Hotărâre din 5 aprilie 2016

Strasbourg

(Cererea nr. 33.751/05)

Definitivă din 5 iulie 2016

Hotărârea a rămas definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Guţă Tudor Teodorescu împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a patra), reunită într-o cameră compusă din Andras Sajo, preşedinte, Vincent A. De Gaetano, Bostjan M. Zupancic, Nona Tsotsoria, Paulo Pinto de Albuquerque, Krzysztof Wojtyczek, Iulia Antoanella Motoc, judecători, şi Fatoş Araci, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la 1 martie 2016,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 33.751/05 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant român, domnul Guţă Tudor Teodorescu ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 15 august 2005, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").

2.Reclamantul a fost reprezentat de domnul V. Zorcă, avocat în Bucureşti. Guvernul român ("Guvernul") a fost reprezentat de agentul guvernamental, doamna C. Brumar, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.Reclamantul a pretins că neluarea de măsuri de către autorităţile publice pentru a emite şi valida în timp util deciziile prin care să îi acorde compensaţii pentru proprietăţile pierdute din provincii care au făcut anterior parte din România, urmată de refuzul instanţelor interne de a-i acorda o actualizare pentru despăgubirea datorată, i-a cauzat o pierdere financiară semnificativă, cu încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

4.La 7 iulie 2009, cererea a fost comunicată Guvernului.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

A. Procedura administrativă

5.La 8 aprilie 1998, reclamantul a solicitat Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 (comisia judeţeană) să îi acorde o compensaţie pentru o proprietate deţinută de autorii săi şi preluată de statul bulgar. La 15 decembrie 2000, comisia a emis o hotărâre care propunea plata unei despăgubiri în valoare de 2013957441 ROL (aproximativ 88 000 EUR la momentul respectiv).

6.Respectiva hotărâre, conform legii, trebuia să fie validată de o comisie centrală în termen de 60 de zile. Întrucât comisia centrală nu a emis nicio hotărâre, reclamantul a introdus o acţiune în justiţie cu scopul de a obliga comisia centrală să acţioneze conform legii. Reclamantul a solicitat, de asemenea, ca sumele acordate de comisia judeţeană să fie actualizate la rata inflaţiei în momentul efectuării plăţii.

Acţiunea formulată de reclamant a fost respinsă la 17 februarie 2002 de Tribunalul Bucureşti, care a considerat că termenul de 60 de zile nu este obligatoriu, ci mai degrabă un termen de recomandare. De asemenea, instanţa a considerat că actualizarea sumelor acordate era într-adevăr prevăzută de art. 8 alin. (3) din lege, dar că orice actualizare urma să fie făcută la momentul în care plata era efectiv făcută, odată ce comisia centrală valida sau nu hotărârea comisiei judeţene.

7.La 23 iunie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a admis cererea reclamantului şi a ordonat comisiei centrale să emită o hotărâre care să valideze sau nu propunerea făcută de comisia judeţeană la 15 decembrie 2000. Instanţa a considerat că cererea privind actualizarea sumelor acordate cu titlu de compensaţie urma să fie examinată în timpul etapei de aplicare a legii.

8.La 29 august 2003, comisia centrală a validat hotărârea comisiei judeţene din 15 decembrie 2000.

9.Despăgubirea, reprezentând la acel moment aproximativ 54 000 EUR, a fost plătită reclamantului la 22 noiembrie 2003.

B. Proceduri judiciare

10.Nemulţumit de hotărârea comisiei centrale, la 13 decembrie 2003, reclamantul a introdus o acţiune în justiţie cu scopul de a obţine o actualizare a sumei iniţiale pentru a ţine seama de rata inflaţiei între data la care a fost stabilită compensaţia de către comisia judeţeană şi data plăţii efective.

11.Printr-o hotărâre din 16 aprilie 2004, Tribunalul Bucureşti s-a pronunţat în favoarea reclamantului. Tribunalul a stabilit că, în conformitate cu art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998, sumele stabilite de comisia judeţeană trebuie să fie actualizate cu rata inflaţiei în cazul în care nu au fost plătite în anul în care au fost acordate.

