Decizie Nr. 27 din 12 martie 1996

Ioan Muraru - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Ioan Deleanu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Victor Dan Zlatescu - judecător

Raul Petrescu - procuror

Constantin Burada - magistrat-asistent

Pe rol pronunţarea asupra recursului declarat de Popescu Elena împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995.

Dezbaterile au avut lor în şedinţa publică din 5 martie 1996, în lipsa recurentului şi a intimaţilor, cu care procedura de citare a fost legal îndeplinită. Concluziile reprezentantului Ministerului Public au fost consemnate în încheierea cu aceeaşi dată. Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a aminat pronunţarea pentru data de 12 martie 1996, când a adoptat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995, s-a respins excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, invocată de Popescu Elena în Dosarul nr. 1.036/1994 al Curţii de Apel Bucureşti, Secţia contencios administrativ.

Pentru a pronunţa aceasta soluţie, Curtea a reţinut, în esenta, ca:

–principiul egalităţii, consacrat de art. 16 alin. (1) din Constituţie implica, pentru situaţii diferite, şi dreptul la un tratament juridic diferit, cum de altfel Curtea Constituţională a statuat şi prin deciziile nr. 70/1993, nr. 74/1994 şi nr. 85/1995. Asa fiind, existenta unei virste de pensionare diferite pentru femei şi bărbaţi nu poate fi considerată o discriminare;

–pensionarea la o vârsta mai mica a femeilor nu afectează dreptul lor la munca, prevăzut de art. 38 alin. (1) din Constituţie, din moment ce, după pensionare, potrivit Legii nr. 2/1994, se poate cumula pensia cu salariul;

–nu sunt incalcate nici prevederile art. 43 din Constituţie, privind dreptul la un nivel de trai decent, cît timp pensia se stabileşte, în principal, în funcţie de salariu şi vechimea în munca, iar pensionarul are posibilitatea de a cumula pensia cu salariul. Pe de altă parte, în condiţiile economiei de piaţa, nivelul de trai decent nu poate fi decît rezultatul efortului propriu;

–drepturile fundamentale consacrate de Constituţie nu pot fi privite izolat, ci într-o corelatie fireasca, logica. Asa fiind, trebuie observate şi prevederile art. 43 alin. (2) şi ale art. 45 din legea fundamentală;

–prevederile art. 8 din Legea nr. 3/1977 nu pot fi interpretate ca având un caracter dispozitiv, deoarece aceasta ar avea semnificatia unei modificări legislative, ceea ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale.

Împotriva sus-menţionatei decizii, Popescu Elena a declarat recurs, invocind următoarele motive:

–instanţa a încălcat formele de procedura, a căror violare se sancţionează cu nulitatea (art. 304 pct. 5 raportat la art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă). Aceasta, întrucît la termenele de judecată în prima instanţa, nu a fost respectata regula publicităţii şedinţelor de judecată, consacrată de art. 14 din Legea nr. 47/1992, art. 121 din Codul de procedură civilă, art. 21 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, art. 10 din Declaraţia Universala a Drepturilor Omului, art. 14 din Pactul internaţional relativ la drepturile civile şi politice şi art. 6 din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Aceasta excepţie a fost invocată şi în faţa instanţei de fond, dar ea a fost respinsă, fără să se fi discutat mai întâi admisibilitatea problemelor propuse;

–instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale (art. 304 pct 1 din Codul de procedură civilă), întrucît reprezentantul Ministerului Public, care a intrat în compunerea instanţei, a fost o persoană de peste 70 de ani, incalcindu-se astfel prevederile art. 69 din Legea nr. 92/1992;

–instanţa s-a pronunţat şi asupra a altceva decît ceea ce s-a cerut (art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă), în sensul că, deşi s-a cerut declararea ca neconstitutional a art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cît priveşte formularea imperativa a textului, instanţa a considerat ca i s-a solicitat sa interpreteze într-o anumită maniera prevederile amintite, fapt apreciat de instanţa ca având semnificatia unei modificări legislative, care nu aparţine competentei sale;

–hotărârea a fost data cu aplicarea gresita a prevederilor Constituţiei (art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă). Curtea este favorabilă ideii de discriminare pozitiva - idee impartasita şi de recurenta -, dar tocmai aceasta protecţie specială a femeii nu este asigurata de textul considerat ca neconstitutional, din moment ce el are un caracter imperativ, interzicind femeii care a împlinit 57 de ani sa mai continue raporturile de muncă. Chiar dacă, după pensionare, se poate cumula pensia cu salariul, discriminarea continua sa existe. Pe de altă parte, la pensionare raportul de muncă încetează în mod obligatoriu, deci este împiedicat exerciţiul dreptului la munca;

–instanţa a considerat că nu este încălcat dreptul la nivel de trai decent (art. 43 din Constituţie), ignorindu-se astfel tocmai obligaţiile statului în acest sens.

