Decizie nr. 196 din 4 aprilie 2013

Augustin Zegrean - preşedinte

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Iulia Antoanella Motoc - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Andreea Costin - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Cristi Vasilică Danileţ în Dosarul nr. 1.675/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 177D/2013.

Dezbaterile iniţiale au avut loc în şedinţa publică din 2 aprilie 2013, în prezenţa reprezentanţilor autorului excepţiei şi al Ministerului Public, fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată. La această dată, Curtea a constatat că la şedinţa de deliberare nu sunt prezenţi toţi judecătorii care au participat la dezbaterea cauzei, potrivit art. 58 alin. (1) teza întâi din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, şi, în consecinţă, având în vedere prevederile art. 57 din Legea nr. 47/1992 şi ale art. 56 alin. (2) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, adoptat prin Hotărârea Plenului Curţii Constituţionale nr. 6/2012, a amânat pronunţarea pentru datele de 3 şi, respectiv, 4 aprilie 2013. La această ultimă dată, Curtea, pentru aceleaşi motive, în temeiul art. 58 alin. (4) din Legea nr. 47/1992, a repus cauza pe rol pentru data de 4 aprilie 2013, ora 12,00.

La apelul nominal răspund pentru autorul excepţiei de neconstituţionalitate domnii avocaţi Alexandru Morărescu şi Ionuţ Dobrinescu şi se constată lipsa celeilalte părţi.

Magistratul-asistent referă asupra faptului că dosarul a fost repus pe rol şi, ca urmare, au fost citate părţile, după cum urmează: autorul excepţiei de neconstituţionalitate, cât şi partea Consiliul Superior al Magistraturii au fost înştiinţaţi prin fax şi telefon, iar Ministerul Public prin agent procedural. De asemenea, menţionează că părţile au comunicat prin fax dovezile de îndeplinire a procedurii de citare.

Curtea, având în vedere prevederile art. 201 alin. (5) şi art. 159 teza a doua din Codul de procedură civilă, precum şi ale art. 14 din Legea nr. 47/1992, constată că procedura de citare este legal îndeplinită.

Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentanţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate. Domnul avocat Alexandru Morărescu precizează că îşi menţine concluziile prezentate în şedinţa publică din 2 aprilie 2013 şi nu mai are nimic de adăugat la acestea. Domnul avocat Ionuţ Dobrinescu precizează că îşi menţine concluziile prezentate în şedinţa publică din 2 aprilie 2013 şi, în plus, arată că este de acord şi confirmă concluziile reprezentantului Ministerului Public referitoare la încălcarea dreptului de apărare, concluzii prezentate în şedinţa publică din 2 aprilie 2013.

Având cuvântul, reprezentantul Ministerului Public precizează că nu mai are nimic de adăugat la concluziile prezentate în şedinţa publică din 2 aprilie 2013, pe care şi le menţine, în sensul că norma juridică supusă controlului de constituţionalitate nu încalcă dispoziţiile constituţionale referitoare la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, atribuţiile acestuia, ori independenţa şi inamovibilitatea judecătorilor, ci reglementează procedura revocării din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, însă norma legală criticată nu garantează aplicabilitatea principiului constituţional al dreptului la apărare astfel cum este reglementat de dispoziţiile art. 24 din Legea fundamentală.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Încheierea din 18 martie 2013, pronunţată în Dosarul nr. 1.675/2/2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a sesizat Curtea Constituţională pentru soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, excepţie ridicată de Cristi Vasilică Danileţ într-o cauză având ca obiect soluţionarea acţiunii în contencios administrativ referitoare la cererea de suspendare a executării hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii prin care a fost revocat din funcţia de membru al acestuia.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul susţine, în esenţă, că art. 55 din Legea nr. 317/2004 este neconstituţional, întrucât încalcă principiul previzibilităţii normei juridice, procedura de revocare prevăzută de norma criticată nefiind suficient şi concis stabilită. Textul prezintă neclarităţi în ceea ce priveşte sintagma "neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului", deoarece nu lămureşte cu ce ar fi această răspundere diferită de cea penală, civilă sau disciplinară, şi nu stabileşte modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a atribuţiilor şi nu se specifică cum se verifică acest lucru, nici în cât timp de la comiterea faptelor sau acţiunilor poate fi declanşată procedura, nici cum se poate apăra cel vizat sau care este procedura de urmat în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii pentru a se dispune revocarea. Mai mult, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv, deciziile luându-se în plen şi secţii, prin vot direct şi secret, astfel că este dificil de cuantificat, la nivelul fiecăruia dintre membri, o îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor ce revin de fapt Consiliului, în întregul său.

Arată că exigenţa previzibilităţii legii priveşte modul de receptare a conţinutului actelor normative de către corpul social, în sensul de înţelegere a acestora, norma juridică trebuind să fie clară, inteligibilă, întrucât cei cărora li se adresează trebuie nu doar să fie informaţi în avans asupra consecinţelor actelor şi faptelor lor, ci să şi înţeleagă consecinţele legale ale acestora.