12.La 21 februarie 2005 Curtea de Apel Bucureşti a infirmat soluţia şi a decis că reclamantul nu are dreptul la actualizarea sumei la rata inflaţiei.

13.Instanţa de recurs a decis că tribunalul a interpretat legea aplicabilă în mod incorect, întrucât dreptul la actualizarea sumei cu rata inflaţiei trebuia stabilit la data la care comisia centrală a validat hotărârea comisiei judeţene. Întrucât plata a fost efectuată uno ictu în cursul aceluiaşi an în care comisia centrală a luat hotărârea, şi nu în tranşe, reclamantul nu avea dreptul la o actualizare cu rata inflaţiei.

14.De asemenea a ajuns la concluzia că nevalidarea de către comisia centrală a hotărârii comisiei judeţene în termen de 60 de zile nu putea reprezenta o bază legală pentru actualizarea sumei în cauză.

II. Dreptul şi practica interne relevante

15.Pentru o descriere generală a cadrului juridic şi a mecanismelor interne create pentru evaluarea diferitelor tipuri de restituire şi de compensare, a se vedea Maria Atanasiu şi alţii împotriva României, nr. 30.767/05 şi 33.800/06, pct. 45-51, 12 octombrie 2010. După cum se menţionează în această hotărâre-pilot, statul român şi-a asumat prin diferite tratate internaţionale semnate la momente relevante obligaţia de a-i compensa pe foştii proprietari sau pe succesorii acestora, care au pierdut locuinţe, terenuri sau culturi abandonate pe anumite teritorii ca urmare a schimbării frontierelor înainte şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Procedura administrativă pentru a obţine o compensaţie pentru astfel de bunuri, prevăzută de legile nr. 9/1998, nr. 290/2003 şi nr. 393/2006 şi coordonată de Autoritatea Naţională, era diferită de cea pentru bunurile imobile naţionalizate de regimul comunist, iar fondurile necesare proveneau de la bugetul de stat (a se vedea Maria Atanasiu şi alţii, citată anterior, pct. 51), astfel cum se prezintă succint şi în continuare.

A. Legea nr. 9/1998

16.Legea nr. 9/1998 a intrat în vigoare la 14 martie 1998 şi a fost modificată în 2004 şi în 2007; stabilea un mecanism de compensaţii pentru cetăţenii români ale căror bunuri imobile au fost confiscate fără plata unei compensaţii adecvate, în temeiul Tratatului de la Craiova, semnat între România şi Bulgaria la 7 septembrie 1940 (a se vedea infra, pct. 32).

17.Mecanismul se referea, în esenţă, la o compensaţie bănească sau la dreptul de a primi acţiuni la societăţile comerciale cu capital de stat. Termenul prevăzut pentru depunerea unor astfel de cereri a fost stabilit de art. 4 alin. (1) la 18 luni de la data intrării în vigoare a legii. Acest termen a fost prelungit ulterior prin Legea nr. 97/2005 la o perioadă de încă 12 luni, începând cu data intrării în vigoare a legii la 21 aprilie 2005 şi ulterior prin Legea nr. 348/2006, pentru o perioadă de încă 18 luni, începând cu data intrării în vigoare a legii la 28 iulie 2006.

18.Organismele responsabile pentru aplicarea legii erau comisiile judeţene, constituite în cadrul fiecărui judeţ (inclusiv în municipiul Bucureşti), sub autoritatea prefectului, precum şi comisia centrală pentru aplicarea Legii nr. 9/1998.

19.În temeiul art. 7 alin. (1), comisiile judeţene aveau responsabilitatea de a verifica şi soluţiona cererile de acordare a compensaţiilor în termen de cel mult 6 luni de la data înregistrării. Hotărârile comisiilor judeţene erau comunicate reclamanţilor şi comisiei centrale şi puteau fi contestate de către reclamanţi în faţa comisiei centrale în termen de 15 zile. Aceasta din urmă avea obligaţia de a valida sau de a invalida hotărârile în termen de 60 de zile.