CURTEA,

având în vedere decizia atacată, motivele de recurs invocate, prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 privind pensiile de asigurări sociale de stat şi asistenţa socială, raportate la dispoziţiile Constituţiei şi ale Legii nr. 47/1992, retine:

Cu privire la unele dintre motivele de recurs, o constatare de principiu poate fi facuta de la început. Astfel cum rezultă din modul în care unele dintre aceste motive au fost formulate - cele întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 6 şi pct. 9 din Codul de procedură civilă - în opinia recurentei motivele de casare prevăzute de art. 304 din Codul de procedură civilă sunt pur şi simplu aplicabile şi în materia contenciosului constituţional. Or, potrivit art. 16 din Legea nr. 47/1992, procedura jurisdicţională prevăzută de această lege se completează cu regulile procedurii civile, în măsura în care ele sunt compatibile cu natura procedurii în faţa Curţii Constituţionale, iar compatibilitatea se hotărăşte exclusiv de către Curte.

Primul motiv de recurs, prin care se susţine ca s-a încălcat regula publicităţii şedinţelor de judecată, nu este întemeiat.

Neîndoielnic, principiul publicităţii dezbaterilor este un principiu fundamental al oricărui proces, acest principiu dobândind valoare constituţională prin consacrarea lui în art. 126 al legii fundamentale. La acest principiu se referă expres şi art. 6 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, considerindu-l, totodată, ca element esenţial al unui proces echitabil. În consecinţa, dacă instanţa, în condiţiile prevăzute de lege, nu a declarat şedinţa de judecată secreta, nerespectarea principiului publicităţii dezbaterilor atrage nulitatea absolută a hotărârii pronunţate. Cerinţa respectării principiului publicităţii dezbaterilor şi în faţa instanţei de contencios constituţional rezultă şi din cuprinsul art. 16 al Legii nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, precum şi al art. 14 alin. (1) din aceeaşi lege, în sensul căruia: "Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazul în care, din motive întemeiate, preşedintele Curţii sau completului de judecată hotărăşte şedinţa secreta".

Asadar, regula fundamentală este publicitatea dezbaterilor, iar judecata în şedinţa secreta constituie excepţia.

Publicitatea dezbaterilor implica doua componente, în principiu, cumulative: accesul părţilor la dezbateri, ca o condiţie inerenta a exercitării drepturilor procesuale, între care şi, mai ales, dreptul la apărare şi dreptul de a participa la dezbaterea contradictorie a tuturor elementelor de fapt şi de drept pe are le implica litigiul; accesul la dezbateri al oricăror alte persoane. Astfel cum s-a spus în chiar cuprinsul motivelor de recurs, sub primul aspect, condiţia publicităţii a fost realizată, reprezentantul recurentei fiind prezent la dezbaterile în fond. Sub cel de-al doilea aspect, este de reţinut ca au fost, de asemenea, prezente în sala şi alte persoane, străine de procesul recurentei, asa cum de altfel s-a arătat în chiar cuprinsul recursului. Stabilirea unor măsuri administrative, pentru accesul în clădirea în care îşi au sediul şi alte instituţii decît Curtea Constituţională, nu poate şi interpretată ca o ingradire a principiului publicităţii dezbaterilor, din moment ce acele condiţii administrative, o dată îndeplinite, fac posibila participarea oricăror persoane la dezbateri, iar prin respectivele măsuri nu se urmăreşte altceva decît asigurarea securităţii instituţiilor care îşi au sediul în aceeaşi clădire în care se afla şi Curtea Constituţională. Situaţia invocată de recurenta este comparabila cu cea prevăzută de art. 122 din Codul de procedură civilă, când, pentru a se asigura poliţia şedinţei, preşedintele completului poate dispune îndepărtarea tuturor persoanelor din sala, fără ca altfel să se poată pune în discuţie nerespectarea principiului publicităţii dezbaterilor.

Nici cel de-al doilea motiv de recurs, potrivit căruia instanţa nu a fost alcătuită în conformitate cu dispoziţiile legale, nu este întemeiat.

