Decizie nr. 433 din 21 octombrie 2004

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Ninosu - judecător

Ion Predescu - judecător

Şerban Viorel Stănoiu - judecător

Ion Tiucă - procuror

Afrodita Laura Tutunaru - magistrat-asistent

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 66 alin. 7 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de Artenie Cordoş în Dosarul nr. 11/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători.

Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 12 octombrie 2004 şi au fost consemnate în încheierea de la acea dată, când Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a dispus amânarea pronunţării la data de 21 octombrie 2004.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 15 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 11/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Completul de 9 judecători a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 66 alin. 7 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare. Excepţia a fost ridicată de Artenie Cordoş într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei contestaţii formulate împotriva hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii de admitere a propunerii ministrului justiţiei de revocare a sa din funcţia de conducere.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că textul legal atacat este neconstituţional în măsura în care nu asigură exercitarea dreptului la o cale de atac împotriva hotărârii de revocare din funcţia de conducere, dispusă de Consiliul Superior al Magistraturii, deoarece prin aceasta se încalcă în mod grav principiul constituţional al liberului acces la justiţie, precum şi principiul consacrat prin Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului la judecarea cauzei sale de către un tribunal independent şi imparţial stabilit de lege.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători opinează că excepţia de neconstituţionalitate este întemeiată, deoarece, în măsura în care textul atacat nu prevede expres sau prin trimitere la un alt text legal posibilitatea exercitării unei căi de atac împotriva hotărârii prin care s-a admis propunerea de revocare din funcţia de conducere, se aduce atingere dispoziţiilor art. 16 din Constituţie, cu referire la art. 6 şi 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, cu modificările şi completările ulterioare, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului. De asemenea, potrivit art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, s-a solicitat şi punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul României apreciază că art. 66 alin. 7 din Legea nr. 92/1992 nu limitează posibilitatea magistratului de a se adresa instanţei judecătoreşti cu plângere împotriva unei hotărâri a Consiliului Superior al Magistraturii, "chiar dacă legea nu prevede in terminis o asemenea cale de atac".

Avocatul Poporului consideră că susţinerea autorului referitoare la încălcarea principiului constituţional al liberului acces la justiţie este neîntemeiată, deoarece împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii se poate face contestaţie la instanţa de judecată, în condiţiile prevăzute de Legea pentru organizarea judecătorească.

Pe de altă parte, potrivit art. 133 alin. (1) şi (2) din Constituţie, Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei şi îndeplineşte rolul de instanţă de judecată, prin secţiile sale, în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor. În opinia Avocatului Poporului, Curtea Constituţională va putea să analizeze conformitatea prevederilor legale criticate cu dispoziţiile art. 133 şi 134 din Constituţie. O asemenea analiză ar putea să pornească de la regula conform căreia Consiliul Superior al Magistraturii este garantul independenţei justiţiei şi, pe cale de consecinţă, o eventuală reglementare legală a implicării ministrului justiţiei în domeniul examinat ar putea conduce la încălcarea acestei reguli constituţionale, dar şi a principiului separaţiei puterilor în stat, prevăzut de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate astfel cum a fost formulat îl constituie dispoziţiile art. 66 alin. 7 din Legea nr. 92/1992, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu modificările şi completările ulterioare, care aveau următorul conţinut:

–Art. 66 alin. 7: "Ministrul justiţiei poate propune Consiliului Superior al Magistraturii revocarea din funcţia de conducere înainte de împlinirea termenului prevăzut la alin. 5, dacă se constată exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei de conducere, precum şi în cazul în care magistratul săvârşeşte o abatere disciplinară."

Ulterior sesizării Curţii Constituţionale, dispoziţiile legale criticate au fost abrogate în mod expres prin art. 107 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 576 din 29 iunie 2004. Potrivit alin. (1) al aceluiaşi articol, această lege a intrat în vigoare după 90 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al României, Partea I. Noile prevederi referitoare la posibilitatea de revocare din funcţia de conducere se regăsesc în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, cu următorul conţinut: "Revocarea din funcţia de conducere se poate dispune, după caz, de Consiliul Superior al Magistraturii din oficiu, la propunerea colegiilor de conducere ale instanţelor sau ale parchetelor ori ca sancţiune disciplinară, în condiţiile legii."