20.La rândul lor, hotărârile adoptate de comisia centrală puteau fi contestate în faţa instanţelor interne.

21.Normele metodologice emise pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, în vigoare începând cu 30 noiembrie 1998, prevedeau, printre altele, o metodă de calcul pentru stabilirea compensaţiei. Suma respectivă urma să fie actualizată atunci când se efectua plata, în conformitate cu art. 8, 21 şi 27 din norme, pe baza indicelui veniturilor salariale medii din ultima lună a trimestrului anterior momentului plăţii efective.

22.În versiunea sa iniţială, art. 8 prevedea la alin. (3) că

În termen de 60 de zile de la împlinirea termenului prevăzut la art. 4 alin. (1), în funcţie de volumul compensaţiilor ce urmează a se acorda prin hotărâre a Guvernului, se va stabili modalitatea de eşalonare a acordării compensaţiilor, preţurile actualizându-se în raport cu coeficientul de inflaţie. Eşalonarea plăţilor nu va depăşi 2 ani consecutivi.

Acest alineat a devenit alin. (2) la 9 noiembrie 1999 şi prevedea următoarele:

(2)... În cazul în care compensaţiile se plătesc în anul în care au fost stabilite, acestea se acordă la nivelul la care au fost validate de comisia centrală, iar în situaţia în care se achită în anul următor (...) se actualizează în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum din ultima lună pentru care a fost publicat de către Comisia Naţională pentru Statistică înaintea plăţii, faţă de luna decembrie a anului anterior. Eşalonarea plăţilor nu poate depăşi 2 ani consecutivi.

23.Hotărârea Guvernului nr. 286/2004, în vigoare din 22 martie 2004, prevedea la art. 5 că o compensaţie validată de comisia centrală urmează să fie plătită eşalonat în două tranşe anuale, respectiv 40% în anul în care se face plata şi 60% anul următor, a doua tranşă fiind actualizată la rata inflaţiei, în condiţiile Legii nr. 9/1998.

24.Din 18 octombrie 2004, data la care a intrat în vigoare Hotărârea Guvernului nr. 1.643/2004, responsabilităţile comisiei centrale au fost preluate de către Departamentul pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, care funcţiona în cadrul Cancelariei Primului-Ministru. Departamentul înainta hotărârile de validare adoptate de comisiile judeţene, spre aprobare, către şeful Cancelariei Primului-Ministru.

Departamentul mai avea atribuţia de a formula o propunere de actualizare a compensaţiei la data emiterii hotărârii de validare, conform Legii nr. 9/1998.

25.Aceste responsabilităţi au fost preluate de Autoritatea Naţională, începând de la data intrării în vigoare a Hotărârii Guvernului nr. 361/2005, şi anume la 29 aprilie 2005; acest act a fost modificat prin Hotărârea Guvernului nr. 240/2006 la 27 februarie 2006.

26.Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, astfel cum au fost modificate la 26 octombrie 2007 prin Hotărârea Guvernului nr. 1.277/2007, prevedeau la art. 38 alin. (1) că plata compensaţiei se va face de către Autoritatea Naţională, în calitate de instituţie responsabilă pentru soluţionarea tuturor cererilor depuse în temeiul legilor de restituire a proprietăţilor adoptate în România.

B. Legea nr. 164/2014

27.Legea nr. 164/2014 privind unele măsuri pentru accelerarea şi finalizarea procesului de soluţionare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 9/1998 şi al Legii nr. 290/2003 a intrat în vigoare la 18 decembrie 2014.

28.Art. 10 din lege stabileşte termenele în care trebuie făcute toate plăţile; alin. (4) şi (5) ale acestui articol se referă, în esenţă, la modul în care trebuie să fie actualizată compensaţia pentru a ţine cont de rata inflaţiei, pe baza indicelui de creştere a preţurilor de consum, de la momentul emiterii deciziei şi până la data intrării în vigoare a legii.