În legătură cu aceasta critica, este de observat ca, într-adevăr, potrivit art. 69 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, procurorii de la Parchetul General de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie pot fi mentinuti în funcţie până la împlinirea virstei de 70 de ani, cu avizul conducătorului Parchetului. Se considera de către recurenta, prin reprezentantul ei, ca, faţă de prevederile amintite, procurorul de şedinţa "nu avea legal calitatea de procuror, astfel încât constituirea instanţei s-a făcut cu grava violare a legii". Calitatea de procuror a fost însă conferita reprezentantului Ministerului Public prin Decretul nr. 18 din 16 februarie 1994, poziţia nr. 88, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 44 din 18 februarie 1994. Asa fiind, procurorul de şedinţa avea calitatea legală pentru a reprezenta Ministerul Public. Dacă şi în ce măsura decretul de numire în funcţia de procuror la Parchetul General de pe lângă Curtea Suprema de Justiţie contravine sau nu prevederilor art. 69 din Legea nr. 92/1992 nu aparţine competentei de decizie a Curţii Constituţionale. În acest sens, sunt de observat următoarele: nici o dispoziţie a Constituţiei nu poate fi invocată în legătură cu acest incident procedural; competenţa Curţii Constituţionale este prevăzută expres şi limitativ de art. 144 din Constituţie, iar între ipotezele de control al constituţionalităţii nu se afla şi decretele individuale ale Preşedintelui României. Este neîntemeiat şi cel de-al treilea motiv de recurs, care se sprijină pe prevederile art. 304 pct. 6 din Codul de procedură civilă - "instanţa nu s-a pronunţat asupra unui capăt de cerere, a acordat mai mult decît s-a cerut ori ceea ce nu s-a cerut" - , adică, la situaţia dedusă judecaţii în contenciosul constituţional, faptul ca instanţa de fond a rezolvat o cerere de interpretare a dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 3/1977, deşi, în realitate, s-a cerut declararea ca neconstitutional a art. 8 alin. (1) din legea amintita, "cît priveşte formularea imperativa a textului". Cu privire la aceasta sustinere sunt de menţionat următoarele:

–deşi în considerentele deciziei atacate se face referire la "interpretarea solicitată", sensul real al acesteia este acela de a decide asupra naturii normei interpretate, calificând-o nu ca norma imperativa, şi ca norma dispozitiva. Acest sens poate fi dedus din precizarea facuta pe aceleaşi considerente ca o astfel de interpretare "are semnificatia unei modificări, ceea ce nu intră în competenţa Curţii Constituţionale";

–modificarea naturii unei norme, prin transformarea acesteia din norma imperativa în norma dispozitiva, semnifica indubitabil "legiferare", altele fiind consecinţele juridice ce decurg dintr-o norma imperativa decît cele ce ar decurge dintr-o norma dispozitiva. Este un truism şi, în consecinţa, nu este cazul să se stăruie. Sub acest aspect, considerentele deciziei atacate sunt întemeiate şi, de altfel, consonante practicii constante şi constituţionale a Curţii, în sensul că aceasta nu-şi poate asuma rolul de a crea, de a abroga sau de a modifica o norma juridică, or, cum tradiţional s-a spus, prin reluarea expresiei originare, ea nu poate îndeplini rolul de "legislator pozitiv".

De asemenea, este neîntemeiată şi critica adusă prin cel de-al patrulea motiv de recurs, în sensul că decizia a fost data cu aplicarea gresita a Constituţiei.

Problema care, în esenta, constituie fondul litigiului este aceea de a stabili dacă regula imperativa cuprinsă în art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977, cu privire la pensionarea femeilor la o limita de vârsta inferioară aceleia prevăzute pentru bărbaţi, este sau nu compatibila cu prevederile art. 16, art. 38 şi art. 43 din Constituţie.

Art. 16 alin. (1) din Constituţie consacra egalitatea tuturor cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi "fără discriminări", text ce trebuie coroborat cu cel al art. 4 alin. (2) din legea fundamentală, care înscrie printre criteriile discriminarii şi deosebirea de sex.

