Hotărâre din 9 aprilie 2013

Strasbourg

(Cererea nr. 17.520/04)

DEFINITIVĂ

9 iulie 2013

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În Cauza Flueraş împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Jan Sikuta, Luis Lopez Guerra, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, Valeriu Griţco, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 19 martie 2013,

pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află Cererea nr. 17.520/04, îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Cosmin Dragu Flueraş (reclamantul), a sesizat Curtea la 16 februarie 2004, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Reclamantul a fost reprezentat de G. Mateuţ, avocat în Arad. Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agenţii guvernamentali, domnul R.-H. Radu şi doamna I. Cambrea, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.Reclamantul a susţinut că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, în măsura în care, după ce a fost achitat în primă instanţă şi, respectiv, în apel, a fost condamnat penal prin Hotărârea din 18 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, fără o nouă administrare directă a probelor şi fără să fie ascultat în persoană.

4.La 3 iulie 2008, cererea a fost comunicată Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 1 din Convenţie, s-a hotărât, de asemenea, că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

5.La 9 martie 2011, constatând din observaţiile scrise ale părţilor că procedura penală iniţiată împotriva reclamantului fusese redeschisă între timp, Curtea a invitat părţile să prezinte informaţii privind această procedură şi observaţiile lor suplimentare. Guvernul şi reclamantul şi-au depus observaţiile suplimentare la 6 mai 2011 şi, respectiv, la 27 mai 2011. Guvernul a transmis comentariile sale privind observaţiile suplimentare ale reclamantului la 5 iulie 2011.

6.În urma abţinerii domnului Corneliu Bîrsan, judecător ales să reprezinte România (art. 28 din Regulamentul Curţii), preşedintele camerei a desemnat-o pe doamna Kristina Pardalos în calitate de judecător ad-hoc (art. 26 § 4 din Convenţie şi art. 29 § 1 din Regulament).

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

7.Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Arad.

8.Prin rechizitoriul Parchetului din 23 ianuarie 2001, reclamantul şi N.S. au fost trimişi în judecată pentru trafic de stupefiante, în temeiul art. 312 alin. 2 din Codul penal (Cod penal); aceştia erau acuzaţi de faptul că le-au recrutat, instruit şi finanţat pe M.M. şi M.H. pentru a aduce cocaină din Brazilia, prin Moscova, în perioada noiembrie 1996-ianuarie 1997. Rechizitoriul se întemeia pe depoziţiile date de M.M. şi M.H., care confirmau participarea reclamantului, în special faptul că acesta a convins-o pe M.M. să facă parte din operaţiune. În plus, M.M. şi M.H. fuseseră deja condamnate de o instanţă din Moscova, în ianuarie 1998, la pedepse cu închisoarea pentru contrabandă şi trafic de cocaină, după ce autorităţile ruse au descoperit o cantitate de aproximativ un kilogram de cocaină în bagajele acestora. Mai multe rude ale lui M.M. au declarat că, după arestarea acesteia în Rusia, reclamantul le-a spus că o convinsese pe aceasta să participe la operaţiune şi că părinţii reclamantului le-au cerut să nu îi denunţe pe fiul lor şi pe N.S. la poliţie.

9.Judecătoria Arad a procedat la ascultarea inculpaţilor şi a martorilor. Martora M.H. şi-a retras declaraţia, precizând că l-a întâlnit o singură dată pe reclamant, atunci când acesta a însoţit-o la gară pentru a lua autocarul spre Budapesta, de unde ea şi M.M. urmau să plece spre Rio de Janeiro.

Aceasta a subliniat că reclamantul nu a participat niciodată la organizarea operaţiunii, care a fost condusă exclusiv de N.S. În ciuda refuzului său iniţial de a depune mărturie, M.M. a făcut mai multe declaraţii contradictorii cu privire la participarea reclamantului la evenimente.

10.În şedinţa publică din 10 februarie 2003, judecătoria a ridicat, în temeiul art. 334 din Codul de procedură penală (Cod procedură penală), problema schimbării încadrării juridice a faptelor, având în vedere intrarea în vigoare, la 3 august 2000, a Legii nr. 143 din 26 iulie 2000 privind combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri (denumită în continuare Legea nr. 143/2000). Această nouă lege abroga art. 312 Cod penal în ceea ce priveşte produsele sau substanţele stupefiante. Instanţa a considerat că faptele incriminate erau similare tentativei, pedepsită la art. 3 alin. (2) (introducerea sau scoaterea din ţară, precum şi importul sau exportul ilegal de droguri de risc), coroborat cu art. 10 (organizarea, conducerea sau finanţarea faptelor prevăzute la mai multe articole ale legii, printre care art. 3, citat anterior) din Legea nr. 143/2000. Instanţa a susţinut că această lege era mai favorabilă inculpaţilor, ţinând seama de severitatea pedepselor prevăzute, şi că schimbarea încadrării faptelor era autorizată la art. 13 Cod penal, care reglementează aplicarea legii penale mai favorabile persoanelor interesate.

11.Avocatul reclamantului a fost de acord cu noua încadrare a faptelor şi reclamantul a lăsat acest aspect la latitudinea instanţei. Parchetul a solicitat condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii pedepsite la articolele citate anterior, iar nu pentru tentativă.

12.Printr-o hotărâre pronunţată în aceeaşi zi, Judecătoria Arad a considerat că declaraţiile contradictorii făcute în faţa sa erau puţin credibile şi l-a achitat pe reclamant de acuzaţia de infracţiunea pedepsită la art. 312 alin. 2 Cod penal În schimb, l-a condamnat pe N.S. la 8 ani de închisoare cu executare, pentru tentativa de a organiza introducerea în ţară de droguri de risc, în temeiul art. 10, coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000.

13.Parchetul şi N.S. au introdus apel la Tribunalul Arad. Sa solicitat condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii în temeiul Legii nr. 143/2000.