C. Decizia din 19 martie 2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

29.Având în vedere jurisprudenţa internă divergentă în ceea ce priveşte art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 şi art. 5 din Hotărârea Guvernului nr. 286/2004 în ceea ce priveşte modul de actualizare a sumelor acordate drept compensaţii reclamanţilor, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a formulat recurs în interesul legii, mecanism general conceput pentru a unifica şi soluţiona opiniile contradictorii pronunţate de instanţele interne în interpretarea unui text juridic specific.

30.Prin decizia din 19 martie 2007, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a hotărât că, ţinând seama de principiul restitutio in integrum, interpretarea corectă a art. 8 alin. (2) din Legea nr. 9/1998 este aceea că data stabilirii cuantumului compensaţiei este data la care comisiile judeţene au emis hotărârile. În cazul în hotărârea nu este validată în termenul legal de 60 de zile, ceea ce s-a întâmplat în numeroase situaţii, întreaga sumă stabilită iniţial trebuie actualizată pentru a ţine seama de inflaţie, în raport cu indicele de creştere a preţurilor de consum.

31.În continuare, Înalta Curte a arătat că această concluzie pe care a adoptat-o era una evidentă, în lumina legislaţiei aplicabile, care reprezenta o reglementare neîndoielnică, bazată pe principiul compensării integrale a reclamanţilor pentru prejudiciul cauzat. Această interpretare a Înaltei Curţi a devenit obligatorie pentru toate instanţele interne ex nunc.

D. Dreptul internaţional relevant

32.Tratatul de la Craiova a fost semnat la 7 septembrie 1940 de către România şi Bulgaria. Potrivit termenilor acestui tratat, părţile semnatare au convenit asupra liniei de frontieră care urma să fie stabilită între cele două ţări, în special cu referire la sectorul cuprins între Marea Neagră şi Dunăre (Cadrilaterul). Art. III din tratat prevedea strămutarea obligatorie a cetăţenilor români de etnie bulgară care locuiau în Tulcea şi Constanţa în Bulgaria şi strămutarea etnicilor români care locuiau în raioanele Durostor şi Caliacra în România. Art. V din anexa C la tratat prevedea că statul român ia în sarcina sa despăgubirea cetăţenilor români care, în urma strămutării obligatorii, au fost obligaţi să îşi abandoneze bunurile situate în zonele rurale care au fost transferate Bulgariei.

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

33.Reclamantul s-a plâns că, întrucât statul nu a validat hotărârea comisiei judeţene în termenul-limită legal de 60 de zile, ceea ce a făcut imposibil să se obţină în instanţă o actualizare la rata inflaţiei a sumei la care era îndreptăţit, a suferit o pierdere pecuniară pentru care statul este responsabil.

Art. 1 din Protocolul nr. 1 este redactat după cum urmează:

Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.

A. Cu privire la admisibilitate

34.Guvernul a susţinut că plângerea reclamantului era incompatibilă ratione materiae cu dispoziţiile Convenţiei, în măsura în care instanţele interne nu au recunoscut dreptul reclamantului la actualizarea sumei acordate drept compensaţie [Guvernul a citat Kopecky împotriva Slovaciei (MC), nr. 44.912/98, CEDO 2004-IX].

În continuare, a afirmat că reclamantul nu putea avea nici pretenţii legitime în acest sens, având în vedere faptul că interpretarea legislaţiei interne relevante făcea obiectul unor controverse.

35.Reclamantul nu a fost de acord cu acest argument, susţinând că legea însăşi îi garantează dreptul la compensaţie integrală, ceea ce presupune şi dreptul la actualizarea sumei cu rata inflaţiei la momentul plăţii efective, ţinând cont de timpul scurs între data atribuirii compensaţiei şi validarea acesteia de către comisia centrală.

