpretarea art. 107 și art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, stabilindu-se că locul producerii prejudiciului este locul în care devine certă și în care se produce pierderea pecuniară pretinsă. Chiar dacă s-ar avea în vedere prevederile Codului civil în considerarea pretenției reclamantei de reparare a prejudiciului, se impune a se da eficiență dispozițiilor art. 1.504 din Codul civil referitoare la plata prin virament bancar, și nu celor ale art. 1.494 din Codul civil privind locul plății.
În condițiile în care plata remunerațiilor ar fi trebuit să se facă în contul bancar indicat de către creditor, așadar, printr-un instrument de plată, prin intermediul căruia sumele de bani urmau să fie transferate din contul bancar al debitorului, este suficient a se constata că nu a fost emis un ordin de plată, semnat de debitor și vizat de instituția de credit plătitoare, dispoziție care ar fi prezumat relativ data plății, conform art. 1.504 din Codul civil.
De altfel, și în cazul aplicării criteriului instanței de la locul săvârșirii faptei ilicite, competența de soluționare a cauzei se verifică tot cu privire la instanța de la sediul pârâtei care a avut conduita ilicită de a decide comunicarea publică a operelor muzicale, fără autorizarea prevăzută de lege și fără plata remunerației datorate. Locul producerii prejudiciului nu poate fi reținut ca fiind locul sediului băncii la care reclamanta are cont deschis pentru a se face plata, producerea prejudiciului fiind concomitentă cu săvârșirea faptei ilicite.
După cum rezultă din expunerea de motive a noului Cod de procedură civilă, la elaborarea acestuia au fost avute în vedere instrumentele normative naționale și internaționale, fiind menționat și Regulamentul (CE) nr. 44/2001 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (Regulamentul nr. 44/2001) - pct. 3 „Alte informații“ din secțiunea a 2-a „Motivul emiterii actului normativ“. De asemenea, „La edictarea soluțiilor legislative cuprinse în proiectul noului Cod de procedură civilă s-a avut în vedere ca dispozițiile propuse să nu contravină sau să facă dificilă aplicarea directă a unor instrumente juridice comunitare“ (pct. 2 - „Compatibilitatea proiectului de act normativ cu legislația comunitară în materie“ din secțiunea a 5-a „Efectele proiectului de act normativ asupra legislației în vigoare“).
Față de rațiunile noii reglementări, în interpretarea normei din Codul de procedură civilă este utilă, așadar, raportarea la prevederile corespunzătoare din Regulamentul nr. 44/2001, astfel cum au fost interpretate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene.
În acest context, se constată că opinia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este locul efectuării comunicării publice neautorizate corespunde raționamentelor juridice dezvoltate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.
Astfel, nici din această perspectivă nu se poate stabili competența instanței în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamantul are deschis contul în care trebuiau plătite remunerațiile. Acel loc este legat de consecințele negative ulterioare producerii prejudiciului.
Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârșită fapta ilicită, iar stabilirea competenței în funcție de acesta răspunde cerințelor de facilitare a administrării probelor și de organizare utilă a justiției.
Rezultatul acestui raționament jurisdicțional este stabilirea competenței în favoarea acelui tribunal în circumscripția căruia s-a săvârșit fapta ilicită, această primă orientare fiind reflectată în deciziile nr. 833 din 7 aprilie 2020, nr. 2.217 din 3 noiembrie 2020, nr. 1.073 din 9 iunie 2020, nr. 584 din 19 martie 2019 și nr. 561 din 20 februarie 2015, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă.
În cea de-a doua orientare jurisprudențială, s-a reținut că locul săvârșirii faptei ilicite (comunicarea publică fără drept a operelor muzicale sau fonogramelor) este distinct de locul producerii prejudiciului, acesta din urmă fiind cel de la sediul reclamantei (locul plății), adică acolo unde se produc efectele faptei prejudiciabile. În consecință, competența teritorială a fost stabilită în favoarea instanței în a cărei circumscripție se află locul unde se face plata sumelor reclamate prin acțiune, respectiv acolo unde se află unitatea bancară la care reclamanta are deschis contul bancar. În argumentarea acestei opinii s-a apreciat că locul producerii prejudiciului este locul în care se face plata/încasarea sumelor cu titlu de remunerații pretinse de către reclamantă, în calitate de organism de gestiune colectivă.
