Decizie Nr. 3 din 31 octombrie 1995

Curtea Constituţională a fost sesizată, prin Încheierea din 14 mai 1993 a Judecătoriei Iaşi, pronunţată în Dosarul nr. 13.987/1993, ce formează obiectul Dosarului Curţii nr. 41C/1994, cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992.

Ulterior, Curtea Constituţională a mai fost sesizată cu cinci excepţii de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, înainte de modificarea acestora prin Legea nr. 76/1994, ce formează obiectul dosarelor nr. 54C/1994, nr. 55C/1994, nr. 61C/1994, nr. 58C/1995 şi nr. 70C/1995, conexate în şedinţa completului de judecată din 11 aprilie 1995.

În forma anterioară modificării, art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992 prevedea: "Contractele de vînzare-cumpărare ale locuinţelor care nu au fost construite din fondurile statului, ci au fost trecute în aceasta proprietate, cele de vînzare-cumpărare ale locuinţelor de serviciu aparţinând societăţilor comerciale şi regiilor autonome, care contravin prevederilor prezentei legi, precum şi orice alt contract încheiat cu încălcarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990 sunt lovite de nulitate absolută."

După modificare, prin Legea nr. 76/1994, cuprinsul acestei dispoziţii legale este următorul: "Contractele de vînzare-cumpărare încheiate cu încălcarea dispoziţiilor Decretului-lege nr. 61/1990 şi ale prezentei legi sunt lovite de nulitate absolută."

În legătură cu constituţionalitatea prevederilor art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, înaintea modificării, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 41 din 4 mai 1994, rămasă definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 23 din 1 martie 1995, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 76 din 27 aprilie 1995, reţinându-se, în esenta, ca sancţionarea cu nulitate absolută a înstrăinării de către stat a locuinţelor ce nu au fost construite din fondurile proprii se întemeiază pe insesi prevederile Decretului-lege nr. 61/1990, situaţie în care dispoziţiile art. 19 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, ce au preluat o nulitate anterioară, nu retroactiveaza.

Faţa de situaţia creata prin modificarea textului atacat, la termenul de judecată din 11 aprilie 1995, completul de 3 judecători a dispus, prin încheiere, în temeiul art. 26 alin. 2 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale, sesizarea Plenului Curţii, pentru a statua de principiu în asemenea situaţii.

PLENUL CURŢII,

examinînd Decizia nr. 41/1994, rămasă definitivă prin Decizia nr. 23/1995, deciziile nr. 71/1994, nr. 3/1994, nr. 42/1994, nr. 8/1994 şi nr. 41/1995, încheierile de sesizare din 23 februarie 1994, 27 aprilie 1994, 8 iunie 1994, 30 martie 1995, prevederile din Constituţie şi din Legea nr. 47/1992 vizind atribuţiile şi sesizarea Curţii Constituţionale, retine următoarele:

În Dosarul nr. 23C/1993, care a avut ca obiect neconstituţionalitatea art. 34 din Legea nr. 80/1992 privind pensiile şi alte drepturi de asigurări sociale ale agricultorilor, Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 25 ianuarie 1993 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti. Până la soluţionare, articolul atacat a fost modificat prin art. 17 din Legea nr. 1/1994, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 9 din 17 ianuarie 1994.

Federala Agricultorilor Privati din România, care a ridicat excepţia de neconstituţionalitate prin Adresa nr. 911 din 4 iulie 1994, a cerut Curţii Constituţionale extinderea excepţiei şi asupra art. 17 din Legea nr. 1/1994 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 80/1992.

Curtea Constituţională a respins cererea de extindere a excepţiei la noua reglementare, întrucît aceasta nu s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 alin. (11) din Legea nr. 47/1992, nefiind o excepţie ridicată în faţa instanţelor judecătoreşti.

În Dosarul nr. 102C/1993, care a avut ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a art. 37 din Legea nr. 32/1968 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor, Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 19 noiembrie 1993 a Tribunalului Maramures.

Potrivit textului, în redactarea de la data sesizării, agentul constatator şi organul care a aplicat sancţiunea nu se citau la judecarea plingerii formulate împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei. Până la judecarea cauzei, în şedinţa din 24 februarie 1994, Guvernul a emis Ordonanţa nr. 12 din 14 ianuarie 1994, care a modificat art. 37 din Legea nr. 32/1968 în următorul sens: "Plîngerea împreună cu dosarul cauzei se trimit de îndată judecătoriei competente, care citeaza pe cel care a făcut plîngerea, organul care a aplicat sancţiunea, precum şi orice persoană în măsura să contribuie la rezolvarea justa a cauzei". În aceste condiţii, Curtea Constituţională a dispus, prin Decizia nr. 8 din 24 februarie 1994, ca excepţia a rămas fără obiect, respingând-o ca vadit nefondata. Aceeaşi soluţie se regaseste şi în Decizia nr. 42 din 4 mai 1994, definitivă, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 15 septembrie 1994.