36.Curtea observă că principalul capăt de cerere al reclamantului priveşte prejudiciul material suferit, care a fost cauzat de nevalidarea de către autorităţi a hotărârii prin care să i se acorde compensaţia în timp util; un astfel de eşec, întărit de refuzul curţii de apel de a-i recunoaşte dreptul la actualizarea sumei acordate drept compensaţie, i-a încălcat aparent dreptul la respectarea bunurilor sale.

Curtea consideră că, în astfel de circumstanţe, chestiunea dacă reclamantul avea sau nu dreptul de a obţine actualizarea compensaţiei cu rata inflaţiei, în măsura în care comisia centrală nu a validat hotărârea de acordare a compensaţiei în timp util este strâns legată de fondul capătului de cerere potrivit căruia mecanismul de acordare a compensaţiilor stabilit prin Legea nr. 9/1998 este ineficient. În consecinţă, Curtea consideră că excepţia guvernului trebuie unită cu fondul capătului de cerere formulat de reclamant în temeiul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

37.Curtea constată în continuare că această cerere nu este în mod vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. De asemenea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarată admisibilă.

B. Cu privire la fond

38.Guvernul a susţinut că hotărârea pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 19 martie 2007 (a se vedea supra, pct. 30) făcea referire la o situaţie de fapt diferită, în care compensaţia era plătită în două tranşe, de 40%, respectiv 60% din suma totală, ceea ce nu este cazul în situaţia reclamantului, care a primit întreaga sumă într-o singură tranşă.

Acesta a concluzionat că, întrucât reclamantul a primit întreaga compensaţie la care avea dreptul, plângerea trebuie respinsă ca fiind nefondată.

39.Reclamantul a reamintit că autorităţile interne aveau obligaţia de a urma procedurile în anumite termene, iar faptul că nu au reuşit acest lucru i-a încălcat drepturile garantate de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, întrucât compensaţia primită a fost mult mai mică decât cea la care era îndreptăţit conform legii.

În continuare, a susţinut că dispoziţiile legale care îi confereau dreptul la o actualizare a compensaţiei erau clare şi în conformitate cu scopul general al legii, şi anume restitutio in integrum. Această interpretare a dispoziţiilor legale aplicabile a fost confirmată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în decizia sa din recursul în interesul legii, pronunţată la 19 martie 2007.

40.Curtea reaminteşte că un reclamant poate invoca o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 doar în măsura în care hotărârile contestate au ca obiect "bunurile" sale în sensul acestei dispoziţii. "Bunuri" pot fi "bunuri existente" sau pretenţii care sunt suficient individualizate pentru a fi considerate "active". Atunci când, la fel ca în cazul de faţă, un interes patrimonial este de natura unei pretenţii, aceasta poate fi considerată drept un "activ" numai dacă există o bază suficientă pentru respectivul interes în dreptul naţional (de exemplu, atunci când există o jurisprudenţă constantă a instanţelor interne care să îl confirme), adică, în cazul în care pretenţia este stabilită suficient pentru a fi executorie [a se vedea Kopecky (MC), citată anterior, pct. 48-49 şi 52].

41.Curtea reaminteşte că prima şi cea mai importantă cerinţă a art. 1 din Protocolul nr. 1 este ca ingerinţa din partea unei autorităţi publice în folosinţa dreptului la respectarea bunurilor să fie legală, nu arbitrară [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (MC), nr. 31.107/96, pct. 58, CEDO 1999-II].

42.Curtea consideră că, atunci când se referă la "lege", art. 1 din Protocolul nr. 1 face aluzie la acelaşi concept care poate fi găsit în oriunde altă parte în Convenţie, concept care cuprinde atât dreptul statutar, cât şi jurisprudenţa. Art. 1 face referire la calitatea legii în cauză, impunând condiţia ca aceasta să fie accesibilă pentru persoana în cauză, precisă şi previzibilă (a se vedea Carbonara şi Ventura împotriva Italiei, nr. 24.638/94, pct. 64, CEDO 2000-VI).

43.Curtea acceptă că autorităţile naţionale sunt cele care trebuie, în primul rând, să interpreteze şi să aplice dreptul intern.