În acest sens, autorul excepţiei de neconstituţionalitate invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv hotărârile din 26 aprilie 1979, 20 mai 1999, 4 mai 2000 şi 25 aprilie 2006, pronunţate în cauzele Sunday Times împotriva Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Rekvenyi împotriva Ungariei, Rotaru împotriva României şi, respectiv, Dammann împotriva Elveţiei, prin care Curtea de la Strasbourg a reţinut că o lege reprezintă o normă enunţată cu suficientă precizie, astfel încât orice persoană să prevadă consecinţele ce pot decurge dintr-un act determinat; aşadar, norma este previzibilă atunci când oferă o anume garanţie contra atingerilor arbitrare ale puterii publice. Sintagma "prevăzute de lege" conţinută în art. 8-11 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale semnifică mai întâi ca măsura dispusă să aibă o bază în dreptul intern, însă legea trebuie să aibă o anumită calitate.

Se mai susţine că principiul securităţii juridice se corelează cu un alt principiu de drept comunitar, respectiv principiul încrederii legitime, potrivit căruia legislaţia trebuie să fie clară şi predictibilă, unitară şi coerentă, iar posibilitatea modificării normei juridice trebuie să fie limitată, astfel cum se desprinde din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în Hotărârea din 14 iulie 1994, pronunţată în Cauza Paola Faccini Dori împotriva Recreb Srl, C-91/92, sau Hotărârea din 22 octombrie 1987, pronunţată în Cauza Foto-Frost împotriva Hauptzollamt Lubeck-Ost, C-314/85.

De asemenea, se arată că art. 55 alin. (9) din legea invocată încalcă principiul constituţional al dreptului la apărare atât timp cât, aplicându-l, Consiliul Superior al Magistraturii nu verifică legalitatea procedurii de revocare a membrilor săi şi temeinicia motivelor de revocare. Se susţine că dreptul la apărare este caracteristic în cadrul procedurii civile, penale sau disciplinare. Or, în cadrul procedurii prevăzute de norma criticată nu există reglementat dreptul la apărare în favoarea membrului Consiliului Superior al Magistraturii. Cunoaşterea faptelor sau acţiunilor imputate judecătorului sau procurorului, membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a dovezilor cu privire la săvârşirea acestora, necorespunderea acestora cu atribuţiile încredinţate reprezintă un aspect esenţial al dreptului la apărare.

Totodată, dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 317/2004 sunt în contradicţie cu prevederile constituţionale ale art. 133 şi 134 raportate la art. 124 alin. (3) şi art. 125 alin. (1), dispoziţiile legale privitoare la revocare pentru neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a atribuţiilor de membru al Consiliului Superior al Magistraturii reprezentând un factor de presiune asupra persoanei vizate, care ar urma să-şi exercite funcţia astfel cum o cere o anumită majoritate, şi nu în mod independent. Astfel, mandatul de membru al Consiliului Superior al Magistraturii devine un mandat imperativ. Autorul excepţiei mai arată că membrii Consiliului Superior al Magistraturii nu sunt în afara oricărei forme de răspundere, ci răspund potrivit art. 56 din lege. Însă, existenţa răspunderii cu aplicarea sancţiunii retragerii încrederii/mandatului din partea alegătorilor transformă instituţia răspunderii unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii în ceva arbitrar, care ar genera o activitate dependentă de voinţa alegătorilor. Totodată, apreciază ca neconstituţională procedura revocării dacă aceasta intervine ca urmare a exprimării voturilor în calitate de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, având în vedere că mandatul nu este unul imperativ, ci reprezentativ. Mai mult, arată că Consiliul Superior al Magistraturii ar intra într-un blocaj instituţional dacă membrii aleşi, în vederea evitării revocării lor, ar trebui să consulte în permanenţă adunările generale cu privire la exprimarea votului asupra chestiunilor de hotărât în cadrul Consiliului, ceea ce ar însemna că adunările generale se substituie atribuţiilor Consiliului Superior al Magistraturii, aspect care ar contraveni art. 133 şi 134 din Constituţie.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal consideră că dispoziţiile legale contestate nu contravin prevederilor constituţionale.

Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile reprezentanţilor autorului excepţiei de neconstituţionalitate şi ale procurorului, înscrisurile depuse la dosar, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum a fost formulat, îl constituie dispoziţiile art. 55 din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 628 din 1 septembrie 2012. Din analiza motivelor de neconstituţionalitate invocate de autorul excepţiei, precum şi a susţinerilor reprezentanţilor săi în faţa Curţii Constituţionale, Curtea reţine că, în realitate, critica vizează modul de reglementare a motivelor care pot constitui temei al revocării membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii de către adunările generale ale instanţelor, precum şi a procedurii de revocare a acestora de către Plenul Consiliului. În consecinţă, Curtea constată că obiect al excepţiei îl reprezintă dispoziţiile art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004, cu privire la care se va pronunţa prin prezenta decizie. Acestea au următorul cuprins:

(4)Membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt revocaţi şi la cererea majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului. În cadrul adunărilor generale, decizia se ia cu votul a două treimi din numărul judecătorilor sau procurorilor.