14.Dezbaterile s-au desfăşurat la 10 septembrie 2003. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea apelului şi confirmarea hotărârii pronunţate în primă instanţă. Acesta a prezentat concluzii scrise, care nu conţineau comentarii explicite privind eventuala schimbare a încadrării juridice a faptelor. Reclamantul a pledat din nou nevinovat.

15.Prin Hotărârea din 17 septembrie 2003, Tribunalul Arad a schimbat încadrarea faptelor de care era acuzat reclamantul, încadrându-le drept tentativă de săvârşire a infracţiunii în temeiul Legii nr. 143/2000, şi a menţinut soluţia de achitare. Instanţa a confirmat condamnarea lui N.S.

16.Parchetul şi N.S. au formulat recurs. S-a solicitat, din nou, condamnarea inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de Legea nr. 143/2000.

17.Şedinţa de judecată a avut loc la 17 decembrie 2003, în faţa Curţii de Apel Timişoara. Avocatul reclamantului a solicitat respingerea recursului şi a prezentat concluzii scrise care nu conţineau comentarii explicite privind eventuala schimbare a încadrării faptelor. Reclamantul a avut ocazia să adreseze ultimul cuvânt, ocazie cu care şi-a declarat, din nou, nevinovăţia.

18.Prin Decizia din 18 decembrie 2003, curtea de apel a admis recursul parchetului, a anulat hotărârea Judecătoriei Arad şi a rejudecat cauza pe fond. Instanţa i-a condamnat pe reclamant şi pe N.S. pentru infracţiunea sancţionată la art. 10, coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, la 15 şi, respectiv, 17 ani de închisoare cu executare şi a dispus interzicerea exercitării de către aceştia a anumitor drepturi. Curtea de apel a considerat că participarea reclamantului la organizarea operaţiunii era dovedită de declaraţiile lui M.H. în faţa parchetului şi de cele ale lui M.M. în faţa parchetului şi a judecătoriei, depoziţii coroborate cu declaraţiile rudelor lui M.M.

19.La 7 ianuarie 2004 a fost emis un mandat de arestare pe numele reclamantului, care nu a fost pus în executare, având în vedere că reclamantul plecase din România la 18 decembrie 2003.

20.În 2008, în temeiul noului art. 386 lit. e) Cod procedură penală, reclamantul a formulat o contestaţie în anulare împotriva Hotărârii din 18 decembrie 2003. Acesta considera că au fost încălcate dispoziţiile art. 385^16 Cod procedură penală, deoarece instanţa de recurs l-a condamnat fără să fie audiat în persoană şi fără administrarea niciunei probe în faţa sa.

21.Prin Decizia din 27 iunie 2008, Curtea de Apel Timişoara a admis contestaţia în anulare a reclamantului, a anulat Hotărârea din 18 decembrie 2003 şi a dispus reexaminarea recursului. În acest scop, curtea de apel a menţionat că reclamantul nu a fost ascultat în persoană, astfel cum impunea noul art. 385^16 Cod procedură penală, precum şi jurisprudenţa Curţii (Constantinescu împotriva României, nr. 28.871/95, CEDO 2000VIII).

22.Cu ocazia reexaminării recursului, reclamantul a solicitat de mai multe ori citarea coinculpatului său, N.S., dar curtea de apel a refuzat încuviinţarea, precizând că procedura a fost redeschisă doar în privinţa reclamantului.

23.La şedinţa din 26 ianuarie 2009, reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a art. 385^15 pct. 2 lit. d) Cod procedură penală, pe care îl considera contrar Constituţiei, a art. 2 § 1 din Protocolul nr. 7 la Convenţie şi a art. 14 alin. 5 din Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, în măsura în care acesta permitea instanţelor de recurs să pronunţe pentru prima dată condamnarea unei persoane pe baza unor probe administrate doar în faţa instanţelor inferioare. Acesta a invocat în sprijinul său hotărârea Curţii adoptată în cererea Spînu împotriva României (nr. 32.030/02, 29 aprilie 2008).

Curtea de apel a transmis Curţii Constituţionale excepţia invocată, împreună cu opinia acesteia. Această instanţă a considerat că articolul menţionat de reclamant era constituţional, în măsura în care permitea instanţei de recurs să reinterpreteze probele administrate de instanţele inferioare cu scopul de a descoperi adevărul.

Prin Decizia din 19 mai 2009, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată, considerând că persoana interesată are posibilitatea de a propune prezentarea de probe utile şi pertinente pentru cauză în etapa recursului şi că instanţa pronunţă decizia sa de condamnare după examinarea probelor administrate astfel.

24.La şedinţa din 6 octombrie 2009, reclamantul a invocat, de asemenea, excepţia de neconstituţionalitate a art. 392 alin. 1 Cod procedură penală, care reglementează contestaţia în anulare şi prevede că instanţa, după admiterea unei astfel de căi de atac, procedează la rejudecarea cauzei fie imediat, fie după un nou termen. Reclamantul considera că această dispoziţie împiedica instanţa să citeze toate părţile la procedură, în special coinculpatul acestuia, încălcând astfel principiul contradictorialităţii şi, prin urmare, dreptul acestuia la un proces echitabil, în sensul hotărârii adoptate de Curte în cererea Spînu, citată anterior. Curtea de apel a refuzat să sesizeze Curtea Constituţională cu excepţia invocată, considerând că nu avea legătură cu obiectul procedurii.

25.La şedinţa din 22 martie 2010, reclamantul a solicitat să fie adăugate la dosar materialele aflate la dosarele din procedurile în urma cărora au fost condamnate M.M. şi M.H. de către instanţele ruseşti, inclusiv drogurile confiscate de autorităţile ruseşti. În plus, acesta a solicitat iniţierea procedurii de recunoaştere oficială a hotărârilor definitive de condamnare. Curtea de apel a apreciat că aceste probe nu erau utile pentru cauză, având în vedere că M.M. şi M.H. aveau simplul statut de martor în cauză, şi, prin urmare, a respins cererile reclamantului.