Cu toate acestea, în speţă, Curţii i se solicită să stabilească dacă modul în care a fost interpretat şi aplicat dreptul intern a produs consecinţe care respectă principiile Convenţiei (a se vedea Mullai şi alţii împotriva Albaniei, nr. 9.074/07, pct. 114, 23 martie 2010).

44.În această privinţă, Curtea observă că pretenţia reclamantului ca valoarea compensaţiei să fie actualizată a fost confirmată de mai multe ori de instanţele de judecată, mai întâi, de Tribunalul Bucureşti la 17 februarie 2002, decizie care a fost confirmată de Curtea de Apel Bucureşti în hotărârea sa definitivă din 23 iunie 2003; în cele din urmă, Tribunalul Bucureşti a admis această cerere la 16 aprilie 2004 (a se vedea supra 67). Desigur, această din urmă hotărâre a fost anulată de Curtea de Apel Bucureşti la 21 februarie 2005 (a se vedea supra 12-13).

Cu toate acestea, Curtea nu poate ignora faptul că dispoziţiile legale care stipulează modul în care urma să fie calculată compensaţia menţionează în mod constant existenţa unui mecanism de actualizare, stabilit la data plăţii efective (a se vedea supra, pct. 21-24).

Acelaşi principiu a fost reiterat în actuala Lege nr. 164/2014, art. 10 alin. (4) (a se vedea supra 28).

În acest context, Curtea face trimitere la motivarea dată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru a admite recursul în interesul legii la 19 martie 2007, potrivit căreia textele juridice care stabilesc o actualizare a mecanismului de compensare erau "clare şi de necontestat", având în vedere scopul principal al legii, care era restitutio in integrum, şi anume de a-i compensa în întregime pe reclamanţi (a se vedea supra 30-31). Înalta Curte, în acest recurs extraordinar destinat să unifice şi să soluţioneze jurisprudenţa internă divergentă în materie care existase până la acel moment, a confirmat validitatea interpretării date legii aplicabile de către instanţele interne care, în cazul de faţă, au permis recunoaşterea dreptului reclamantului la o actualizare automată a valorii iniţiale a compensaţiei (a se vedea supra 7 şi 11).

45.Curtea consideră că, având în vedere cele de mai sus, cererea reclamantului de a obţine o actualizare a compensaţiei acordate - actualizare impusă de validarea tardivă de către comisia centrală a hotărârii comisiei judeţene - avea o bază suficientă în dreptul intern pentru a fi considerată un "activ" şi, prin urmare, un "bun" protejat de art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

46.În lumina constatării sale de mai sus, potrivit căreia cererea reclamantului de actualizare a valorii compensaţiei a fost stabilită în mod suficient pentru a se califica drept un "activ", atrăgând protecţia art. 1 din Protocolul nr. 1, Curtea consideră că refuzul Curţii de Apel Bucureşti de a da curs cererii a constituit, fără îndoială, o ingerinţă în dreptul acestuia la respectarea bunurilor.

47.Curtea observă că decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 21 februarie 2005 intră în conflict cu constatările instanţelor anterioare sesizate de reclamant, confirmând, în cauza reclamantului, pertinenţa dispoziţiilor art. 8 alin. (3) [modificat ulterior în art. 8 alin. (2)], care admitea actualizarea compensaţiei în situaţii specifice prevăzute de acesta; în plus, nu a fost oferit niciun motiv pertinent pentru o astfel de discordanţă (a se vedea supra 13).

48.Curtea a decis deja că, în cazul în care astfel de decizii vădit contradictorii interferează cu dreptul la respectarea bunurilor şi nu este oferită nicio explicaţie rezonabilă pentru divergenţă, o astfel de ingerinţă nu poate fi considerată legală în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece aceste decizii contradictorii conduc la o jurisprudenţă inconsecventă, căreia îi lipseşte precizia necesară pentru a permite persoanelor fizice să prevadă consecinţele acţiunilor lor (a se vedea Brezovec împotriva Croaţiei, nr. 13.488/07, pct. 67-68, 29 martie 2011).