[...]

(9)În termen de 15 zile de la înregistrarea sesizării semnate şi motivate de reprezentanţii adunărilor generale prevăzute la alin. (4), Plenul Consiliului Superior al Magistraturii dispune revocarea din funcţie a membrului ales. Dispoziţiile art. 57 alin. (2) se aplică în mod corespunzător.

În opinia autorului excepţiei de neconstituţionalitate, prevederile legale criticate contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile omului, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 124 alin. (3) privind independenţa judecătorilor, art. 125 alin. (1) privind statutul judecătorilor, art. 133 privind rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii, precum şi ale art. 134 privind atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată următoarele:

I. Prin Hotărârea nr. 1 din 7 ianuarie 2013, adunarea generală a judecătorilor din cadrul Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea a declanşat, în condiţiile art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, procedura de revocare din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii a domnului judecător Cristi Vasilică Danileţ.

În data de 26 februarie 2013, pe ordinea de zi a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, a fost înscris, la pct. 26, punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios a Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la solicitarea Judecătoriei Râmnicu-Vâlcea de revocare a unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii. În aceeaşi dată, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a dezbătut sesizarea înaintată de Judecătoria Râmnicu-Vâlcea şi actele anexate şi a dispus revocarea din funcţia de membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii a domnului judecător Cristi Vasilică Danileţ.

În acest sens, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 162 din 26 februarie 2013.

Împotriva acestei hotărâri, domnul Cristi Vasilică Danileţ a formulat în data de 28 februarie 2013, în temeiul art. 7 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.154 din 7 decembrie 2004, plângere prealabilă la autoritatea emitentă, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, în vederea revocării acestei hotărâri.

Totodată, la 1 martie 2013, în temeiul art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, domnul Cristi Vasilică Danileţ s-a adresat Curţii de Apel Bucureşti cu o cerere de suspendare a executării Hotărârii nr. 162 din 26 februarie 2013, arătând că este îndeplinită condiţia pagubei iminente în raport cu art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

La data de 12 martie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare la cererea de chemare în judecată prin care consideră că nu sunt întrunite condiţiile legale pentru admiterea cererii de suspendare a actului administrativ în cauză şi solicită respingerea acesteia, ca neîntemeiată.

La aceeaşi dată, domnul Cristi Vasilică Danileţ a formulat răspuns la întâmpinarea Consiliului Superior al Magistraturii, concluzionând că atât timp cât efectele hotărârii de revocare ar fi suspendate ca urmare a admiterii cererii sale, până la soluţionarea pe fond nu ar fi niciun dubiu cu privire la legalitatea desfăşurării activităţii sale ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii, hotărârea ce ar urma să fie pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti având tocmai rolul de a-l legitima ca membru al Consiliului Superior al Magistraturii până la soluţionarea pe fond a obiecţiunilor formulate în legătură cu procedura de revocare. A mai arătat că hotărârea prin care s-a dispus revocarea sa din funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii nu dispune nimic în legătură cu locul unde îşi va desfăşura pe viitor activitatea dacă această hotărâre ar fi pusă în executare. Tot la data de 12 martie 2013, domnul Cristi Vasilică Danileţ a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 317/2004.

La data de 18 martie 2013, Consiliul Superior al Magistraturii a formulat punct de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate invocată.

Prin Încheierea din 18 martie 2013, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate invocată, iar la data de 19 martie 2013 dosarul a fost înregistrat la instanţa de contencios constituţional.

II. În continuare, Curtea ia în discuţie problema admisibilităţii excepţiei de neconstituţionalitate şi reţine că sunt întrunite condiţiile prevăzute la art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, şi anume: excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de o parte în faţa unei instanţe judecătoreşti, priveşte o dispoziţie dintr-o lege în vigoare care are legătură cu soluţionarea cauzei, iar prevederile atacate nu au fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale. De altfel, şi instanţa de fond în faţa căreia a fost invocată excepţia a admis cererea de sesizare a Curţii Constituţionale, reţinând că excepţia este admisibilă, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 29 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992.

Cu privire la îndeplinirea condiţiei de admisibilitate referitoare la legătura cu soluţionarea cauzei, Curtea reţine că litigiul dedus judecăţii instanţei de fond are ca obiect soluţionarea cererii de suspendare a unei hotărâri adoptate, în temeiul art. 55 din Legea nr. 317/2004, de Consiliul Superior al Magistraturii, cerere formulată chiar de autorul excepţiei. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în cazuri bine justificate şi pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea autorităţii publice care a emis actul sau a autorităţii ierarhic superioare, în temeiul art. 7 din Legea nr. 554/2004, persoana vătămată poate să ceară instanţei competente să dispună suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunţarea instanţei de fond.