Potrivit art. 1.494 alin. (1) lit. a) din Codul civil, în lipsa unei stipulații contrare ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor, obligațiile bănești trebuie executate la domiciliul sau, după caz, sediul creditorului de la data plății (sediul reclamantului).
Din interpretarea dispozițiilor art. 116 din Codul de procedură civilă rezultă că, în cazul competenței teritoriale alternative, reclamantul este cel îndreptățit să aleagă o instanță dintre mai multe instanțe deopotrivă competente. Prin depunerea cererii de chemare în judecată, reclamantul a ales între cele două instanțe deopotrivă competente, fixând competența teritorială de soluționare a cauzei în favoarea instanței care nu își putea invoca din oficiu necompetența de soluționare a cauzei, fiind ținută de alegerea făcută de reclamant, în raport cu locul producerii prejudiciului.
Această a doua orientare jurisprudențială a fost expusă în Decizia nr. 1.498 din 14 iulie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția I civilă, precum și în Decizia nr. 2.567 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția a II-a civilă.
Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție a constatat, din analiza hotărârilor pronunțate, că rezultă existența unei practici neunitare și, în consecință, se impune declanșarea mecanismului de unificare judiciară, în temeiul dispozițiilor art. 514 și următoarelor din Codul de procedură civilă.
Analizând orientările jurisprudențiale identificate în practica instanțelor, procurorul general a apreciat ca fiind în spiritul legii prima orientare jurisprudențială (prezentată la punctul 14 din prezenta decizie).
În fundamentarea punctului său de vedere a arătat că obiectul acțiunilor în care s-au pronunțat hotărârile judecătorești supuse examinării îl constituie solicitarea de despăgubiri întemeiate pe dispozițiile care reglementează răspunderea civilă delictuală, pentru fapta de comunicare publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora și de prestații artistice din domeniul audiovizual, fără autorizarea prealabilă din partea organismului de gestiune colectivă și fără plata remunerațiilor cuvenite titularilor ale căror drepturi sunt gestionate de către Centrul Român pentru Administrarea Drepturilor Artiștilor Interpreți (CREDIDAM).
Potrivit dispozițiilor din Codul de procedură civilă, în materia răspunderii civile delictuale sunt competente, din punct de vedere teritorial, mai multe instanțe, alegerea între acestea revenind reclamantului.
În considerarea criteriului alternativ prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, locul unde s-a produs prejudiciul nu este echivalentul locului unde trebuie făcută plata, întrucât acțiunea are ca obiect plata remunerațiilor datorate de pârât în temeiul răspunderii civile delictuale, ca urmare a săvârșirii unei fapte ilicite, în lipsa unei convenții de stabilire a locului plății.
Or, conform dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă, instanța locului de plată este competentă în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare, ceea ce nu este cazul în speță.
Prejudiciul devine cert după utilizarea efectivă și poate fi cuantificat în funcție de spațiul în care a avut loc respectiva utilizare și de durata acesteia, pe baza documentelor aflate în posesia utilizatorului, dat fiind că ambele modalități de calcul prevăzute de art. 188 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 privind dreptul de autor și drepturile conexe, republicată, cu modificările și completările ulterioare (Legea nr. 8/1996) - câștigul nerealizat sau triplul remunerațiilor legal datorate pentru acel tip de utilizare - presupun raportarea la remunerația prevăzută de metodologie.
Față de aceste circumstanțe, locul în care devine certă și, deci, se produce pierderea pecuniară pretinsă de către beneficiar este chiar locul în care a avut loc respectiva comunicare publică. Prin urmare, rezultă ca fiind lipsită de relevanță, pentru identificarea locului producerii prejudiciului, împrejurarea că plata remunerațiilor trebuia făcută într-un anumit cont bancar al reclamantei, întrucât litigiile în discuție nu sunt întemeiate pe existența unor convenții, așadar, locul unde s-a produs prejudiciul, în sensul art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, nu poate fi considerat locul unde trebuie făcută plata.
Locul plății are relevanță în examinarea fondului raportului juridic dedus judecății, pentru stabilirea îndreptățirii la despăgubiri a reclamantei, însă nu și pentru determinarea competenței pe baza locului producerii prejudiciului, în condițiile în care art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă nu are în vedere locul reparării prejudiciului.