26.Cauza a fost amânată de mai multe ori la cererea avocaţilor reclamantului, care se aflau în imposibilitatea de a se prezenta în faţa curţii de apel, sau din cauza absenţei reclamantului la şedinţe.

27.În plus, au fost respinse o nouă cerere de sesizare a Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, precum şi două cereri de expatriere a reclamantului.

28.La 31 ianuarie 2011, reclamantul s-a prezentat în faţa curţii de apel, care l-a audiat în şedinţă publică. Curtea de apel nu a ascultat niciun martor.

29.Printr-o hotărâre pronunţată în aceeaşi zi, Curtea de Apel Timişoara a condamnat reclamantul pentru infracţiunea prevăzută la art. 10, coroborat cu art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, la 15 ani de închisoare cu executare şi a dispus interzicerea exercitării de către acesta a anumitor drepturi. Curtea de apel a considerat că participarea reclamantului la organizarea, conducerea şi finanţarea operaţiunii era dovedită de declaraţiile făcute de M.H. în faţa parchetului şi de cele făcute de M.M. în faţa parchetului şi a judecătoriei, depoziţii coroborate cu declaraţiile rudelor lui M.M.

II. Dreptul intern relevant

A. Codul de procedură penală ("Cod procedură penală") în vigoare la momentul faptelor

30.Dispoziţiile relevante sunt redactate astfel:

Art. 341

"Preşedintele, înainte de a încheia dezbaterile, dă ultimul cuvânt inculpatului personal.

În timpul în care inculpatul are ultimul cuvânt, nu i se pot pune întrebări. Dacă inculpatul relevă fapte sau împrejurări noi, esenţiale pentru soluţionarea cauzei, instanţa dispune reluarea cercetării judecătoreşti."

Art. 385^14

"Instanţa, judecând recursul, verifică hotărârea atacată pe baza lucrărilor şi materialului din dosarul cauzei şi a oricăror înscrisuri noi, prezentate la instanţa de recurs.

Instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor motivelor de recurs invocate de procuror şi de părţi."

Art. 385^15"Instanţa, judecând recursul, pronunţă una din următoarele soluţii: (...)

2.admite recursul, casând hotărârea atacată şi:

a)menţine hotărârea primei instanţe, când apelul a fost greşit admis (...) c) (...) Curtea Supremă de Justiţie [devenită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie] (...), când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa a cărei hotărâre a fost casată (...) d) dispune rejudecarea de către instanţa de recurs (...)."

Art. 385^16

Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunţă şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare (...)

Art. 385^19

Rejudecarea cauzei după casarea hotărârii atacate se desfăşoară potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II (Judecata), capitolele I (Dispoziţii generale) şi II (Judecata în primă instanţă), care se aplică în mod corespunzător.

B. Modificările aduse Codului de procedură penală, intrate în vigoare în septembrie 2006

31.Dispoziţiile relevante sunt redactate astfel:

Art. 385^14 alin. 1^1

Cu ocazia judecării recursului, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent (...), atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Art. 385^16

Când instanţa de recurs casează hotărârea şi reţine cauza spre rejudecare potrivit art. 385^15 pct. 2 lit. d), se pronunţă prin decizie şi asupra probelor ce urmează a fi administrate, fixând termen pentru rejudecare. La termenul fixat pentru rejudecare, instanţa este obligată să procedeze la ascultarea inculpatului prezent, potrivit dispoziţiilor cuprinse în partea specială, titlul II, capitolul II, atunci când acesta nu a fost ascultat la instanţele de fond şi apel, precum şi atunci când aceste instanţe nu au pronunţat împotriva inculpatului o hotărâre de condamnare.

Art. 386 lit. e)

"Împotriva hotărârilor penale definitive se poate face contestaţie în anulare în următoarele cazuri: (...)

e)când, la judecarea recursului sau la rejudecarea cauzei de către instanţa de recurs, inculpatul prezent nu a fost ascultat, iar ascultarea acestuia este obligatorie potrivit art. 385^14 alin. 11 ori art. 385^16 alin. 1."

Art. 408^1

"Hotărârile definitive pronunţate în cauzele în care Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat o încălcare a unui drept prevăzut de Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pot fi supuse revizuirii, dacă consecinţele grave ale acestei încălcări continuă să se producă şi nu pot fi remediate decât prin revizuirea hotărârii pronunţate.

Pot cere revizuirea:

a)persoana al cărei drept a fost încălcat;

b)soţul şi rudele apropiate ale condamnatului, chiar şi după moartea acestuia;

c)procurorul.

Cererea de revizuire se introduce la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care judecă cererea în complet de 9 judecători.

Cererea de revizuire se poate face în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii Curţii Europene a Drepturilor Omului.

(...)

Când instanţa constată că cererea este fondată:

a)desfiinţează, în parte, hotărârea atacată sub aspectul dreptului încălcat şi, rejudecând cauza, cu aplicarea dispoziţiilor din capitolul III, secţiunea II, înlătură consecinţele încălcării dreptului;

b)desfiinţează hotărârea şi, când este necesară administrarea de probe, dispune rejudecarea de către instanţa în faţa căreia s-a produs încălcarea dreptului, aplicându-se dispoziţiile din capitolul III, secţiunea II. (...)"

ÎN DREPT

I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 § 1 din Convenţie

32.Reclamantul pretinde că nu a beneficiat de un proces echitabil în speţă, având în vedere că a fost condamnat de instanţa de recurs atât în 2003, cât şi în 2011, fără să fie ascultat şi fără administrarea directă de probe, deşi fusese achitat de instanţele inferioare pe baza aceloraşi elemente. Reclamantul se plânge, de asemenea, că dreptul său la apărare a fost încălcat, pe motiv că nu a avut posibilitatea de a interoga martorii acuzării şi apărării în faţa Curţii de Apel Timişoara, care şi-a întemeiat deciziile din 2003 şi 2011 pe declaraţiile făcute în faţa parchetului în absenţa sa şi a avocatului său. Acesta invocă art. 6 § 1 şi § 3 din Convenţie.