49.Având în vedere considerentele de mai sus, rezultă că ingerinţa contestată, sub forma hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 21 februarie 2005, nu a fost previzibilă pentru reclamant care, bazându-se pe jurisprudenţa existentă a instanţelor şi pe textele şi principiile juridice aplicabile, aştepta în mod rezonabil să îi fie admisă cererea sa de actualizare a compensaţiei.

50.Ingerinţa a fost, prin urmare, incompatibilă cu principiul legalităţii şi contravine, aşadar, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

În urma acestei constatări este inutil să se mai examineze dacă s-a păstrat un just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi cerinţele de protejare a drepturilor fundamentale ale reclamantului.

51.Rezultă că excepţia Guvernului cu privire la incompatibilitatea ratione materiae trebuie să fie respinsă. Mai mult, Curtea constată că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări ale Convenţiei

52.Reclamantul s-a plâns totodată şi de alte aspecte legate de caracterul inechitabil al procedurilor atacate, cum ar fi rezultatul lor nesatisfăcător şi faptul că instanţele nu au fost imparţiale.

53.Având în vedere toate materialele de care dispune şi în măsura în care aceste capete de cerere intră în sfera sa de competenţă, Curtea consideră că nu există niciun indiciu al vreunei încălcări a drepturilor şi a libertăţilor stabilite în Convenţie sau în protocoalele la aceasta. Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

54.Art. 41 din Convenţie prevede:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

55.Reclamantul a susţinut că sumele care i-au fost acordate drept compensaţie ar trebui actualizate cu rata inflaţiei, perioada de referinţă fiind de la 15 decembrie 2010 până în prezent. Conform calculului său, pe baza ratei inflaţiei, această sumă este de 260 818 314,90 RON.

De asemenea, reclamantul a solicitat suma de 100 000 EUR (euro) cu titlu de prejudiciu moral.

56.Guvernul a argumentat că reclamantul nu are dreptul la pretenţii băneşti, întrucât compensaţia la care avea dreptul i-a fost plătită în întregime în 2003.

În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar fi suficientă în acest sens.

57.Curtea observă că reclamantul a suferit un prejudiciu material, în măsura în care nu a primit sumele la care avea dreptul, în conformitate cu dreptul intern.

După cum a reiterat în numeroase rânduri, o hotărâre în care constată o încălcare impune statului pârât obligaţia legală de ai pune capăt şi de a-i repara consecinţele astfel încât să restabilească pe cât posibil situaţia existentă înainte de încălcare [a se vedea Iatridis împotriva Greciei (reparaţie echitabilă) (MC), nr. 31.107/96, pct. 32, CEDO 2000-XI].

Curtea observă că art. 509 alin. (10) C. proc. civ. român permite redeschiderea procedurilor interne pentru a remedia încălcările constatate de aceasta. Având în vedere natura plângerii reclamantului şi motivele pentru care a constatat o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, Curtea consideră că, în speţă, forma cea mai potrivită de acordare a unei reparaţii ar fi cea de a redeschide procedura contestată, în timp util (a se vedea Brezovec, citată anterior, pct. 79, şi, mutatis mutandis, S.C. Uzinexport S.A. împotriva României, nr. 43.807/06, pct. 41, 31 martie 2015).

De asemenea, Curtea consideră că reclamantul are dreptul la plata de despăgubiri cu titlul de prejudiciu moral şi îi acordă, pronunţându-se în echitate, 900 EUR cu acest titlu.

B. Cheltuieli de judecată

58.Reclamantul nu a formulat nicio pretenţie întemeiată în această privinţă.

C. Dobânzi moratorii

59.Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de creditare marginală, practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1.declară admisibilă cererea în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1 din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

2.hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

3.hotărăşte:

a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 900 EUR (nouă sute euro) pentru prejudiciul moral, care trebuie convertită în moneda naţională a statului pârât la rata de schimb aplicabilă la data plăţii;

b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4.respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 5 aprilie 2016, în temeiul art. 77 § 2 şi art. 77 § 3 din Regulamentul Curţii.