De aceea, nu se poate stabili competența în favoarea instanței în a cărei rază teritorială se află sediul creditorului ori banca unde reclamantul își are deschis contul în care trebuiau plătite remunerațiile. Acel loc este legat de consecințele negative ulterioare producerii prejudiciului.
Pierderea patrimonială a survenit chiar în locul în care a fost săvârșită fapta ilicită, iar stabilirea competenței în funcție de acesta răspunde cerințelor de facilitare a administrării probelor și de organizare utilă a justiției.
Prin urmare, pentru stabilirea locului producerii prejudiciului este relevant locul în care este lezată valoarea socială ocrotită de lege, respectiv locul producerii prejudiciului nemijlocit, care constituie consecința imediată a faptei ilicite.
În consecință, procurorul general a apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 3 și pct. 9 și art. 116 din Codul de procedură civilă, în cauzele având ca obiect acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, constând în obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a operelor muzicale/fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial, în determinarea instanței competente teritorial, locul producerii prejudiciului este același cu locul săvârșirii faptei ilicite, respectiv locul efectuării comunicărilor publice neautorizate.
Curtea Constituțională s-a pronunțat asupra constituționalității dispozițiilor art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă, respingând excepția invocată.
Astfel, prin Decizia nr. 347 din 22 mai 2018, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 27 august 2018, s-a reținut că: „17. Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că dispozițiile art. 107 alin. (1) din Codul de procedură civilă stabilesc instanța competentă din punct de vedere teritorial să soluționeze litigiile dintre părți, și anume cea de la domiciliul sau sediul pârâtului, în absența unei norme contrare. (...) 18. Prevederile criticate reglementează conduita reclamantului în faza preprocesuală, stabilind cadrul și limitele în care acesta poate sesiza instanța cu cererea de chemare în judecată. În ceea ce privește susținerea conform căreia există o inegalitate de tratament aplicabil, sub acest aspect, părților din proces, Curtea reține că această critică este neîntemeiată, având în vedere că poziția juridică a reclamantului care declanșează procesul este total diferită de cea a pârâtului chemat în judecată prin acțiunea introdusă de reclamant. Mai mult, în condițiile în care însăși legea stabilește instanța competentă și limitele în care reclamantul își poate exercita dreptul de opțiune, Curtea constată că susținerile autorului excepției potrivit cărora dispozițiile criticate ar sta la baza pronunțării unei hotărâri arbitrare nu pot fi primite. Stabilirea prin prevederile legale criticate a competenței teritoriale alternative nu aduce atingere, sub nicio formă, dreptului părților de a beneficia de un proces echitabil și nu afectează imparțialitatea justiției.
19.În fine, potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție, procedura de judecată este prevăzută de lege, astfel încât stabilirea regulilor referitoare la competența teritorială imperativă și/sau alternativă, precum și la părțile care au dreptul de a alege reprezintă o atribuție exclusivă a legiuitorului“.
Până la data pronunțării prezentei decizii, Curtea Constituțională nu a fost sesizată cu excepții de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 din Codul de procedură civilă.
Judecătorii-raportori au apreciat că, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 din Codul de procedură civilă, sintagma „loc al producerii prejudiciului“ în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârșirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plății prejudiciului.
Examinând sesizarea cu recurs în interesul legii, raportul întocmit de judecătorii-raportori și dispozițiile legale ce se solicită a fi interpretate în mod unitar, reține următoarele:
VIII.
Verificându-se regularitatea sesizării, se constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a fost legal sesizată de Colegiul de conducere al instanței supreme (conform Hotărârii nr. 54 din 27 aprilie 2021), acesta având, potrivit dispozițiilor art. 514 din Codul de procedură civilă, legitimare procesuală pentru declanșarea mecanismului de unificare a practicii, în scopul interpretării și aplicării unitare a legii.