Curtea consideră că acuzaţiile reclamantului trebuie să fie examinate doar din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie (a se vedea, de asemenea, Sigurpor Arnarsson împotriva Islandei, nr. 44.671/98, pct. 29 in fine, 15 iulie 2003, Găitănaru împotriva României, nr. 26.082/05, pct. 19, 26 iunie 2012).

Partea relevantă a art. 6 § 1 este redactată astfel:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil [...] a cauzei sale, de către o instanţă [...], care va hotărî [...] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.

A. Cu privire la admisibilitate

33.În observaţiile scrise trimise Curţii la 29 octombrie 2008, Guvernul susţine că reclamantul şi-a pierdut calitatea de victimă în ceea ce priveşte capătul de cerere formulat iniţial de acesta, din cauza redeschiderii procedurii penale în iunie 2008. Prin urmare, orice eveniment ulterior nu intră sub incidenţa prezentei proceduri.

34.În aceleaşi observaţii, Guvernul adaugă că, în orice caz, capătul de cerere formulat de reclamant trebuie să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, deoarece procedura penală împotriva reclamantului era pendinte la vremea respectivă, după redeschiderea sa.

35.În observaţiile scrise suplimentare, trimise la cererea Curţii la 6 mai 2011, Guvernul subliniază că reclamantul nu se poate pretinde victima noii proceduri care s-a încheiat cu Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 31 ianuarie 2011, procedură care i-a permis să beneficieze de un proces echitabil în sensul art. 6 din Convenţie.

36.Curtea reaminteşte că, recent, a fost necesar să se pronunţe cu privire la o excepţie similară, întemeiată pe pierderea calităţii de victimă, în Cauza Sakhnovski împotriva Rusiei [(MC), nr. 21.272/03, pct. 40 şi următoarele, 2 noiembrie 2010]. În cauza respectivă, aceasta a considerat că excepţia era strâns legată de fondul capetelor de cerere prezentate de reclamant în temeiul art. 6 din Convenţie, deoarece aprecierea calităţii de victimă ţine în mare măsură de încadrarea juridică a celei de-a doua proceduri ca procedură distinctă sau ca parte din aceeaşi acţiune penală. Astfel, Curtea a preferat să conexeze cu fondul excepţia preliminată a Guvernului privind pierderea calităţii de victimă. Aceasta consideră că se impune aceeaşi abordare şi în prezenta cerere.

37.În ceea ce priveşte excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, ţinând seama de redeschiderea procedurii, şi în ceea ce priveşte excepţia întemeiată pe absenţa calităţii de victimă în raport cu Hotărârea din 31 ianuarie 2011 a Curţii de Apel Timişoara, Curtea subliniază că, având în vedere maniera în care Guvernul formulează aceste excepţii în prezenta cauză, acestea sunt strâns legate de prima excepţie, motiv pentru care Curtea consideră că este necesar ca şi acestea să fie conexate cu fondul cererii.

38.Pe de altă parte, Curtea constată că acest capăt de cerere al reclamantului nu este vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 din Convenţie şi că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, este necesar să fie declarat admisibil.

B. Cu privire la fond

1.Argumentele părţilor

a)Guvernul

39.În observaţiile scrise din 29 octombrie 2008, Guvernul susţine, în principal, că anularea Hotărârii de condamnare din 18 decembrie 2003, pentru absenţa unui proces echitabil, şi însăşi organizarea unui nou proces constituie în sine o "recunoaştere expresă" a încălcării pretinse de reclamant şi o "reparaţie suficientă" pentru încălcarea denunţată în cadrul cererii iniţiale. În sprijinul acestei teze, Guvernul subliniază că prezenta cauză diferă de Cauza Constantinescu, citată anterior, în care instanţele nu au recunoscut nici în mod expres, nici în esenţă încălcarea pretinsă de reclamant. În plus, evidenţiază faptul că reclamantul nu a solicitat nicio despăgubire pentru un eventual prejudiciu material sau moral suferit, că nu a fost condamnat la plata cheltuielilor de judecată şi, în special, că nu a fost niciodată încarcerat, deoarece mandatul de arestare emis pe numele său nu a putut fi pus în executare. În aceleaşi observaţii, adaugă că, în orice caz, capătul de cerere formulat de reclamant ar trebui să fie respins pentru neepuizarea căilor de atac interne, deoarece procedura penală împotriva reclamantului era pendinte la vremea respectivă, după redeschiderea sa. Cu privire la fond, Guvernul subliniază că reclamantul a beneficiat de un proces echitabil în cadrul procedurii care s-a încheiat cu Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 18 decembrie 2003.

40.În ceea ce priveşte a doua procedură, în observaţiile suplimentare trimise la cererea Curţii la 6 mai şi 5 iulie 2011, Guvernul consideră că aceste noi elemente nu au nicio legătură cu prezenta cauză şi că, până în prezent, reclamantul nu a formulat niciun capăt de cerere cu privire la această nouă procedură. În plus, acesta invocă o excepţie ratione personae, considerând că reclamantul nu se poate pretinde victima unei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie în ceea ce priveşte procedura care s-a încheiat cu Hotărârea pronunţată de Curtea de Apel Timişoara la 31 ianuarie 2011, având în vedere că acesta a fost prezent la dezbateri, că a fost interogat de instanţa de recurs şi că nu a solicitat nici ascultarea părţilor la procesul penal, nici readministrarea probelor.

41.În ceea ce priveşte fondul capătului de cerere, Guvernul susţine că, în prezenta cauză, spre deosebire de Cauza Constantinescu, citată anterior, reclamantul a fost audiat în persoană de parchet, de instanţa de prim grad şi, după redeschiderea procedurii, de Curtea de Apel Timişoara, în ultimă instanţă. De asemenea, acesta a avut posibilitatea de a propune mijloace de probă, de a combate probele incriminatoare propuse de parchet şi de a prezenta concluziile sale orale şi scrise. Guvernul subliniază că reclamantul nu a solicitat în mod oficial ascultarea lui N.S., limitându-se la a solicita doar înfăţişarea acestuia ca parte la procedură sau ascultarea altor martori.