Textul art. 16 alin. (1) din Constituţie, coroborat cu cel al art. 4 alin. (2) din legea fundamentală, vizează discriminarile prohibite, nu şi pe cele admisibile, vizează deci "discriminarea negativa" nu şi "discriminarea pozitiva", ţinând seama de specialitatea unor situaţii sau de scopul realizării unei justiţii distributive, pentru a anula sau pentru a diminua inegalitatile obiective. Totodată, textele constituţionale arătate vizează egalitatea între cetăţeni cît priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi, între care şi cel la pensie, nu identitatea în tratament juridic cît priveşte exercitarea sau realizarea acelor drepturi. Astfel se explica nu numai admisibilitatea unui tratament juridic diferit şi privilegiat faţă de anumite categorii de persoane, dar nu şi necesitatea lui. Pot fi invocate în acest sens prevederile art. 32 alin. (3), ale art. 38 alin. (2), ale art. 45 şi 46 din Constituţie.

Art. 43 alin. (2) din Constituţie consacra "dreptul la pensie", ca drept garantat oricărei persoane îndreptăţite să obţină calitatea de pensionar. Condiţiile însă de realizare a acestui drept nu numai ca pot, dar şi trebuie să fie diferite, ţinând seama de diferitele categorii de persoane susceptibile de pensionare şi de criteriile pensionării. Situaţiile care pot conduce la un tratament juridic diferit trebuie să aibă un caracter obiectiv, iar diferentierea în tratament să fie rezonabila, prin prisma scopului urmărit şi a rezultatelor la care se ajunge.

Protecţia specială a unor persoane, prin tratamentul juridic diferit de care acestea beneficiază, nu este în principiu incompatibilă cu natura imperativa a normelor de protecţie (de exemplu, protecţia minorilor, protecţia copiilor şi a tinerilor, protecţia persoanelor handicapate, ocrotirea sănătăţii).

Rezultă deci ca prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 sunt compatibile, prin natura lor, cu cele ale art. 16 din Constituţie, asa cum corect s-a reţinut de instanţa de fond.

De menţionat ca, la pronunţarea deciziei, au fost avute în vedere şi deciziile adoptate în aceeaşi problema de către instanţele corespunzătoare din Austria şi Germania, decizii existente la dosar, prin care s-a statuat ca, cel puţin în condiţiile actuale, pensionarea femeilor la o vârsta mai mica decît cea a bărbaţilor este admisibilă, stabilirea aceleaşi virste de pensionare pentru bărbaţi şi femei raminind un deziderat legislativ.

În materie de pensionare, numai aparent tratamentul juridic diferit al femeilor faţă de bărbaţi s-ar întemeia pe "deosebirea de sex". În realitate, nu deosebirea de sex atrage un tratament juridic diferit, ci situaţia socială care decurge din aceasta deosebire, situaţie ce justifica o protecţie constituţională specială faţă de femei. Discriminarea nu exista decît atunci când diferenţa de tratament juridic este pur şi simplu şi în mod exclusiv determinata de deosebirea de sex.

În ce priveşte compatibilitatea constituţională a prevederilor art. 8 alin. (1) din Legea nr. 3/1977 cu cele ale art. 38 alin. (1) din legea fundamentală, se constată că, astfel cum s-a decis în mod temeinic de către completul de fond, posibilitatea de a cumula pensia cu salariul, în condiţiile Legii nr. 2/1991, satisface exigenţele prevederilor art. 38 alin. (1) din Constituţie.

În fine, nici ultimul motiv de recurs, prin care se susţine ca în mod greşit prima instanţa a reţinut ca dispoziţiile criticate sub aspectul constituţionalităţii nu încalcă dreptul la un nivel de trai decent, înscris în art. 43 din Constituţie, nu poate fi primit.

Într-adevăr, în sensul art. 43 alin. (1) din Constituţie, statul este obligat sa ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natura să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Din cuprinsul acestor prevederi se poate deduce ca, prin obiectul lor şi prin scopul spre care se tinde, obligaţiile statului sunt preponderent obligaţii de mijloace, nu de rezultat. De altfel, însuşi scopul declarat - asigurarea unui nivel de trai decent - trebuie apreciat în raport cu circumstanţele unui anumit stadiu de dezvoltare economică, precum şi în raport cu dinamica criteriilor de determinare a nivelului de trai decent. În fine, criteriile insesi nu pot fi subiective, în raport cu exigenţele fiecărei persoane pentru determinarea nivelului decent de trai. Asa fiind, este neîntemeiată şi critica adusă prin acest motiv de recurs.

Având în vedere considerentele expuse, vazind şi prevederile art. 144 lit. c) şi ale art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi pe cele ale art. 13 alin. (1) lit. A.c.), ale art. 25 şi art. 26 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge recursul declarat de Popescu Elena împotriva Deciziei Curţii Constituţionale nr. 107 din 1 noiembrie 1995.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică din 12 martie 1996.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent

Constantin Burada