În privința cerințelor de formă ale promovării recursului în interesul legii, ele rezultă din prevederile art. 515 din Codul de procedură civilă, conform cărora acesta este admisibil „numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecății au fost soluționate în mod diferit prin hotărâri judecătorești definitive, care se anexează cererii.“
Ca atare, din cuprinsul normei procedurale menționate, reiese că trebuie îndeplinite următoarele condiții pentru ca recursul în interesul legii să fie admisibil:
–sesizarea să aibă ca obiect o problemă de drept;
–problema de drept să fi fost dezlegată diferit de instanțele judecătorești;
–dovada soluționării diferite de către instanțele judecătorești să se facă prin hotărâri judecătorești definitive;
–hotărârile judecătorești definitive să fie anexate cererii.
Din analiza memoriului de sesizare cu recurs în interesul legii, precum și a documentelor anexate rezultă îndeplinirea cerințelor formale de admisibilitate anterior enumerate.
Astfel, potrivit celor arătate în cuprinsul actului de sesizare al Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și din anexele acestuia, reiese că la nivelul instanței supreme există practică neunitară în determinarea, pe calea regulatoarelor de competență, a instanței competente teritorial să soluționeze acțiuni în răspundere civilă delictuală având cauza juridică în comunicarea publică de fonograme sau de reproduceri ale acestora și/sau de prestații artistice din domeniul audiovizual fără deținerea prealabilă a autorizațiilor/ licenței neexclusive de către utilizator și fără plata remunerațiilor cuvenite titularilor de drepturi conexe.
Este vorba, în mod evident, despre o problemă de drept, în sensul art. 515 din Codul de procedură civilă, care a determinat soluții diferite, decurgând, în esență, din modalitatea în care s-a interpretat, în materia răspunderii civile delictuale, locul producerii prejudiciului, element al angajării răspunderii și, respectiv, criteriu de determinare a competenței avut în vedere de dispozițiile art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă.
De asemenea, dovada soluționării diferite prin hotărâri definitive, pronunțate în regulator de competență, s-a făcut potrivit materialului anexat sesizării cu recurs în interesul legii.
Astfel cum s-a menționat deja, în analiza condiției de admisibilitate referitoare la problema de drept ce a constituit obiect al interpretărilor și dezlegărilor jurisprudențiale diferite, aceasta constă în modalitatea în care, în determinarea instanței competente teritorial să rezolve litigii privind angajarea răspunderii civile delictuale pentru comunicarea publică de fonograme de comerț/de reproduceri ale acestora/de prestații artistice în domeniul audiovizual fără deținerea prealabilă a licențelor eliberate de organismele de gestiune colectivă desemnate de Oficiul Român pentru Drepturile de Autor (ORDA), instanța supremă s-a raportat la criteriul prevăzut de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă și înțelegerea sintagmei „locul unde s-a produs prejudiciul“.
Identificând în mod unitar materia litigioasă, ca fiind una a răspunderii pentru fapta ilicită constând în folosirea neautorizată - adică fără solicitarea și eliberarea prealabilă a licenței care dă dreptul la utilizarea fonogramelor sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual de către organismele de gestiune colectivă [respectiv CREDIDAM și Uniunea Producătorilor de Fonograme din România (UPFR)] desemnate de ORDA - și fără plata remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți sau executanți ori producătorilor de fonograme, în același timp, instanțele au făcut aprecieri diferite asupra locului producerii prejudiciului care, alături de locul săvârșirii faptei, este criteriu de determinare a competenței alternative [în afara instanțelor enumerate la art. 107-112 din Codul de procedură civilă, conform normei de trimitere din art. 113 alin. (1) din Codul de procedură civilă].
În legătură cu această apreciere, unele hotărâri rețin că locul producerii prejudiciului este acela unde s-a săvârșit fapta ilicită, în timp ce, în orientarea jurisprudențială contrară, acest loc al producerii prejudiciului este considerat cel în care ar trebui să se efectueze plata, respectiv sediul reclamantei (în speță, al CREDIDAM sau UPFR, organismele care acționează în numele titularilor drepturilor conexe) sau al băncii la care are deschis contul reclamanta și în care urma să fie virate sumele de bani.
Față de modalitatea de săvârșire a faptei ilicite și de felul în care se produce prejudiciul în astfel de spețe care au generat practica neunitară, locul în care apare consecința negativă asupra patrimoniului supus reparației nu poate fi înțeles decât în sensul locului săvârșirii faptei vătămătoare.