42.Guvernul reaminteşte, de asemenea, că, potrivit jurisprudenţei Curţii, în principiu, este de competenţa instanţelor naţionale să aprecieze probele adunate de acestea şi relevanţa celor pe care acuzaţii doresc să le prezinte (Barbera, Messegue şi Jabardo împotriva Spaniei, 6 decembrie 1988, pct. 68, seria A, nr. 146). În această privinţă, Guvernul consideră că astfel Curtea de Apel Timişoara a procedat doar la o apreciere diferită a declaraţiilor martorilor în raport cu cea efectuată de instanţele inferioare, materie ce ţine în primul rând de dreptul intern şi de competenţa instanţelor interne. În această privinţă, Guvernul menţionează că, în dreptul românesc, nu există nicio dispoziţie legală care stabileşte o ordine de preferinţă între declaraţiile succesive făcute în timpul cercetării penale şi în faţa instanţelor, în ipoteza în care acestea ar fi contradictorii. În opinia sa, Curtea de Apel Timişoara şi-a întemeiat decizia pe probe obţinute în mod legal, care demonstrează în mod convingător vinovăţia reclamantului.

43.În aceste condiţii, Guvernul concluzionează că instanţele au pronunţat condamnarea reclamantului respectând garanţiile de independenţă, imparţialitate şi publicitate în cadrul unui proces echitabil care a îndeplinit cerinţele egalităţii armelor garantate la art. 6 § 1 din Convenţie.

b)Reclamantul

44.În ceea ce priveşte excepţiile invocate de Guvern în observaţiile sale scrise din 29 octombrie 2008, reclamantul consideră că acestea trebuie să fie respinse deoarece legislaţia care reglementează contestaţia în anulare, cale extraordinară de atac, admisă de instanţa de recurs, şi examinarea recursului subsecvent nu permiteau acestei instanţe administrarea directă a probelor în sensul jurisprudenţei în materie a Curţii, cu excepţia ascultării inculpatului şi a depunerii documentelor la dosar. Această obligaţie a fost introdusă, de altfel, abia în septembrie 2006, după modificarea Codului de procedură penală. În aceste condiţii, Guvernul subliniază că anularea Hotărârii din 18 decembrie 2003 nu elimină pretinsa încălcare a Convenţiei pe viitor. Reclamantul subliniază, de asemenea, că epuizase căile de atac ordinare disponibile în dreptul intern la momentul introducerii cererii în faţa Curţii.

În ceea ce priveşte fondul capătului de cerere, reclamantul susţine că această condamnare prin Hotărârea din 18 decembrie 2003 a Curţii de Apel Timişoara, fără ascultarea martorilor pe ale căror declaraţii instanţa de recurs îşi întemeiase verdictul şi fără ascultarea reclamantului în persoană, constituie o încălcare a dreptului la un proces echitabil, garantat la art. 6 § 1 din Convenţie. Reclamantul consideră că era de competenţa acestei instanţe să ia măsuri pozitive în vederea audierii sale şi a martorilor. În plus, citează concluziile Curţii din hotărârile Constantinescu şi Spînu, menţionate anterior.

45.În observaţiile sale suplimentare din 27 mai 2011, reclamantul consideră că Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 31 ianuarie 2011 nu a permis repararea niciuneia dintre încălcările pretinse în cererea sa iniţială. În această privinţă, reclamantul doreşte să sublinieze în special că audierea sa de către instanţa de recurs a fost pur formală şi că aceasta i-a respins cererea de citare a lui N.S., citaţie pe care era obligată să o dispună în conformitate cu legea penală. Acesta critică, de asemenea, refuzul curţii de apel de a admite cererile sale care vizau, în primul rând, transmiterea materialelor aflate la dosarele din procedurile în care M.M. şi M.H. fuseseră condamnate de instanţele ruseşti, inclusiv drogurile confiscate de autorităţile ruseşti, şi, în al doilea rând, recunoaşterea oficială a hotărârilor definitive de condamnare (supra, pct. 25).

2.Motivarea Curţii

a)Cu privire la calitatea de victimă ca urmare a redeschiderii procedurii şi epuizarea căilor de atac interne

46.Curtea reaminteşte, în primul rând, că sistemul european de protecţie a drepturilor omului se bazează pe principiul subsidiarităţii. Statele trebuie să aibă posibilitatea de a remedia încălcările produse înainte ca aceasta să examineze capătul de cerere în cauză. Totuşi, "principiul subsidiarităţii nu implică renunţarea la orice control cu privire la rezultatul obţinut ca urmare a utilizării căii de atac interne" [Giuseppe Mostacciuolo împotriva Italiei (nr. 2) (MC), nr. 65.102/01, pct. 81, 29 martie 2006]. În plus, principiul subsidiarităţii nu trebuie să fie interpretat astfel încât să li se permită statelor să se sustragă competenţei Curţii.

47.În fapt, un acuzat nu poate pretinde că are calitatea de victimă a unei încălcări a art. 6 § 1 înainte de condamnarea sa (cu câteva excepţii care privesc, între altele, cerinţa privind un termen rezonabil sau accesul la o instanţă). Redeschiderea unei proceduri poate să pară că "repune" reclamantul în situaţia în care se afla înainte de a deveni victimă şi, prin urmare, restabileşte statu quo ante. Totuşi, în opinia Curţii, obţinerea şi pierderea calităţii de victimă nu sunt reglementate în mod necesar de aceleaşi norme (Sakhnovski, citată anterior, pct. 78).

