Decizie nr. 22 din 17 octombrie 2011

Dosar nr. 24/2011

Completul competent să judece recursul în interesul legii ce formează obiectul Dosarului nr. 24/2011 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. 1 şi 2 din Codul de procedură civilă, modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010, şi ale art. 27^2 alin. (2) lit. b) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Conform dispoziţiilor art. 330^6 alin. (8) din Codul de procedură civilă, la şedinţa de judecată participă toţi judecătorii Completului competent să judece recursul în interesul legii.

Şedinţa completului este prezidată de doamna judecător Rodica Aida Popa, vicepreşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Antonia Eleonora Constantin, procuror-şef adjunct al Secţiei judiciare - Serviciul judiciar civil.

La şedinţa de judecată participă doamna Niculina Vrâncuţ, magistrat-asistent în cadrul Secţiilor Unite, desemnată în conformitate cu dispoziţiile art. 27^3 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii a luat în examinare recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind competenţa funcţională a tribunalelor (civil sau comercial şi de contencios administrativ şi fiscal) în soluţionarea recursului în materie de contestaţie la executare propriu-zisă, prevăzută de dispoziţiile art. 399 din Codul de procedură civilă.

Doamna procuror Antonia Eleonora Constantin a susţinut punctul de vedere exprimat în scris şi depus la dosar de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu referire la hotărârile judecătoreşti anexate acestui punct de vedere.

ÎNALTA CURTE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

1.Problema de drept ce a generat practica neunitară

Prin recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi s-a arătat că la nivelul tribunalelor din raza teritorială a Curţii de Apel Galaţi există o practică neunitară în ceea ce priveşte competenţa funcţională a tribunalelor (civil sau comercial şi de contencios administrativ şi fiscal) în soluţionarea recursului în materia contestaţiei la executare propriu-zise, prevăzute de art. 399 din Codul de procedură civilă.

2.Examenul jurisprudenţial

Se susţine în cuprinsul recursului în interesul legii că tribunalele din raza teritorială a Curţii de Apel Galaţi au soluţionat în mod divergent problema competenţei funcţionale a secţiilor din cadrul aceleiaşi instanţe, învestite cu soluţionarea recursurilor în materia contestaţiei la executare propriu-zisă, reglementată de dispoziţiile art. 399 din Codul de procedură civilă.

3.Soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti

3.1.Într-o primă opinie s-a considerat că secţia competentă să soluţioneze contestaţia la executare propriu-zisă este cea comercială şi/sau de contencios administrativ, în funcţie de natura litigiului.

În susţinerea acestei opinii s-a avut în vedere, ca prim argument, necesitatea respectării principiului specializării judecătorului.

S-a mai reţinut că etapa executării este ultima în cadrul procesului civil şi, atâta vreme cât se recunoaşte competenţa funcţională a secţiei comerciale şi/sau de contencios administrativ de a judeca în fond/căi de atac acţiunile privitoare la actele juridice comerciale sau administrative fiscale, nu ar fi logic ca faza finală a procesului să între în competenţa altei secţii, creându-se astfel o deosebire artificială între faza judecăţii şi cea a executării.

În contextul examinat au fost invocate şi considerentele referitoare la principiul specializării, reţinute în Decizia nr. XV/2007, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite.

S-a mai apreciat că din interpretarea dispoziţiilor generale ale art. 2 alin. 3 din Codul de procedură civilă, în raport cu cele speciale ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale Ordonanţei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările şi completările ulterioare, nu rezultă că ar fi exclusă competenţa Secţiei de contencios administrativ şi fiscal a tribunalului de a soluţiona astfel de recursuri, în condiţiile în care competenţa în primă instanţă revine judecătoriei.

Totodată, s-a invocat ca argument şi natura specială, derogatorie de la dreptul comun, reprezentat de Codul de procedură civilă, a dispoziţiilor Codului de procedură fiscală, care reprezintă sediul materiei pentru contestaţia la executare, în situaţia în care titlul executoriu este un act administrativ fiscal şi care nu conţine nicio normă de trimitere la Codul de procedură civilă.

3.2.Într-o altă opinie, contestaţia la executare se soluţionează de secţia civilă a tribunalului, deoarece în cadrul acesteia se analizează aspectele ce vizează modul de aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale privitoare la executarea silită, ce constituie ultima fază a procesului civil, indiferent de natura sau materia juridică în cadrul căreia s-a emis titlul executoriu.

Cât priveşte împrejurarea că, în considerentele Deciziei nr. XV/2007 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, s-a exprimat opinia că, în anumite situaţii, ar trebui ca anumite recursuri în materia contestaţiei la executare să se judece la secţia comercială, s-a considerat că nu pot fi aplicabile dispoziţiile deciziei în interesul legii menţionate, deoarece obiectul examinării în acel caz l-au constituit divergenţele jurisprudenţiale referitoare la competenţa materială de soluţionare a diverselor categorii de contestaţii la executare, iar nu soluţiile diferite privind competenţa funcţională a secţiilor din cadrul aceleiaşi instanţe - cazul în speţă.

Pe de altă parte, s-a reţinut că ceea ce produce efecte obligatorii pentru instanţe este dispozitivul deciziei în interesul legii, iar nu considerentele acesteia, mai ales acele părţi din considerente care excedează limitelor sesizării.

4.Raportul asupra recursului în interesul legii

Proiectul de soluţie propus prin raportul în cauză a vizat respingerea sesizării Colegiului de conducere al Curţii de Apel Galaţi, privind interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 2 pct. 3 din Codul de procedură civilă, raportat la prevederile art. 399-400 din Codul de procedură civilă, întrucât nu sunt îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de art. 329 şi art. 330^5 din Codul de procedură civilă.