În primul rând, trebuie subliniat că finalmente prejudiciul se reflectă în patrimoniul titularilor de drepturi conexe (artiști interpreți sau executanți, respectiv producători de fonograme), chiar dacă în numele acestora acționează organismele de gestiune colectivă (care au atribuții de a colecta remunerațiile și de a le repartiza apoi titularilor, proporțional cu repertoriul utilizat), dar o fac în baza unui mandat legal, iar nu ca persoană îndreptățită la plata remunerației.
În același timp, locul producerii prejudiciului nu poate fi acela în care pierderea pecuniară, ca urmare a neplății remunerațiilor de către un utilizator neautorizat, este resimțită de organismul de gestiune colectivă (pus astfel în imposibilitate de a repartiza drepturile cuvenite titularilor), ci acela în care se săvârșește fapta ilicită, întrucât aceasta este însoțită de un prejudiciu produs instantaneu, iar nu de un prejudiciu care ar urma să fie produs în viitor, în mod succesiv sau colateral (prin ricoșeu), pentru a se pune problema unei disocieri între locul faptei ilicite și acela al producerii consecințelor păgubitoare.
Astfel, comunicarea publică de fonograme sau a reproducerilor acestora ori a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, fără a exista în prealabil autorizația/licența pentru o astfel de operațiune, și în mod subsecvent (și implicit) neplata remunerațiilor cuvenite titularilor înseamnă, deopotrivă, că s-au produs faptul ilicit și rezultatul păgubitor (în același loc). Existența acestui din urmă element (prejudiciul) este certă din chiar momentul săvârșirii faptei, iar determinarea întinderii lui este doar o chestiune de probațiune și de rezolvare a fondului raportului juridic, iar nu una care să influențeze criteriul competenței teritoriale.
Sub acest aspect, al modalității în care se produce prejudiciul, cu repercusiuni în ce privește localizarea lui, în doctrină s-a făcut diferența între prejudiciul instantaneu, ca fiind acela ale cărui consecințe se produc dintr-odată sau într-o perioadă de timp foarte scurtă, și cel succesiv, adică acela care se produce continuu, într-o perioadă îndelungată de timp (când s-ar putea pune problema manifestării consecințelor negative în alt loc decât acela în care a fost săvârșită fapta ilicită).
În astfel de spețe, cum sunt cele care fac obiect de analiză pentru stabilirea competenței teritoriale, prejudiciul este unul instantaneu și cert din chiar momentul săvârșirii faptei ilicite, întrucât acela este momentul în care se aduce atingere drepturilor patrimoniale ale altor persoane prin utilizarea lucrărilor acestora fără autorizație și fără plata remunerației corespunzătoare.
În plus, strâns legat de locul unde se săvârșește fapta ilicită este și determinarea cuantumului acestui prejudiciu (fiind irelevant, ca atare, locul unde se efectuează plata), câtă vreme potrivit normelor metodologice (aprobate prin decizii ale ORDA), această cuantificare se realizează prin luarea în considerare a suprafeței spațiului în care a avut loc utilizarea neautorizată.
Astfel fiind, raportat la aceste reglementări în materie, rațiunea identificării, în modalitatea menționată, a locului producerii prejudiciului, ca fiind acela al săvârșirii faptei ilicite, își are fundamentul și în considerente de bună administrare a justiției, respectiv a probelor necesare soluționării cauzei, regăsite ca atare acolo unde s-a produs comunicarea publică neautorizată.
Împrejurarea că, spre deosebire de vechile dispoziții procedurale [art. 10 alin. (1) pct. 8 din Codul de procedură civilă de la 1865], care stabileau doar locul săvârșirii faptei drept criteriu de luat în considerare pentru determinarea competenței teritoriale, noul Cod de procedură civilă reglementează, prin prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9, și locul producerii prejudiciului nu înseamnă că, ori de câte ori este vorba despre o acțiune întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, este posibil sau trebuie stabilite în mod distinct două locuri - al săvârșirii faptei ilicite și respectiv al producerii prejudiciului - pentru a face aplicabilă norma procedurală. Dimpotrivă, decelarea celor două criterii trebuie realizată în mod particular, pentru fiecare caz în parte, în funcție de conținutul și circumstanțele săvârșirii faptei ilicite, care pot însemna o suprapunere a locului săvârșirii faptei ilicite cu cel al producerii prejudiciului sau, dimpotrivă, existența lor separată.