Cererea de suspendare a executării actelor în condiţiile art. 14 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 reprezintă o cerere conexă acţiunii întemeiate pe art. 7 şi 8 din aceeaşi lege, cerere a cărei introducere este guvernată de principiul disponibilităţii.

Astfel, Curtea reţine că, deşi excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în cursul soluţionării unei cereri de suspendare a hotărârii de revocare, şi nu în cadrul unei cereri întemeiate pe art. 7 şi 8 din Legea nr. 554/2004, contestarea constituţionalităţii textului legal ce face obiectul acesteia - text ce reprezintă temeiul legal care a stat la baza acţiunii de revocare -, cu eventuala finalitate de constatare a neconstituţionalităţii sale, constituie un temei suficient de natură să justifice intervenţia instanţei judecătoreşti pentru a preveni producerea unei pagube iminente. De aceea, neconstituţionalitatea textului menţionat are un efect direct chiar asupra soluţionării cererii introduse potrivit art. 14 din Legea nr. 554/2004, fără ca în acest fel să se prejudece acţiunea formulată în temeiul art. 7 şi 8 din lege, în acest ultim caz, instanţa judecătorească fiind liberă să aprecieze cu privire la incidenţa prezentei decizii asupra stabilirii motivelor pe care s-a întemeiat hotărârea de revocare.

Aşadar, Curtea reţine că dispoziţiile legale criticate, constituind chiar temeiul adoptării hotărârii de revocare, au legătură cu soluţionarea acţiunii deduse judecăţii.

III.

1.Consiliul Superior al Magistraturii este o autoritate fundamentală a statului, reglementată de prevederile art. 133 şi art. 134 din Constituţie, cuprinse în secţiunea a 3-a din capitolul VI - Autoritatea judecătorească a titlului III - Autorităţile publice. Astfel, potrivit art. 133 alin. (1) din Constituţie şi art. 1 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, acesta este "garantul independenţei justiţiei".

Consiliul Superior al Magistraturii este independent şi se supune în activitatea sa numai legii, iar membrii acestuia răspund în faţa judecătorilor şi procurorilor pentru activitatea desfăşurată în exercitarea mandatului.

Consiliul Superior al Magistraturii este alcătuit, conform art. 133 din Constituţie şi art. 3 din Legea nr. 317/2004, din 19 membri, din care 14 sunt aleşi în adunările generale ale magistraţilor, 2 sunt reprezentanţi ai societăţii civile, ministrul justiţiei, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel încât, prin componenţa sa, reflectă structura autorităţii judecătoreşti şi asigură legătura cu societatea civilă.

Autorul excepţiei de neconstituţionalitate a fost ales membru al Consiliului Superior al Magistraturii şi a fost validat de Senatul României prin Hotărârea Senatului nr. 11/2011 pentru punerea de acord a Hotărârii Senatului nr. 43/2010 privind validarea magistraţilor aleşi ca membri ai Consiliului Superior al Magistraturii cu Decizia Curţii Constituţionale nr. 53/2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 15 februarie 2011.

2.Procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată de secţiunea a 2-a a capitolului II din Legea nr. 317/2004 şi de Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 14 septembrie 2005.

Procedura revocării din funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii este reglementată în art. 55 din Legea nr. 317/2004. Deşi materia generală a procedurii revocării se găseşte în art. 55 din Legea nr. 317/2004, aceasta este dezvoltată prin prevederi regulamentare cuprinse în Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 867 din 27 septembrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la art. 40 care face trimitere la Regulamentul privind procedura alegerii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 327/2005, cât şi în Regulamentul de ordine interioară al instanţelor judecătoreşti, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 387/2005, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 958 din 28 octombrie 2005, cu modificările şi completările ulterioare, respectiv la art. 20 din acest regulament.

Referitor la procedura de revocare a membrului Consiliului Superior al Magistraturii, ales de adunările generale ale judecătorilor, din analiza dispoziţiilor legale rezultă următoarele etape:

–Iniţierea procedurii - aceasta poate fi declanşată de orice adunare generală de la nivelul instanţelor pe care le reprezintă membrul Consiliului a cărui revocare se cere;

–Convocarea adunării generale - care se face potrivit dispoziţiilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 827 din 13 septembrie 2005.

Adunările generale ale judecătorilor se convoacă după cum urmează:

a)adunarea generală a curţii de apel şi adunarea generală a judecătorilor din circumscripţia acesteia - de preşedintele curţii de apel;

b)adunarea generală a tribunalului şi adunarea generală a judecătorilor din circumscripţia acestuia - de preşedintele tribunalului;

c)adunarea generală a tribunalului specializat - de preşedintele acestuia;

d)adunarea generală a judecătoriilor - de preşedintele judecătoriei.