În Dosarul nr. 40C/1993, care a avut ca obiect excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3 alin. (2) din Legea nr. 58/1992 cu privire la corelarea salariilor prevăzute de Legea nr. 53/1991, Legea nr. 40/1991 şi Legea nr. 52/1991 cu nivelul salariilor de la societăţile comerciale şi regiile autonome, Curtea Constituţională a fost sesizată prin Încheierea din 7 mai 1993 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti.

Textul atacat avea următoarea redactare: "Salariile realizate prin cumul de funcţii, potrivit alin. (1), precum şi veniturile realizate în afară funcţiei de baza, indiferent de unitatea în care acestea se obţin, se impozitează separat, aplicindu-se impozitul prevăzut de lege, majorat cu 100%". S-a susţinut ca aceste prevederi, în esenta, contravin prevederilor art. 16 alin. (1) şi ale art. 53 alin. (2) din Constituţie.

Până la dezbaterea în şedinţa publică, textul atacat a fost modificat prin Legea nr. 35 din 15 iunie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 131 din 21 iunie 1993, astfel: "Veniturile sub forma de salarii şi alte drepturi salariale primite de salariaţi pentru munca prestată în afară funcţiei de baza şi a unităţii deţinătoare a cărţii de muncă se impozitează separat, pe fiecare loc de muncă, cu cotele prevăzute la alin. (1) al acestui articol, impozitul majorindu-se cu 30%" (art. 1 pct. 10 alin. 2 din Legea nr. 35/1993).

Deşi partea care a invocat excepţia a apreciat ca motivele de neconstituţionalitate persista, solicitând să se constate neconstituţionalitatea noului text, Curtea Constituţională, în considerentele Deciziei nr. 3 din 6 ianuarie 1994, rămasă definitivă prin nerecurare, a reţinut ca "cererea reclamantului nu s-a făcut cu respectarea prevederilor art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora Curtea hotărăşte asupra excepţiilor de neconstituţionalitate ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti". Totodată, s-a constatat "ca au fost incalcate şi dispoziţiile art. 23 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 47/1992 care prevăd ca sesizarea Curţii se dispune de către instanţa judecătorească prin încheiere, care trebuie să cuprindă punctele de vedere ale părţilor, precum şi opinia instanţei", motive pentru care excepţia invocată nu a fost examinata în fond.

În conformitate cu prevederile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională se pronunţa asupra excepţiilor de neconstituţionalitate în limitele sesizării. De aceea Curtea se poate pronunţa numai asupra dispoziţiilor legale ce fac obiectul sesizării.

Dacă însă, după invocarea excepţiei în faţa instanţelor judecătoreşti, textul de lege a fost modificat, mentinindu-se însă, în noua sa redactare, soluţia legislativă de principiu, anterioară modificării, motivele de neconstituţionalitate fiind aceleaşi, pentru soluţionarea excepţiei ridicate nu este necesară o noua sesizare.

Excepţia de neconstituţionalitate are ca obiect o dispoziţie legală nu atât în sens formal, ci, mai ales, în sens material, întrucît, sub acest aspect, cel care o invoca susţine ca textul legal este contrar unei prevederi constituţionale. De aceea, cît timp soluţia legislativă de principiu din textul de lege modificat a fost preluată din textul anterior modificării, excepţia de neconstituţionalitate persista. Dacă însă aceasta soluţie este diferita de aceea a prevederii legale anterioare modificării, chiar dacă interesul urmărit de cel care a invocat excepţia este acelaşi, Curtea nu se mai poate pronunţa asupra constituţionalităţii dispoziţiei legale în noua sa redactare, deoarece ar depăşi limitele sesizării.

Faţa de cele arătate, vazind dispoziţiile art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 23 şi 26 din Legea nr. 47/1992, în temeiul art. 26 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Curţii Constituţionale,

PLENUL CURŢII

DECIDE:

În cazul în care, după invocarea unei excepţii de neconstituţionalitate în faţa instanţelor judecătoreşti, prevederea legală supusă controlului a fost modificată, Curtea Constituţională se pronunţa asupra constituţionalităţii prevederii legale, în noua sa redactare, numai dacă soluţia legislativă din legea sau ordonanţa modificată este, în principiu, aceeaşi cu cea dinaintea modificării.

Deliberarea a avut loc la data de 31 octombrie 1995 şi la ea au participat: Ioan Muraru, preşedinte, Costica Bulai, Viorel Mihai Ciobanu, Mihai Constantinescu, Ioan Deleanu, Antonie Iorgovan, Lucian Stangu, Florin Bucur Vasilescu, Victor Dan Zlatescu, judecători.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN MURARU

Magistrat-asistent,

Gabriela Dragomirescu