Decizie nr. 139 din 21 februarie 2006

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Benke Karoly - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Traian Dragomir în Dosarul nr. 6.724/2005 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia civilă.

La apelul nominal se constată lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare a fost legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 8 decembrie 2005, pronunţată în Dosarul nr. 6.724/2005, Tribunalul Dâmboviţa - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Traian Dragomir într-un litigiu având ca obiect soluţionarea recursului declarat împotriva unei decizii pronunţate în apel prin care a fost schimbată în totalitate sentinţa Judecătoriei Târgovişte care privea rectificarea unui titlu de proprietate.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine că norma legală care atrage competenţa materială de judecare a cauzei de către tribunal, având în vedere că aceeaşi cauză a fost judecată şi în apel de aceeaşi instanţă, contravine dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (2), ale art. 20, 21 şi 129. Se consideră că această măsură este de natură a încălca principiul imparţialităţii justiţiei. Totodată, se susţine că aceeaşi instanţă nu se poate pronunţa ca instanţă de control într-o cauză pe care a judecat-o în apel.

Autorul excepţiei consideră că sunt încălcate şi prevederile art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 14 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Tribunalul Dâmboviţa - Secţia civilă apreciază că excepţia de neconstituţionalitate ridicată este neîntemeiată. În argumentarea acestei opinii se apreciază că prin modificarea unor norme procedurale nu sunt afectate nici imparţialitatea justiţiei şi nici principiul neretroactivităţii legii civile.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

Avocatul Poporului consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. În acest sens, se apreciază că modificarea competenţei instanţelor judecătoreşti nu constituie o încălcare a principiilor constituţionale, având în vedere că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute "numai prin lege".

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, notele scrise depuse, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum reiese din încheierea de sesizare a Curţii, îl constituie dispoziţiile art. 2 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) din titlul XIII - Accelerarea judecăţilor în materia restituirii proprietăţilor funciare - al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Curtea observă că, aşa cum rezultă din motivarea excepţiei şi din încheierea de sesizare a Curţii, autorul excepţiei critică doar art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă şi art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005, care au următorul cuprins:

–Art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă: "Tribunalul judecă: [...]

3.ca instanţe de recurs, recursurile declarate împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorii, care, potrivit legii, nu sunt supuse apelului; [...].";

–Art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005: "Hotărârile pronunţate de instanţele judecătoreşti în procesele funciare în primă instanţă sunt supuse numai recursului."

Textele constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 1 alin. (3) privind statul român, ale art. 15 alin. (2) privind principiul neretroactivităţii legii, ale art. 20 referitoare la tratatele internaţionale privind drepturile omului, ale art. 21 alin. (1)-(3) privind accesul liber la justiţie, ale art. 124 alin. (2) privind înfăptuirea justiţiei şi ale art. 129 privind folosirea căilor de atac.

Totodată, sunt invocate în susţinerea excepţiei prevederile art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, precum şi ale art. 14 privind dreptul la azil politic din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

În esenţă, critica de neconstituţionalitate constă în faptul că judecarea apelului şi recursului de aceeaşi instanţă este de natură a încălca prevederile constituţionale ale art. 1 alin. (3), ale art. 15 alin. (2) şi ale art. 20, 21 şi 129.

Textele legale criticate sunt norme de procedură care, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, se stabilesc de legiuitor. Or, potrivit regulii generale consacrate de art. 725 alin. 1 din Codul de procedură civilă, dispoziţiile legii noi de procedură se aplică, din momentul intrării ei în vigoare, şi proceselor în curs de judecată, începute sub legea veche. Dispoziţiile legale criticate derogă de la excepţia instituită prin alin. 2 al aceluiaşi articol, care, în materie de competenţă, consacră ultraactivitatea legii vechi.

În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă, Curtea constată că, prin deciziile nr. 333 din 28 iunie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 766 din 23 august 2005, şi nr. 144 din 15 martie 2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 6 iulie 2005, a reţinut că prin această reglementare legiuitorul a urmărit o mai bună administrare a justiţiei, precum şi o deplină realizare a accesului liber la justiţie, precum şi a dreptului la un proces echitabil.

Neexistând elemente noi, de natură a determina schimbarea jurisprudenţei Curţii, considerentele şi soluţia deciziilor menţionate îşi păstrează valabilitatea şi în prezenta cauză.

Totodată, Curtea reţine că soluţia legislativă adoptată prin art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă nu are caracter retroactiv, aceasta aplicând-se numai pentru viitor. Curtea reţine că prin Decizia nr. 483 din 29 decembrie 2005 a statuat, de principiu, că judecarea apelului şi recursului de aceeaşi instanţă nu are semnificaţia unei încălcări a art. 129 din Constituţie, întrucât aceste dispoziţii constituţionale prevăd că părţile interesate şi Ministerul Public pot exercita căile de atac "în condiţiile legii" şi, chiar dacă ambele căi de atac sunt soluţionate de aceeaşi instanţă, aceasta se realizează într-o compunere diferită a completelor de judecată. Din această perspectivă, Curtea constată că posibilitatea consacrată de dispoziţiile art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 ca judecarea apelului şi recursului să fie făcută de aceeaşi instanţă nu este de natură a contraveni prevederilor art. 21 alin. (1)-(3), ale art. 124 alin. (2) şi ale art. 129 din Constituţie.

În consecinţă, Curtea nu poate reţine nici încălcarea prevederilor art. 6 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte invocarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Constituţie şi ale art. 14 privind dreptul la azil politic din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, Curtea observă că acestea, referindu-se la principiile generale de organizare a statului român, respectiv la dreptul la azil politic, nu au incidenţă în cauză.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă şi ale art. 5 alin. (1) teza întâi din titlul XIII al Legii nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, excepţie ridicată de Traian Dragomir în Dosarul nr. 6.724/2005 al Tribunalului Dâmboviţa - Secţia civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 februarie 2006.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Benke Karoly