Extinderea, potrivit noului Cod de procedură civilă, a reperelor competenței teritoriale alternative, în materia răspunderii civile delictuale, a fost determinată de necesitatea acoperirii acelor situații în care în mod evident locul producerii consecințelor păgubitoare nu se suprapune cu acela al săvârșirii faptei ilicite (de exemplu, în cazul unui prejudiciu viitor, dar cert ca realizare ori succesiv, cu întindere mare în timp sau în cazul unui prejudiciu colateral, când o terță persoană față de victima directă este cea care suportă consecințele ilicitului săvârșit - art. 1.390 din Codul civil) și care astfel rămânea în afara unei statuări a normei pozitive.
A considera însă că loc al producerii prejudiciului este locul unde ar trebui să se facă plata remunerațiilor înseamnă deopotrivă a adăuga un criteriu la textul de lege și a confunda locul producerii (nașterii) prejudiciului cu acela al stingerii (prin plată) a acestuia.
De aceea, nici sediul creditorului și nici sediul unității bancare unde acesta are cont deschis nu se pot constitui în criterii legale din punctul de vedere al dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, de luat în considerare la determinarea competenței teritoriale.
În același sens, trimiterea la dispozițiile art. 1.494 alin. (1) lit. a) din Codul civil nu poate susține respectiva interpretare, pentru a atrage o competență în funcție de locul plății.
Pe de o parte, pentru că, așa cum s-a arătat, locul plății (adică al stingerii prejudiciului) nu este un criteriu prevăzut de lege pentru stabilirea competenței teritoriale și, pe de altă parte, întrucât norma de drept material menționată este incidentă, în principiu, în materia răspunderii contractuale, iar în materia răspunderii delictuale doar în măsura în care există o obligație de plată deja stabilită, care trebuie executată. Separat de faptul că norma are în vedere executarea obligației (adică stingerea prejudiciului, iar nu producerea sau nașterea acestuia), ea nu poate viza, raportat la materia care interesează, decât o situație ulterioară atât învestirii instanței (deci momentului verificării competenței teritoriale), cât și obținerii unui titlu (adică pronunțării unei hotărâri judecătorești favorabile), pentru a face posibilă, cum spune textul, executarea „la domiciliul sau, după caz, la sediul creditorului la data plății“.
De aceea, locul plății nu se circumscrie criteriilor legale prevăzute de art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, el neputând fi asimilat locului producerii prejudiciului, câtă vreme este, în realitate, prin efectele pe care le produce plata, locul stingerii obligației (în speță, a prejudiciului creat prin utilizarea neautorizată de fonograme de comerț sau a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual și neplata remunerațiilor aferente).
Dimpotrivă, a considera că locul plății este cel în care sa produs prejudiciul înseamnă, în realitate, a înlocui criteriul legal cu unul jurisprudențial, pentru că într-o asemenea ipoteză nu este vorba doar despre o evaluare jurisdicțională în funcție de locul producerii consecințelor faptului vătămător, ci chiar de o schimbare a criteriului prevăzut de lege, câtă vreme condiția nașterii (producerii) prejudiciului este înlocuită cu stingerea acestuia.
Or, atunci când legiuitorul a considerat că locul plății este criteriu de determinare a competenței teritoriale alternative, a prevăzut aceasta în mod expres, ca în cazul reglementat de art. 113 alin. (1) pct. 7 din Codul de procedură civilă („instanța locului de plată, în cererile privitoare la obligațiile ce izvorăsc dintr-o cambie, cec, bilet la ordin sau dintr-un alt titlu de valoare“).
În sensul aceleiași interpretări, al identificării sau suprapunerii locului producerii prejudiciului cu acela al săvârșirii faptei ilicite se află și reglementarea comunitară [care a inspirat norma internă, a art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă], compatibilitatea Codului de procedură civilă cu legislația comunitară în materie făcând parte din standardele noului act normativ, după cum se arată în expunerea de motive la acesta.