48.Curtea apreciază că redeschiderea procedurii nu poate să fie considerată în mod automat ca fiind în sine o reparaţie suficientă, care să poată determina pierderea calităţii de victimă a reclamantului. Pentru a stabili dacă reclamantul îşi păstrează această calitate sau nu, Curtea ia în considerare procedura în ansamblul său, inclusiv cea ulterioară redeschiderii. Această abordare permite stabilirea unui echilibru între principiul subsidiarităţii şi eficacitatea mecanismului Convenţiei. Pe de o parte, statul poate să redeschidă şi să reexamineze cauze penale pentru a remedia încălcările art. 6 din Convenţie. Pe de altă parte, noua procedură trebuie să fie desfăşurată cu celeritate şi respectând garanţiile prevăzute la art. 6 din Convenţie. Datorită acestei abordări, procedura ulterioară redeschiderii nu se poate sustrage controlului Curţii, fiind astfel menţinută eficacitatea dreptului de recurs individual (Sakhnovski, citată anterior, pct. 83)

49.Pe scurt, Curtea consideră că simpla redeschidere a procedurii în cadrul unei contestaţii nu constituie o reparaţie corespunzătoare şi suficientă pentru reclamant. Prin urmare, acesta se poate pretinde încă victimă în sensul art. 34 din Convenţie. În consecinţă, Curtea respinge excepţiile preliminare invocate de Guvern în ceea ce priveşte calitatea de victimă a reclamantului.

50.De asemenea, Curtea subliniază că, după ce a fost informată cu privire la redeschiderea procedurii, a solicitat părţilor să prezinte informaţii în această privinţă, precum şi observaţii suplimentare. În observaţiile respective trimise la 27 mai 2011, reclamantul susţinea că Hotărârea Curţii de Apel Timişoara din 31 ianuarie 2011 nu a permis repararea niciuneia dintre încălcările pretinse în cererea sa iniţială (supra, pct. 45). La solicitarea Curţii, Guvernul a prezentat comentariile sale ca răspuns la aceste observaţii (supra, pct. 40-43). Având în vedere ansamblul procedurii desfăşurate în faţa sa, Curtea consideră că Guvernul nu a fost dezavantajat în raport cu reclamantul şi că a avut posibilitatea de a-şi expune punctul de vedere privind cauza în ansamblul său (a se vedea, mutatis mutandis, Sakhnovski, citată anterior, pct. 87-88). În aceste condiţii, Curtea consideră că este necesar să fie respins argumentul Guvernului conform căruia noua procedură nu ar avea nicio legătură cu prezenta cauză şi reclamantul nu ar fi formulat niciun capăt de cerere cu privire la această nouă procedură.

51.Pe de altă parte, Curtea subliniază că excepţia întemeiată pe neepuizarea căilor de atac interne, astfel cum a fost formulată de Guvern, trebuie să fie, de asemenea, respinsă, având în vedere că şi Curtea de Apel Timişoara a adoptat o nouă hotărâre în procedură, condamnarea reclamantului fiind în prezent definitivă. Curtea observă că Guvernul nu a susţinut că reclamantul nu ar fi epuizat căile de atac interne înainte de sesizarea sa iniţială din 2004.

52.Acum, Curtea trebuie să stabilească dacă procedura desfăşurată după redeschidere a respectat cerinţele privind echitatea în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

b)Cu privire la stabilirea aspectului dacă reclamantul a beneficiat de un proces echitabil

53.Curtea reaminteşte că modalităţile de aplicare a art. 6 din Convenţie în privinţa procedurilor din apel depind de caracteristicile procedurii despre care este vorba; trebuie să se ţină seama de ansamblul procedurii interne şi de rolul atribuit instanţei de apel în ordinea juridică naţională. Atunci când a avut loc o şedinţă publică în primă instanţă, absenţa dezbaterilor publice în apel poate fi justificată de particularităţile procedurii în cauză, având în vedere natura sistemului naţional de apel, întinderea competenţelor instanţei de apel, maniera în care au fost efectiv expuse şi protejate interesele reclamantului în faţa sa şi în special natura chestiunilor soluţionate de aceasta (Botten împotriva Norvegiei, 19 februarie 1996, pct. 39, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-I).

54.În plus, Curtea a declarat că, atunci când instanţa de apel trebuie să judece o cauză în fapt şi în drept şi să examineze în ansamblul său chestiunea vinovăţiei sau a nevinovăţiei, aceasta nu poate, din motive care privesc echitatea procesului, să se pronunţe cu privire la aceste aspecte fără să aprecieze direct mărturiile prezentate în persoană de acuzatul care susţine că nu a săvârşit actul considerat o infracţiune penală (Ekbatani împotriva Suediei, Hotărârea din 26 mai 1988, seria A nr. 134, pct. 32, şi Constantinescu, citată anterior, pct. 55).

55.Curtea reaminteşte, de asemenea, că admisibilitatea probelor este o chestiune ce ţine în primul rând de reglementările naţionale, că, în principiu, instanţele naţionale au obligaţia de a aprecia probele obţinute de acestea, că rolul încredinţat Curţii de către Convenţie constă în a cerceta dacă procedura considerată în ansamblul său, inclusiv modul de prezentare a mijloacelor de probă, a avut un caracter echitabil [Garcia Ruiz împotriva Spaniei (MC), nr. 30.544/96, pct. 28, CEDO 1999-I]. Astfel, "deşi, în principiu, este de competenţa instanţei naţionale să se pronunţe cu privire la necesitatea sau oportunitatea citării unui martor (...), circumstanţe excepţionale ar putea determina Curtea să concluzioneze că art. 6 este incompatibil cu neascultarea unei persoane ca martor" (Bricmont împotriva Belgiei, 7 iulie 1989, pct. 89, seria A nr. 158).

56.Revenind la faptele cauzei, Curtea observă în primul rând că, după redeschiderea procedurii în 2008, reclamantul a fost ascultat de Curtea de Apel Timişoara. Aceasta consideră că argumentul reclamantului, conform căruia audierea sa a fost pur formală (supra, pct. 45), nu este motivat suficient. În schimb, nu se contestă faptul că reclamantul a fost condamnat de curtea de apel fără o nouă audiere a martorilor (supra, pct. 42). Prin urmare, pentru a stabili dacă a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie, este necesar să fie examinat rolul Curţii de Apel Timişoara şi natura problemelor cu privire la care aceasta trebuia să se pronunţe.