Ţinând seama de faptul că prevederile legale criticate de autorul excepţiei sunt cuprinse, aşa cum s-a arătat, în art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, prin prezenta decizie Curtea Constituţională urmează să se pronunţe cu privire la constituţionalitatea acestor dispoziţii de lege.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine următoarele:

Cauza în care a fost ridicată excepţia de neconstituţionalitate priveşte hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii prin care, la propunerea ministrului justiţiei, s-a dispus revocarea autorului excepţiei din funcţia de preşedinte al Curţii de Apel Târgu Mureş, pentru exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor specifice funcţiei menţionate, reţinându-se, între altele, că magistratul a tolerat o atmosferă încordată la Tribunalul Mureş, a redactat mai multe hotărâri judecătoreşti în mod necorespunzător şi cu depăşirea termenului prevăzut de lege, a încălcat normele deontologice prin "exprimarea în public a părerii despre un proces în desfăşurare".

Potrivit art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune revocarea unui magistrat din funcţia de conducere, din oficiu, la propunerea colegiilor de conducere ale instanţelor sau ale parchetelor ori ca sancţiune disciplinară.

Autorul excepţiei susţine că dintre aceste cazuri numai în unul singur, şi anume când măsura a fost dispusă ca sancţiune disciplinară, hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii poate fi atacată cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în condiţiile prevăzute de art. 50 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii. În celelalte cazuri, cum este şi cel de faţă, hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nu poate fi atacată pe nici o cale, deoarece, prin art. 133 alin. (7) din Constituţie s-a stabilit că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, cu excepţia celor pronunţate în calitate de instanţă disciplinară. În aceste condiţii, dispoziţiile legale atacate contravin normelor şi principiilor constituţionale prevăzute în art. 1 alin. (4) privind principiul separaţiei puterilor în stat, art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 21 privind accesul liber la justiţie, art. 126 alin. (1) privind instanţele judecătoreşti, precum şi dispoziţiilor art. 6 pct. 1 referitoare la dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 referitoare la dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Curtea Constituţională constată că înţelesul dispoziţiilor legale atacate, afirmat de autorul excepţiei şi de instanţa de judecată în opinia comunicată Curţii, contravine prevederilor art. 21 din Constituţia României, precum şi ale art. 6 pct. 1 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Astfel, în conformitate cu art. 21 alin. (1) din Constituţia României, orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept. În acelaşi sens Curtea observă, de asemenea, că accesul liber la justiţie constituie unul dintre drepturile fundamentale care, potrivit art. 152 alin. (2) din Constituţie, nu poate fi suprimat prin revizuirea Legii fundamentale.

În examinarea concordanţei dispoziţiilor legale atacate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Constituţie, Curtea Constituţională reţine că promovarea într-o funcţie de conducere la instanţele judecătoreşti şi la parchete, în condiţiile prevăzute de Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, generează raporturi juridice având în conţinut, pe de o parte, obligaţiile magistratului derivând din exercitarea funcţiei în care a fost promovat, iar pe de altă parte, dreptul magistratului de a îndeplini această funcţie pe perioada de 5 ani prevăzută de art. 48 alin. (1) din lege, drepturile salariale şi celelalte drepturi aferente.

Restrângerea dreptului magistratului de a ataca hotărârea de revocare din funcţia de conducere numai la cazul în care revocarea s-a dispus ca sancţiune disciplinară contravine în mod evident prevederilor art. 21 alin. (1) din Constituţie, deoarece nu numai în acest caz magistratul se află în situaţia de a-şi apăra drepturile şi interesele legitime, ci şi în toate celelalte cazuri în care apreciază că măsura luată împotriva lui este nejustificată.