Doar aparent diferită de conținutul art. 113 alin. (1) pct. 9 din Codul de procedură civilă, norma art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 - care prevede că, în materie delictuală și cvasidelictuală, competența aparține instanțelor de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă - a fost în mod constant interpretată în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene în sensul în care aceasta vizează atât locul materializării prejudiciului, cât și pe cel unde s-a produs evenimentul cauzator al prejudiciului, astfel încât pârâtul poate fi acționat în justiție, la alegerea reclamantului, în fața instanței de la unul din cele două locuri (Hotărârea din 30 noiembrie 1976, Bier, 21/76, EU:C:1976:166, pct. 24 și 25, Hotărârea din 16 mai 2013, Melzer, C-228/11, EU:C:2013:305, pct. 25, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, C-360/12, EU:C:2014:1318, pct. 46).
Art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 [echivalent actualului art. 7 alin. (2) din Regulamentul (UE) nr. 1.215/2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială] materializează una din competențele speciale, derogatorii de la regula instituită prin art. 2 alin. (4), a competenței instanței de la domiciliul pârâtului, astfel că aceasta trebuie interpretată în mod autonom și strict, ceea ce nu permite o interpretare dincolo de ipotezele prevăzute în mod explicit de Regulament (în acest sens, Hotărârea din 5 iunie 2014, Coty Germany, precizată, pct. 43-45).
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene, norma de competență specială prevăzută de art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 se întemeiază pe existența unei legături deosebit de strânse între litigiu și instanțele de la locul unde s-a produs sau riscă să se producă fapta prejudiciabilă ori cele de la locul materializării prejudiciului, care justifică atribuirea competenței în favoarea lor, pentru motive legate de buna administrare a justiției și de organizare utilă a procesului, acestea fiind considerate cele mai adecvate să se pronunțe asupra cauzei din rațiuni de proximitate față de litigiu și de facilitate a administrării probelor.
În acest sens, câteva exemple din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene sunt relevante și asupra problemei de drept ce face obiectul sesizării cu recurs în interesul legii de față.
Astfel, locul producerii prejudiciului, în sensul normei de competență anterior enunțate, s-a stabilit că este „locul în care fapta cauzală, ce angajează răspunderea civilă delictuală sau cvasidelictuală, a produs în mod direct efectele vătămătoare asupra victimei imediate. Drept urmare, regula de competență în discuție nu poate fi interpretată ca autorizând un reclamant care invocă un prejudiciu pretins a fi consecința prejudiciului suferit de alte persoane, victime directe ale faptei prejudiciabile, să cheme în judecată pe autorul faptei în fața instanțelor de la locul în care reclamantul însuși a constatat paguba adusă patrimoniului său“ (Hotărârea din 11 ianuarie 1990, Dumez, C220/88).
De asemenea, s-a arătat că expresia „locul unde s-a produs fapta prejudiciabilă“ nu poate fi interpretată în mod extensiv, așa încât să includă orice loc unde se pot concretiza consecințele prejudiciabile ale unei fapte care a dat naștere deja unui prejudiciu survenit în mod efectiv în alt loc (Hotărârea din 19 septembrie 1995, Marinari, C-364/93, EU:C:1995:289, pct. 14).
Cât privește locul materializării prejudiciului, Curtea a precizat că această expresie nu vizează locul unde se află domiciliul reclamantului și unde s-ar afla centrul intereselor acestuia pentru singurul motiv că ar fi suferit aici un prejudiciu financiar care rezultă din pierderea unor elemente din patrimoniul său, care s-a produs și a fost suferită în alt stat membru (Hotărârea din 10 iunie 2004, Kronhofer, C-168/02, EU:C:2004:364, pct. 21).
Faptul că societatea reclamantă a făcut plata sumei de bani invocată drept prejudiciu, rezultat din condițiile defectuoase ale negocierii unui contract pe teritoriul altui stat (acuzându-se în cauză o neglijență la redactarea textului unui contract privind opțiunea de cumpărare a unui pachet de acțiuni) prin virament, dintr-un cont bancar pe care îl deținea în țara sediului său social, nu califică acest loc ca fiind cel al producerii prejudiciului, o atare împrejurare nefiind „factor de legătură relevant“ în temeiul art. 5 pct. 3 din Regulamentul nr. 44/2001 (Hotărârea din 16 iunie 2016, Universal Music, C-12/15, pct. 38), Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând astfel și în considerarea observației că o societate precum reclamanta ar fi putut alege între mai multe conturi bancare din care ar fi putut achita cuantumul sumei invocate drept prejudiciu.