5.Înalta Curte:

Înainte de a proceda la o analiză în fond a problemei de drept supuse dezbaterii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate a recursului în interesul legii faţă de prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă.

Potrivit art. 329 din Codul de procedură civilă "Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra problemelor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti", iar conform art. 330^5 din acelaşi act normativ, "Recursul în interesul legii este admisibil numai dacă se face dovada că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile, care se anexează cererii".

Din aceste dispoziţii legale rezultă că obiectul recursului în interesul legii vizează problemele de drept care au fost soluţionate diferit prin hotărâri judecătoreşti irevocabile.

Recursul în interesul legii poate avea ca obiect numai acele părţi din hotărâri care se referă la probleme de drept ce au primit o soluţionare diferită din partea instanţelor; per a contrario, nu poate avea ca obiect elemente de fapt ale cauzei sau chestiuni de organizare şi funcţionare administrativă a instanţelor.

O altă condiţie de admisibilitate a recursului în interesul legii este existenţa unor hotărâri judecătoreşti irevocabile, prin care să se fi statuat în mod diferit asupra aceleiaşi probleme de drept.

Din hotărârile anexate sesizării în cauză, în număr de 19, pronunţate de două tribunale din raza teritorială a Curţii de Apel Galaţi, nu rezultă îndeplinirea acestor condiţii.

Astfel, problema de drept evocată în recursul în interesul legii de către Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi îşi găseşte rezolvarea doar într-o singură hotărâre anexată (Încheierea din 12 octombrie 2010, Dosarul nr. 4.599/231/2010, a Tribunalului Vrancea, Secţia civilă), prin celelalte hotărâri anexate nefiind analizată problema de drept a competenţei funcţionale a secţiilor. În aceste din urmă hotărâri, problema competenţei funcţionale a fost rezolvată exclusiv pe cale administrativă, nefăcând obiect de dezbatere juridică.

Reiese, aşadar, că argumentele cuprinse în sesizare privind conturarea în practica instanţelor de judecată a două opinii privind competenţa de soluţionare a recursului în materia contestaţiei la executare nu se regăsesc în conţinutul hotărârilor anexate de către autorul sesizării.

Sesizat ulterior de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea verificării existenţei unei practici neunitare la nivelul ţării, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a exprimat şi a depus la dosar punctul său de vedere şi a făcut un examen jurisprudenţial referitor la problema de drept în discuţie, anexând o serie de hotărâri judecătoreşti, care ar releva orientări jurisprudenţiale diferite în materie.

În legătură cu problema de drept în privinţa căreia s-a considerat că instanţele nu au un punct de vedere unitar, se constată că situaţiile invocate în sprijinul solicitării de pronunţare a unei decizii de interpretare a legii nu constituie aspecte de aplicare diferită a vreunei dispoziţii legale. De altfel, nici în sesizarea formulată de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi şi nici în punctul de vedere exprimat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu au fost indicate expres reglementări susceptibile de interpretări diferite. Rezolvarea diferită a chestiunii referitoare la competenţa funcţională a tribunalelor în soluţionarea contestaţiei în anulare nu îşi are temeiul în niciun text care să poată fi propus spre interpretare Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Scopul urmărit prin reglementarea instituţiei recursului în interesul legii, astfel cum rezultă din prevederile art. 329 din Codul de procedură civilă, este acela de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti.

În cauză însă, aşa cum s-a arătat, problema în legătură cu care a fost sesizat Completul competent să judece recursul în interesul legii nu vizează dispoziţii ale legii.

Invocarea drept temei al prezentei sesizări a principiului specializării sau a considerentelor unei decizii anterioare, pronunţate în interesul legii de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în Secţii Unite, asupra unei alte probleme de drept, ca şi a dispoziţiilor art. 2 din Codul de procedură civilă, care reglementează competenţa materială (ratione materiae), stabilită atât sub aspect funcţional (ratione oficii), cât şi sub aspect procesual, nu este de natură să atragă incidenţa dispoziţiilor art. 329 din Codul de procedură civilă.

Ceea ce interesează în prezenta cauză este că aspectele sesizate, deşi reprezintă o problemă practică, reclamă, în fapt, absenţa unei norme clare şi lipsite de echivoc în materie, însă acestea nu pot fi soluţionate prin mijlocul procedural ales, Înalta Curte având rolul de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii, iar nu pe acela de a crea norme de drept.

Pe de altă parte, noile dispoziţii legale în materie, respectiv cele ale Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, cu modificările şi completările ulterioare, în vigoare la momentul soluţionării recursului în interesul legii, acordă o configuraţie distinctă competenţei funcţionale a tribunalelor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010.

În raport cu noile reglementări legale incidente şi cu evoluţia jurisprudenţei instanţelor naţionale în materie, este posibilă luarea în examinare a unei alte sesizări, formulate, eventual, dintr-o altă perspectivă.

Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 330^7, cu referire la art. 329 din Codul de procedură civilă, astfel cum a fost modificat şi completat prin Legea nr. 202/2010,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibil, recursul în interesul legii declarat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Galaţi privind competenţa funcţională a tribunalelor (civil sau comercial şi de contencios administrativ şi fiscal) în soluţionarea recursului în materia contestaţiei la executare propriu-zisă, prevăzută de dispoziţiile art. 399 din Codul de procedură civilă.

Obligatorie, potrivit art. 330^7 alin. (4) din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 17 octombrie 2011.

VICEPREŞEDINTELE

ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

RODICA AIDA POPA

Magistrat-asistent,

Niculina Vrâncuţ