Adunările generale ale judecătorilor se convoacă şi la solicitarea unei treimi din numărul judecătorilor care fac parte din acestea.

Adunările generale ale judecătorilor se pot convoca şi de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii sau de către colegiul de conducere al instanţei.

Adunarea generală a judecătorilor este condusă de preşedintele instanţei sau în lipsa acestuia de vicepreşedinte; dacă preşedintele sau vicepreşedintele lipseşte, adunarea generală este prezidată de un judecător ales de aceasta;

–Luarea deciziei de revocare - hotărârea de revocare se adoptă cu votul a două treimi din numărul judecătorilor, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 şi a art. 20 alin. (10) din Regulamentul de ordine interioară a instanţelor judecătoreşti;

–Hotărârea cuprinzând propunerea de revocare, motivată, se transmite adunărilor generale ale instanţelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii;

–Adunările generale ale instanţelor sunt convocate potrivit dreptului comun;

–Se întrunesc adunările generale ale instanţelor respective în cadrul cărora se votează pentru sau împotriva revocării, cu majoritatea cerută de lege, se întocmeşte un proces-verbal al rezultatului votului, care se transmite adunării generale care a iniţiat procedura;

–Adunarea generală care a iniţiat procedura centralizează rezultatele votului;

–Adunarea generală iniţiatoare sesizează Consiliul Superior al Magistraturii cu propunerea de revocare, la momentul la care s-a întrunit majoritatea adunărilor generale în care s-a exprimat votul de două treimi din numărul judecătorilor care le compun, fără a fi necesar să aştepte ca toate instanţele să voteze;

–Plenul Consiliului Superior al Magistraturii verifică legalitatea procedurilor de revocare, dispunând sau nu revocarea din funcţie a membrului ales.

Curtea constată că procedura revocării unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii la cererea majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă a fost instituită prin art. I pct. 56 al titlului XV: Modificarea şi completarea Legii nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii din Legea nr. 247/2005 privind reforma în domeniile proprietăţii şi justiţiei, precum şi unele măsuri adiacente, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 653 din 22 iulie 2005. Legiuitorul şi-a motivat demersul legislativ de reglementare a procedurii revocării prin necesitatea clarificării motivelor de revocare în vederea creşterii responsabilităţii membrilor Consiliului Superior al Magistraturii şi ca o consecinţă a naturii permanente a activităţii lor. Astfel, în expunerea de motive la proiectul legii menţionate, legiuitorul a arătat că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii pot fi revocaţi şi la cererea majorităţii adunărilor generale de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă, în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului. Procedura de revocare poate fi declanşată de orice adunare generală de la nivelul instanţelor sau parchetelor pe care le reprezintă membrul Consiliului Superior al Magistraturii a cărui revocare se cere, precum şi de organizaţiile profesionale ale judecătorilor şi procurorilor.

Din coroborarea prevederilor legale şi regulamentare, mai sus amintite, legalitatea procedurilor de revocare se referă la verificarea respectării dispoziţiilor legale şi regulamentare privind revocarea membrilor aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii, de la iniţierea procedurilor, convocarea adunărilor generale, exercitarea dreptului la vot, centralizarea votului şi sesizarea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, însă nu se referă la temeinicia revocării, respectiv la motivele revocării.

În acest caz, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii constată îndeplinirea procedurii prevăzute de lege, fiind obligatorie revocarea membrului ales, în sensul acestei interpretări fiind şi instituirea prin lege a termenului de 15 zile în care Plenul are obligaţia emiterii hotărârii de revocare. Astfel, Plenul ia act de decizia adunărilor generale ale magistraţilor, neputându-se pronunţa asupra aspectelor care ţin de motivele revocării (temeinicia acestora), ci doar asupra aspectelor de legalitate, de ordin formal (respectarea procedurii).

3.Din analiza dispoziţiilor art. 55 din Legea nr. 317/2004 reiese că procedura revocării unui judecător din funcţia de membru al Consiliului Superior al Magistraturii poate fi propusă de:

–preşedintele ori vicepreşedintele Consiliului Superior al Magistraturii sau de o treime din membrii acestuia în următoarele trei cazuri:

1.în situaţia în care persoana în cauză nu mai îndeplineşte condiţiile legale pentru a fi membru ales în Consiliu;

2.în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor în Consiliu;

3.în cazul aplicării oricărei sancţiuni disciplinare. În oricare dintre situaţii, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii poate dispune revocarea din funcţie a membrului ales potrivit art. 55 alin. (1) al din Legea nr. 317/2004;

–majoritatea adunărilor generale de la nivelul instanţelor pe care le reprezintă pentru cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului, potrivit art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

În prima ipoteză, în ceea ce priveşte cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a atribuţiilor în Consiliu, Curtea reţine că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii stabileşte atribuţiile şi responsabilităţile fiecărui membru permanent, pe domenii de activitate, potrivit art. 22 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, în termen de 15 zile de la şedinţa de constituire. Stabilirea atribuţiilor şi responsabilităţilor individuale se face astfel încât să se asigure funcţionarea normală a Consiliului, analizându-se şi opţiunea exprimată de fiecare membru permanent.