Atunci când a recunoscut o competență în favoarea instanțelor de la domiciliul reclamantului, în temeiul materializării prejudiciului, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a subliniat că a avut în vedere faptul că prejudiciul se produce în mod direct în contul bancar al acestuia deschis la o bancă din raza acestor instanțe, constatare care se inserează în contextul special al cauzei, caracterizată prin existența unor împrejurări care au concurat la atribuirea competenței în favoarea acelor instanțe (Hotărârea din 28 ianuarie 2015, Kolassa C-375/13, EU:C:2015:37).
Cauza Zuid-Chemie BV, în care s-a pronunțat Hotărârea din 16 iulie 2009, evocată în opinia jurisprudențială care susține competența instanței de la domiciliul/sediul reclamantului, ca instanță de la locul în care fapta ilicită își produce efectele prejudiciabile (identificate, potrivit acestei opinii, în neîncasarea remunerațiilor cuvenite pentru drepturile patrimoniale de autor de opere muzicale datorate pentru comunicarea publică a acestora), nu reflectă o altă viziune ori soluție jurisprudențială a Curții de Justiție a Uniunii Europene în legătură cu determinarea instanței în raport cu criteriul materializării prejudiciului și nu susține adoptarea altei soluții nici în dreptul intern, căci ea nu constituie decât rezultatul aplicării acelorași dezlegări de principiu, exemplificate anterior, la o situație particulară a respectivei cauze, caracterizată prin aceea că sediul societății reclamante a fost identificat ca loc al producerii prejudiciului (constând în obținerea unui produs imposibil de utilizat conform destinației, prin utilizarea ca materie primă a unui produs neconform achiziționat de la societatea pârâtă), care îl depășea pe cel inerent produsului neconform achiziționat (materia primă).
Prin urmare, concluzia potrivit căreia locul producerii prejudiciului este identic cu locul săvârșirii faptei ilicite constând în realizarea comunicării publice de opere protejate în absența autorizării prealabile și a plății remunerațiilor cuvenite artiștilor interpreți/executanți sau producătorilor de fonograme concordă și cu raționamentele juridice dezvoltate în jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene; pierderea patrimonială survine chiar în locul în care a fost săvârșită fapta ilicită și a avut loc încălcarea dreptului conex de autor, prin producerea unui prejudiciu instantaneu, astfel că stabilirea competenței în funcție de acesta răspunde și cerințelor de facilitare a administrării probelor și de organizare utilă a justiției. În același timp, sediul/domiciliul reclamantului ori cel al băncii la care acesta are un cont deschis, ca loc în care se reflectă efectele patrimoniale ale faptei ilicite sau în care are loc plata, sunt nerelevante din perspectiva aplicabilității dispozițiilor art. 113 alin. (1) pct. (9) din Codul de procedură civilă, neputând constitui nici loc al săvârșirii faptei ilicite și, pentru argumentele expuse anterior, nici loc al producerii prejudiciului.
Pentru toate aceste considerente,
ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
În numele legii
DECIDE:
Admite recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție.
În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 107, art. 113 alin. (1) pct. 9 și art. 116 din Codul de procedură civilă stabilește că sintagma „loc al producerii prejudiciului“ în acțiunile în pretenții formulate de organismele de gestiune colectivă a drepturilor de autor, având ca obiect obligarea utilizatorilor de a achita remunerațiile cuvenite pentru comunicarea publică/radiodifuzarea neautorizată a fonogramelor de comerț sau publicate în scop comercial ori a reproducerilor acestora și/sau a prestațiilor artistice din domeniul audiovizual, corespunde locului săvârșirii faptei ilicite, iar nu celui al efectuării plății prejudiciului.
Obligatorie, potrivit dispozițiilor art. 517 alin. (4) din Codul de procedură civilă.
Pronunțată în ședință publică astăzi, 27 septembrie 2021.
PREȘEDINTELE ÎNALTEI CURȚI DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE
CORINA-ALINA CORBU
Magistrat-asistent,
Elena Adriana Stamatescu
Forma oficială este cea publicată în Monitorul Oficial.