57.Curtea observă că, în speţă, întinderea competenţelor instanţelor de recurs este definită la art. 385^15 şi 385^16 Cod procedură penală Potrivit art. 385^15, curtea de apel, în calitate de instanţă de recurs, nu era obligată să pronunţe o nouă hotărâre pe fond, dar avea această posibilitate. La 31 ianuarie 2011, curtea de apel a admis recursul parchetului, a casat Hotărârea judecătoriei din 10 februarie 2003 şi Hotărârea din 17 septembrie 2003 a tribunalului şi a pronunţat o nouă hotărâre pe fond. Conform dispoziţiilor legale citate anterior, rezultă că procedura în faţa instanţei de recurs era o procedură completă, care respecta aceleaşi reguli ca şi o procedură pe fond, curtea de apel fiind obligată să se pronunţe atât cu privire la faptele cauzei, cât şi în drept. Instanţa de recurs putea hotărî fie să confirme achitarea reclamantului, fie să îl declare vinovat, după o analiză completă a chestiunii vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei interesate, administrând noi mijloace de probă, după caz. În plus, aspectele pe care a trebuit să le analizeze curtea de apel pentru a se pronunţa cu privire la vinovăţia reclamantului aveau un caracter pur faptic. Era vorba de problema stabilirii aspectului dacă reclamantul a participat la organizarea traficului de droguri (a se vedea, de asemenea, mutatis mutandis, Dănilă împotriva României, nr. 53.897/00, pct. 39, 8 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 30).

58.În speţă, Curtea subliniază că achitarea reclamantului de către instanţele din Arad a avut loc după audierea mai multor martori. Aceste instanţe au considerat că martorii care figurau în dosar nu erau suficienţi pentru a stabili vinovăţia reclamantului. Pentru a înlocui achitarea cu o condamnare, instanţa de recurs nu dispunea de nicio informaţie nouă şi s-a bazat exclusiv pe materialele din dosar, în principal pe declaraţiile făcute în faţa parchetului şi în primă instanţă. Prin urmare, Curtea de Apel Timişoara a analizat mărturiile şi a concluzionat caracterul lor onest şi suficient pentru a sta la baza unui verdict de vinovăţie doar în temeiul declaraţiilor scrise obţinute de parchet şi al notelor de şedinţă ale judecătoriei, care relatau declaraţiile martorilor.

59.În esenţă, curtea de apel a întemeiat condamnarea reclamantului pe o nouă interpretare a declaraţiilor ale căror autori nu au fost audiaţi de aceasta. Astfel, a adoptat o poziţie opusă celei din hotărârile instanţelor inferioare, care l-au achitat pe reclamant, în special pe baza declaraţiilor făcute de aceşti martori în cursul şedinţelor care s-au desfăşurat în faţa lor. Deşi este de competenţa instanţei de recurs să aprecieze diversele informaţii obţinute, precum şi relevanţa celor pe care reclamantul doreşte să le prezinte, este la fel de adevărat că reclamantul a fost declarat vinovat pe baza aceloraşi mărturii care i-au determinat pe primii judecători să se îndoiască de temeinicia acuzaţiei împotriva sa suficient de mult pentru a motiva achitarea acestuia în primă instanţă şi în apel. În aceste condiţii, neaudierea de către Curtea de Apel Timişoara a acestor martori înainte de a-l declara vinovat a limitat semnificativ dreptul său la apărare (Destrehem împotriva Franţei, nr. 56.651/00, pct. 45, 18 mai 2004, şi Găitănaru, citată anterior, pct. 32).

60.În cele din urmă, în măsura în care Guvernul subliniază faptul că reclamantul nu a solicitat curţii de apel audierea martorilor, Curtea consideră că instanţa de recurs era obligată să adopte din oficiu măsuri pozitive în acest scop, chiar dacă reclamantul nu a solicitat acest lucru în mod expres (a se vedea, mutatis mutandis, Botten, citată anterior, pct. 53, şi Dănilă, citată anterior, pct. 41).

61.Prin urmare, Curtea consideră că pronunţarea condamnării reclamantului fără audierea martorilor, deşi acesta fusese achitat de două instanţe inferioare, este contrară cerinţelor unui proces echitabil în sensul art. 6 § 1 din Convenţie.

62.În consecinţă, Curtea apreciază că aceste elemente sunt suficiente pentru a constata că, în speţă, a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări

63.Invocând art. 6 § 2 din Convenţie, reclamantul reproşează Curţii de Apel Timişoara faptul că a încălcat dreptul la prezumţia de nevinovăţie, pe motiv că a ales să adopte poziţia parchetului, neluând în considerare motivele care atestau nevinovăţia acestuia, şi că sarcina de a dovedi vinovăţia revenea acuzării. În plus, consideră că decizia curţii de apel se baza pe o prezumţie de vinovăţie care implica încălcarea dispoziţiei în cauză. În plus, invocând art. 7 din Convenţie, reclamantul pretinde că a fost condamnat în mod eronat prin aplicarea Legii nr. 143/2000, lege care a fost adoptată după săvârşirea faptelor reproşate, şi care prevedea elemente materiale diferite în materia traficului de droguri.

64.Ţinând cont de ansamblul elementelor de care dispune şi în măsura în care este competentă să se pronunţe cu privire la pretenţiile formulate, Curtea nu identifică nicio încălcare aparentă a drepturilor şi libertăţilor garantate de Convenţie. Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 şi art. 35 § 4 din Convenţie.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie

65.Art. 41 din Convenţie prevede:

Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

66.Cu titlu de prejudiciu material, reclamantul solicită suma de 106.200 lei româneşti (RON), adică aproximativ 25.000 euro (EUR), reprezentând veniturile salariale la care ar fi avut dreptul dacă nu ar fi fost începută urmărirea penală împotriva sa şi dacă nu ar fi fost condamnat. Acesta afirmă, de asemenea, că a suferit un prejudiciu moral considerabil din cauza consecinţelor negative care i-au afectat viaţa de familie, socială şi profesională, prejudiciu pentru repararea căruia solicită suma de 50.000 EUR.