În cea de-a doua ipoteză, procedura de revocare este declanşată de oricare dintre adunările generale de la nivelul instanţelor pe care le reprezintă membrul Consiliului sau de organizaţiile profesionale ale judecătorilor. Procedura de revocare declanşată de o adunare generală se poate face numai în situaţia în care se impută membrului Consiliului Superior al Magistraturii faptul că nu şi-a îndeplinit sau şi-a îndeplinit necorespunzător atribuţiile încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului.

Curtea constată că, în ambele ipoteze, în ceea ce priveşte subiectele care iniţiază procedura revocării reglementarea este clară şi lipsită de echivoc. Însă, în ceea ce priveşte motivele revocării: "neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor în Consiliu", respectiv "neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului", distincţia operată de legiuitor este susceptibilă de interpretări diferite.

În primul caz, atribuţiile reprezintă, aşa cum s-a arătat mai sus, sarcinile administrative şi jurisdicţionale care incumbă calităţii de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, a căror neîndeplinire sau îndeplinire necorespunzătoare atrage sancţiunea revocării în condiţiile art. 55 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

În al doilea caz, neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor atrage sancţiunea revocării potrivit dispoziţiilor art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, însă atribuţiile încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului nu sunt definite expres şi nici nu rezultă implicit din dispoziţiile Legii nr. 317/2004. În asemenea condiţii, rămâne neclară modalitatea în care ar putea fi imputată unui membru al Consiliului Superior al Magistraturii neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a unor atribuţii care nu i-au fost încredinţate de către adunările generale ale instanţelor care l-au ales în Consiliu şi care nu puteau fi încredinţate de acestea. Prin urmare, sintagma prevăzută de lege poate fi, în absenţa unei definiţii legale şi regulamentare precise, interpretată şi aplicată în moduri diferite.

Curtea reţine că sintagma din cadrul art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 este echivocă, având în vedere şi art. 134 alin. (4) din Constituţie potrivit căruia Consiliul Superior al Magistraturii îndeplineşte "şi alte atribuţii stabilite prin legea sa organică". Legea organică de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii prevede atribuţiile acestuia şi, implicit, acele sarcini administrative şi jurisdicţionale menţionate mai sus, însă nu reglementează atribuţiile încredinţate de adunările generale unui membru ales al Consiliului. Formularea "atribuţii încredinţate" excedează, astfel, cadrului legal atât timp cât atribuţiile date în sarcina membrilor Consiliului trebuie stabilite prin legea sa organică. Or, adunările generale ale instanţelor reprezentate de membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii nu pot pretinde acestuia îndeplinirea altor atribuţii decât cele stabilite prin lege.

Totodată, Curtea reţine că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii sunt aleşi pe durata unui mandat, având o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică.

Potrivit art. 23 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, "Consiliul Superior al Magistraturii funcţionează ca organ cu activitate permanentă. Hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii se iau în plen sau în secţii, potrivit atribuţiilor care revin acestora".

Conform rolului şi atribuţiilor conferite de art. 133 şi 134 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât în plen, cât şi în secţii, Consiliul Superior al Magistraturii este un organ colectiv. Îndeplinirea tuturor atribuţiilor prevăzute de capitolul IV din Legea nr. 317/2004 presupune întrunirea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii sau a secţiilor acestuia, deci nu o activitate separată a membrilor Consiliului. În acest context, este dificil de cuantificat, la nivelul fiecăruia dintre membri, o îndeplinire defectuoasă sau neîndeplinirea atribuţiilor ce revin de fapt Consiliului, în întregul său. Or, potrivit art. 29 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 "hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii, în plen şi în secţii, se iau prin vot direct şi secret şi se motivează".

Astfel, prin votul deschis şi obligaţia de motivare a hotărârii, norma asigură transparenţă activităţii Consiliului, constituind o garanţie a respectării drepturilor constituţionale împotriva abuzurilor şi arbitrariului. Mai mult, în virtutea calităţii sale de garant al independenţei justiţiei, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să se supună exigenţelor constituţionale în ceea ce priveşte actele sale decizionale, asupra cărora pot plana suspiciuni în condiţiile în care acestea nu conţin argumentele pe care se fundamentează hotărârea adoptată. Însă, în activitatea individuală, membrul Consiliului trebuie să se bucure de o reală libertate de gândire, expresie şi acţiune, astfel încât să-şi exercite mandatul în mod eficient.

Din această perspectivă, sintagma "neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului" este neclară, aceasta fiind de natură a expune membrul Consiliului unor eventuale presiuni, afectând independenţa, libertatea şi siguranţa în exercitarea drepturilor şi a obligaţiilor care îi revin potrivit Constituţiei şi legilor.