Având în vedere că promovarea magistratului într-o funcţie de conducere nu constituie un act arbitrar, ci depinde de îndeplinirea în persoana acestuia a condiţiilor de vechime în magistratură, de calitatea activităţii profesionale desfăşurate în ultimii 5 ani, de capacitatea de organizare şi de decizie, condiţii prevăzute de art. 48 şi 49 din Legea nr. 303/2004, Curtea constată că nici revocarea magistratului din funcţia de conducere nu poate fi hotărâtă arbitrar, ci numai atunci când se constată că, din motive disciplinare sau din alte motive privind persoana sa ori modul în care şi-a îndeplinit atribuţiile, acesta nu mai corespunde exigenţelor funcţiei în care a fost promovat. Or, dacă nu se poate admite că revocarea din funcţia de conducere este un act la liberul arbitru al Consiliului Superior al Magistraturii, este lipsit de orice raţiune şi vădit contrar normei constituţionale să i se permită magistratului să se apere numai împotriva acuzaţiilor de ordin disciplinar, iar nu şi împotriva imputării altor împrejurări reţinute ca temei al hotărârii de revocare din funcţia de conducere. Interdicţia este cu atât mai nejustificată cu cât, aşa cum susţine autorul excepţiei că se întâmplă în cauză, este posibil ca fapte de natură disciplinară să fie caracterizate ca fiind manifestări de incompetenţă profesională şi, în consecinţă, să se dispună revocarea din funcţie în acest sens - fără posibilitatea atacării hotărârii în justiţie - în loc să se dispună revocarea din funcţie ca sancţiune disciplinară, cu posibilitatea atacării hotărârii cu recurs la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prohibirea exercitării de către magistrat a căii de atac în justiţie împotriva hotărârii de revocare dintr-o funcţie de conducere - în alte cazuri decât atunci când revocarea s-a dispus ca măsură disciplinară - ar avea ca urmare împiedicarea acestuia de a-şi apăra în justiţie drepturile recunoscute în virtutea raportului de funcţie, consecinţă evident inacceptabilă în raport cu textele constituţionale citate.

Curtea Constituţională observă că împiedicarea exercitării unei căi de atac în justiţie împotriva hotărârii prin care Consiliul Superior al Magistraturii a dispus revocarea din funcţia de conducere - în alte cazuri decât atunci când revocarea s-a dispus ca măsură disciplinară - nu s-ar putea întemeia pe dispoziţiile art. 133 alin. (7) din Constituţie, cum fără temei susţine autorul excepţiei.

Statuând că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii sunt definitive şi irevocabile, textul citat din Legea fundamentală are în vedere hotărârile cu caracter jurisdicţional care, numai acestea, pot avea, prin natura lor, însuşirea de a fi "definitive şi irevocabile", iar nu şi alte hotărâri, cu caracter administrativ, emise de Consiliul Superior al Magistraturii. Asemenea hotărâri sunt cele pronunţate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în conformitate cu prevederile art. 37 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, "ca instanţă de judecată, având în competenţă soluţionarea contestaţiilor formulate de magistraţi împotriva hotărârilor pronunţate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii".

Alte hotărâri, cum sunt cele prevăzute de textul de lege care constituie obiectul excepţiei de neconstituţionalitate sau cele prevăzute de art. 36 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, prin care Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune eliberarea din funcţie a judecătorilor stagiari şi a procurorilor stagiari, transferul magistraţilor, suspendarea din funcţie a magistraţilor şi alte măsuri privind cariera magistraţilor, nu intră sub incidenţa prevederilor art. 133 alin. (7) din Constituţia României, întrucât, nefiind hotărâri cu caracter jurisdicţional, nu pot fi "definitive şi irevocabile". Aceste hotărâri sunt prin natura lor acte juridice cu caracter administrativ, supuse controlului judecătoresc.

În acelaşi sens Curtea observă că art. 133 alin. (7) a fost introdus în Constituţie prin Legea de revizuire nr. 429/2003, aprobată prin referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003. Ţinând seama de prevederile art. 152 alin. (2) din Constituţie, citat mai sus, în conformitate cu care nici o revizuire nu poate fi făcută dacă are ca rezultat suprimarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, nu se poate admite că legiuitorul constituant a înţeles să suprime, pe calea revizuirii Constituţiei, dreptul magistraţilor de a ataca în justiţie actele de decizie emise de Consiliul Superior al Magistraturii, prin care li se încalcă drepturile dobândite.

În consecinţă, Curtea Constituţională constată că prevederile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor, atacate pe calea excepţiei de neconstituţionalitate, contravin dispoziţiilor art. 21 din Constituţia României privind accesul liber la justiţie, ale art. 6 pct. 1 privind dreptul la un proces echitabil şi ale art. 13 privind dreptul la un recurs efectiv din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că magistratul nu poate ataca în justiţie o hotărâre prin care Consiliul Superior al Magistraturii îi refuză exercitarea unui drept dobândit.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d), al art. 29 şi al art. 31 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Artenie Cordoş în Dosarul nr. 11/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 9 judecători şi constată că dispoziţiile art. 50 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul magistraţilor sunt neconstituţionale în măsura în care din conţinutul lor se înţelege că magistratul nu poate ataca în justiţie o hotărâre prin care Consiliul Superior al Magistraturii îi refuză exercitarea unui drept dobândit.

Prezenta decizie se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, conform art. 31 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, republicată.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 21 octombrie 2004.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent,

Afrodita Laura Tutunaru