67.În ceea ce priveşte prejudiciul material, Guvernul susţine că nu există nicio legătură de cauzalitate între încălcare şi prejudiciul pretins. Consideră că, la fel ca în Cauza Dănilă (citată anterior, pct. 69), Curtea nu poate specula care ar fi fost rezultatul unui proces echitabil. În plus, Guvernul consideră că suma solicitată de reclamant este excesivă şi că a fost calculată în mod speculativ, nefiind justificată de documente relevante. În fine, Guvernul consideră că redeschiderea procesului penal în temeiul art. 4081 Cod procedură penală reprezintă un mod adecvat de a repara eventuala încălcare constatată. Acesta citează, de asemenea, art. 504-505 Cod procedură penală, care reglementează modalităţile de reparare a cazurilor de arestare ilegală.

68.În ceea ce priveşte prejudiciul moral invocat, Guvernul susţine că nu există nicio legătură clară de cauzalitate cu încălcarea pretinsă. Acesta subliniază, de asemenea, că suma solicitată este excesivă în raport cu jurisprudenţa Curţii în materie. În subsidiar, Guvernul consideră că o constatare a unei încălcări ar reprezenta în sine o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral pretins de reclamant.

69.Curtea subliniază că, în speţă, unicul temei de reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile rezidă în cauză în faptul că reclamantul nu a beneficiat de un proces echitabil în faţa Curţii de Apel Timişoara. În mod cert, Curtea nu poate emite speculaţii asupra posibilului rezultat al procesului în caz contrar, dar apreciază că este rezonabil să considere că persoana în cauză a suferit o pierdere a unei şanse reale în procesul menţionat [Pelissier şi Sassi împotriva Franţei (MC), nr. 25.444/94, pct. 80, CEDO 1999-II].

70.Prin urmare, pronunţându-se în echitate, conform art. 41 din Convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 3.000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

71.În plus, Curtea reaminteşte că, atunci când o persoană particulară, precum în speţă, în urma unei proceduri viciate de încălcări ale cerinţelor art. 6 din Convenţie, un nou proces sau o redeschidere a procedurii, la cererea persoanei interesate, reprezintă, în principiu, un mijloc adecvat de reparare a încălcării constatate (a se vedea Gencel împotriva Turciei, nr. 53.431/99, pct. 27, 23 octombrie 2003, şi Tahir Duran împotriva Turciei, nr. 40.997/98, pct. 23, 29 ianuarie 2004). În această privinţă, Curtea subliniază că art. 4081 Cod procedură penală permite revizuirea unui proces pe plan intern în cazul în care Curtea a constatat o încălcare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale reclamantului (a se vedea şi Mircea împotriva României, nr. 41.250/02, pct. 98, 29 martie 2007, Găitănaru, citată anterior, pct. 44).

B. Cheltuieli de judecată

72.Reclamantul solicită, de asemenea, suma de 62.400 RON, adică aproximativ 15.000 EUR pentru onorariile avocaţilor angajaţi şi 1.453 RON, adică 350 EUR, pentru cheltuielile de corespondenţă în faţa Curţii.

73.În ceea ce priveşte onorariul avocatului, Guvernul subliniază că acele chitanţe prezentate de reclamant nu acoperă decât o parte din suma solicitată de el cu acest titlu. În plus, susţine că reclamantul nu a trimis contracte de asistenţă judiciară. Pe de altă parte, din documentele trimise reiese că onorariile au fost achitate de terţe persoane. În fine, susţine că sumele solicitate sunt excesive în raport cu alte cauze similare, în care Curtea a acordat doar o parte din cheltuielile solicitate de reclamanţi, considerându-le excesive.

74.În ceea ce priveşte cheltuielile de corespondenţă, Guvernul subliniază că din documentele prezentate reiese că au fost achitate de terţe persoane şi că reclamantul nu a demonstrat consecinţele patrimoniale suferite în urma acestor plăţi. Nu s-a stabilit nicio legătură nici între aceste plăţi şi prezenta cauză. În fine, Guvernul subliniază că, în ciuda faptului că a fost reprezentat de un avocat încă de la începutul procedurii în faţa Curţii, în februarie 2004, a fost necesară trimiterea mai multor scrisori astfel încât cererea să îndeplinească cerinţele de la art. 47 din Regulamentul Curţii şi să fie înregistrată pe rolul său, în iulie 2006.

75.Potrivit jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, Curtea subliniază că o parte din sumele corespunzătoare onorariilor avocaţilor şi cheltuielilor de corespondenţă au fost plătite de R. Flueraş şi F. Flueraş şi că respectivele chitanţe ce justifică onorariile avocaţilor au o valoare de numai 59.900 RON, adică aproximativ 14.400 EUR. În plus, din acestea nu reiese dacă plăţile privesc procedura internă sau procedura în faţa Curţii. Ţinând seama de documentele de care dispune şi de jurisprudenţa sa, Curtea consideră că este rezonabil să acorde suma de 10.000 EUR pentru toate cheltuielile coroborate şi o acordă reclamantului.

C. Dobânzi moratorii

76.Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA

1.uneşte cu fondul excepţiile preliminare ale Guvernului privind calitatea de victimă a reclamantului şi epuizarea căilor de atac interne, referitoare la art. 6 § 1 din Convenţie, şi le respinge;

2.declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 6 § 1 din Convenţie şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;

3.hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

4.hotărăşte:

a)că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de 3 luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din Convenţie, următoarele sume, care vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii:

(i)3.000 EUR (trei mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit, pentru prejudiciul moral;

(ii)10.000 EUR (zece mii euro), plus orice sumă ce poate fi datorată de reclamant cu titlu de impozit, pentru cheltuielile de judecată;

b)că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu 3 puncte procentuale;

5.respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de cerere.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la 9 aprilie 2013, în conformitate cu art. 77 § 2 şi § 3 din Regulament.

PREŞEDINTE

Josep Casadevall

Grefier,

Santiago Quesada