Astfel, mandatul de membru ales se exercită în Consiliu - în plen, în secţii, precum şi în îndeplinirea activităţilor încredinţate de acestea, în conformitate cu legea.

Revocarea trebuie analizată în strânsă legătură cu conţinutul mandatului la care se referă, respectiv cu caracterul imperativ sau reprezentativ al acestuia.

În cadrul mandatului imperativ, organul reprezentativ acţionează numai potrivit obligaţiilor stabilite de alegătorii săi, el nu va putea acţiona nici în afara, nici împotriva acestora, depunând toate eforturile necesare îndeplinirii lor. Alegătorii pot retrage împuternicirea acordată fără vreo motivare.

În baza mandatului reprezentativ, însă, membrul Consiliului Superior al Magistraturii este alesul şi reprezentantul întregii categorii ale cărei interese sunt reprezentate de organul colegial din care acesta face parte şi nu poate fi revocat decât în condiţiile nerespectării atribuţiilor în cadrul acestuia, iar nu a mandatului încredinţat de alegătorii săi.

Cât priveşte posibilitatea revocării, Curtea constată că membrii aleşi ai Consiliului Superior al Magistraturii îşi exercită atribuţiile constituţionale în baza unui mandat reprezentativ, şi nu a unui mandat imperativ, acesta din urmă fiind incompatibil cu rolul şi atribuţiile conferite de art. 133 şi 134 coroborate cu art. 124 şi 125 din Constituţie, dar şi din perspectiva modalităţii în care se iau hotărârile, atât de către Plen, cât şi de către secţii în cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Astfel, în acest caz, alegătorii nu stabilesc dinainte sarcinile membrului ales al Consiliului, dimpotrivă acesta este autorizat de către judecători să îi reprezinte. De asemenea, în vederea exercitării dreptului de vot în cadrul Plenului sau secţiilor, membrul ales al Consiliului Superior al Magistraturii nu primeşte un mandat expres, ci se pronunţă în baza propriilor convingeri, în limitele legii.

De asemenea, conform dispoziţiilor constituţionale, Consiliul Superior al Magistraturii face parte din cadrul autorităţilor judecătoreşti. În acest context, autorităţii judecătoreşti nu îi poate fi conferit un alt statut faţă de organele reprezentative ale celorlalte puteri în stat.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale şi infraconstituţionale, calitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii, ca autoritate reprezentativă în cadrul sistemului judiciar, presupune o identitate de statut în raport cu celelalte puteri. Aşadar, statutul membrilor Consiliului implică calitatea de demnitar, potrivit art. 54 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, calitate recunoscută şi deputaţilor şi senatorilor. Ca şi aceştia, membrii Consiliului sunt aleşi pe durata mandatului, prin vot direct, secret şi liber exprimat. În realizarea mandatului lor, membrii aleşi ai Consiliului au o serie de drepturi şi îndatoriri stabilite atât prin Constituţie, cât şi prin legea organică, stabilindu-se condiţiile pentru desfăşurarea activităţii specifice. În cazul încălcării acestor norme ei pot fi sancţionaţi.

IV. Cu privire la criticile referitoare la lipsa de previzibilitate a normei legale din perspectiva art. 20 din Constituţie, Curtea constată că, de principiu, orice act normativ trebuie să îndeplinească anumite condiţii calitative, printre acestea numărându-se şi previzibilitatea, ceea ce presupune că acesta trebuie să fie suficient de precis şi clar pentru a putea fi aplicat. Astfel, formularea cu o suficientă precizie a actului normativ permite persoanelor interesate să prevadă într-o măsură rezonabilă, în circumstanţele speţei, consecinţele care pot rezultă dintr-un act determinat. Desigur este dificil să se adopte legi redactate cu o precizie absolută, dar şi cu o anume supleţe, însă caracterul mult prea general şi, uneori, chiar eliptic nu trebuie să afecteze previzibilitatea legii (a se vedea în acest sens Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 25 noiembrie 1996, pronunţată în Cauza Wingrove împotriva Regatului Unit, paragraful 40, Hotărârea din 4 mai 2000, pronunţată în Cauza Rotaru împotriva României, paragraful 55, sau Hotărârea din 9 noiembrie 2006, pronunţată în Cauza Leempoel amp; S.A. ED. Cine Revue împotriva Belgiei, paragraful 59).

Aşadar, art. 55 alin. (4) din Legea nr. 317/2004 prezintă o deficienţă gravă de conţinut, respectiv de reglementare a motivelor pe care se întemeiază iniţierea procedurii de revocare, care îi conferă un caracter neconstituţional. Curtea observă că, în ceea ce priveşte tehnica legislativă, textul ar fi trebuit elaborat ca o normă specială, cu reglementări distincte, care să creeze un regim sancţionator specific. Or, art. 55 alin. (4) instituie un regim mixt şi confuz, neclar atât pentru persoana care se poate afla în ipoteza normei, cât şi pentru instanţa chemată să aprecieze cu privire la temeinicia şi legalitatea revocării.