PREŞEDINTE

Andras Sajo

Grefier adjunct,

Fatoş Araci

În conformitate cu art. 45 § 2 din Convenţie şi art. 74 § 2 din Regulamentul Curţii, la prezenta hotărâre se anexează opinia separată a domnului judecător Wojtyczek.

A.S.

F.A.

Opinia concordantă a domnului judecător Wojtyczek

1.Sunt de acord cu colegii mei că ingerinţa în drepturile reclamantului era incompatibilă cu principiul legalităţii. Cu toate acestea, nu sunt de acord cu motivarea din prezenta speţă.

2.Motivarea face trimitere în pct. 44 la decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, "potrivit căreia textele juridice care stabilesc o actualizare a mecanismului de compensare erau «clare şi de necontestat», având în vedere scopul principal al legii, care era restitutio in integrum, adică a-i despăgubi în întregime pe reclamanţi". Curtea susţine în continuare că "ingerinţa contestată, care ia forma hotărârii Curţii de Apel Bucureşti din 21 februarie 2005, nu a fost previzibilă pentru reclamant care, bazându-se pe jurisprudenţa existentă a instanţelor şi pe textele şi principiile juridice aplicabile, ar fi sperat în mod rezonabil ca cererea sa de actualizare a compensaţiei să fie admisă" (pct. 49, sublinierea ne aparţine). Trebuie subliniat că, la acest punct, jurisprudenţa internă este considerată ca fiind suficient de clară pentru a crea aşteptări în ceea ce priveşte actualizarea.

În acelaşi timp, Curtea pune accent pe hotărârile divergente ale instanţelor interne (pct. 49) şi afirmă următoarele la pct. 48:

Curtea a decis deja că, în cazul în care astfel de decizii vădit contradictorii interferează cu dreptul la respectarea bunurilor şi nu este oferită nicio explicaţie rezonabilă pentru divergenţă, o astfel de ingerinţă nu poate fi considerată legală în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, deoarece aceste decizii contradictorii conduc la o jurisprudenţă inconsecventă, căreia îi lipseşte precizia necesară pentru a permite persoanelor fizice să prevadă consecinţele acţiunilor lor (a se vedea Brezovec împotriva Croaţiei, nr. 13.488/07, pct. 67-68, 29 martie 2011).

În opinia noastră, pasajele menţionate mai sus relevă o contradicţie în motivare. Pe de o parte, majoritatea susţine că legislaţia naţională era compatibilă cu cerinţele de claritate şi predictibilitate. Pe de altă parte, invocă în altă parte în motivare că legislaţiei naţionale îi lipseau precizia şi predictibilitatea necesare. Cum ar putea fi aceste două afirmaţii reconciliate, nu ştiu.

3.În evaluarea pe care am făcut-o, dreptul intern era clar şi incontestabil, aşa cum a recunoscut şi Înalta Curte de Casaţie în hotărârea sa din 19 martie 2007. Hotărârile judecătoreşti prin care se refuza cererea de actualizare a compensaţiei s-au bazat pe o interpretare arbitrară a dispoziţiilor legale existente. Acestea nu aveau niciun temei juridic în dreptul intern. Aceste consideraţii sunt suficiente pentru a concluziona că a avut loc o încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1.

Într-o astfel de situaţie, în care un anumit tip de ingerinţă în anumite drepturi este exclusă în mod clar de legislaţia naţională, întrebarea dacă această ingerinţă era previzibilă devine fără obiect. În temeiul statului de drept, o ingerinţă vădit ilegală nu poate fi în mod rezonabil considerată ca fiind predictibilă. Chestiunea predictibilităţii devine relevantă în cazul în care o ingerinţă în drepturi este permisă de legislaţia naţională.

4.Calitatea motivărilor prezentate în hotărârile judecătoreşti reprezintă condiţia prealabilă pentru legitimitatea judecătorilor. Regretăm că motivării speţei îi lipsesc suficienta precizie şi claritatea.