Soluţiile preconizate de un act normativ nu trebuie aplicate în mod aleatoriu, legiuitorul fiind obligat să stabilească condiţii, modalităţi şi criterii clare şi precise. Or, în cazul revocării unui membru ales al Consiliului Superior al Magistraturii, nu este stabilit modul în care se poate constata "neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului". Astfel, procedura de revocare, în ceea ce priveşte motivele pe care aceasta se întemeiază, nu este suficient de clar şi explicit stabilită la nivel legislativ, cu consecinţe directe atât asupra activităţii Consiliului Superior al Magistraturii, cât şi în ceea ce priveşte cariera profesională a membrilor săi aleşi, judecători sau procurori.

Textul este confuz în ceea ce priveşte sintagma "neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului", în sensul că nu stabileşte natura şi felul atribuţiilor încredinţate prin alegerea ca membru al Consiliului, modul prin care se poate constata neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a acestora şi autoritatea competentă să constate un astfel de deficit în activitatea de membru al Consiliului Superior al Magistraturii.

Exercitarea atribuţiilor ce decurg din calitatea de membru al Consiliului se circumscrie rolului constituţional al Consiliului Superior al Magistraturii de garant al independenţei justiţiei, consacrat de art. 133 alin. (1) din Constituţie. Prin urmare, sintagma criticată nu poate fi înţeleasă decât din perspectiva acestui rol, deci ca orice acţiune ori inacţiune a unui membru al Consiliului care ar aduce atingere acestui rol constituţional, iar nu voinţei individuale a judecătorilor pe care membrul respectiv îi reprezintă.

Aşadar, Curtea constată că textul de lege criticat este neclar şi imprecis, prin urmare lipsit de previzibilitate, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 1 alin. (5) din Constituţie.

Mai mult, Curtea reţine că nu trebuie negat dreptul adunărilor generale ale instanţelor care desemnează un membru în Consiliului Superior al Magistraturii de a-l revoca pe acesta, însă revocarea trebuie să opereze în condiţii clar stabilite prin lege, atât sub aspectul motivelor, cât şi al procedurii.

Sancţionarea comportamentului membrilor Consiliului Superior al Magistraturii este fără îndoială necesară, revocarea reprezentând o sancţiune pe care o poate aplica Consiliul pentru o conduită profesională necorespunzătoare, respectiv nerespectarea atribuţiilor stabilite prin lege. Norma de sancţionare trebuie să întrunească însă, aşa cum s-a arătat, exigenţele de precizie, claritate şi, implicit, previzibilitate, impuse, cu valoare de principiu, de jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Analiza textelor criticate cuprinse în art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004 conduce la concluzia încălcării prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul la apărare, ca urmare a lipsei de claritate şi previzibilitate a normei, respectiv a art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale raportat la art. 20 din Constituţie.

Indiferent de cine iniţiază procedura de revocare, iniţiatorul nu poate ignora cerinţele legale privind aplicarea unei sancţiuni care impune indicarea faptelor (comisive sau omisive) ce se impută membrului ales al Consiliului Superior al Magistraturii şi analizarea acestora, într-un cadru care să permită membrului Consiliului să-şi expună punctul de vedere şi să formuleze apărări.

În consecinţă, Curtea apreciază că dreptul la apărare, drept garantat prin Constituţie, nu se limitează în mod exclusiv la procedurile judiciare, ci, prin natura şi finalitatea sa, trebuie să cuprindă şi procedura din faţa Consiliului Superior al Magistraturii. Cu atât mai mult, se impune o atare interpretare, cu cât acesta este chiar garantul independenţei justiţiei.

De altfel, şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârea din 30 noiembrie 1987, pronunţată în Cauza H împotriva Belgiei (paragrafele 53 şi 54), a reţinut încălcarea art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru lipsa de claritate a legii, întrucât nu a fost detaliat înţelesul lipsei "circumstanţelor exceptării", nu s-a stabilit tribunalul competent, cât şi pentru existenţa imposibilităţii de aşi proba temeinicia cererii.

În fine, Curtea reţine că puterea de lucru judecat ce însoţeşte deciziile Curţii Constituţionale se ataşează nu numai dispozitivului, ci şi considerentelor pe care se sprijină acestea. Astfel, atât considerentele, cât şi dispozitivul deciziilor Curţii Constituţionale sunt general obligatorii, potrivit dispoziţiilor art. 147 alin. (4) din Constituţie, şi se impun cu aceeaşi forţă tuturor subiectelor de drept.

Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu majoritate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Cristi Vasilică Danileţ în Dosarul nr. 1.675/2/2013 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi constată că dispoziţiile art. 55 alin. (4) şi (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii sunt neconstituţionale.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 4 aprilie 2013.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Andreea Costin