Decizie nr. 62 din 6 aprilie 2000

Lucian Mihai - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Popa - judecător

Lucian Stangu - judecător

Florin Bucur Vasilescu - judecător

Romul Petru Vonica - judecător

Iuliana Nedelcu - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicu Pitzemberger, Florin Tudor şi Ciprian Costea în Dosarul nr. 1.884/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, având în vedere jurisprudenta constanta a Curţii Constituţionale în materie, solicita respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 23 septembrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 1.884/1999, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal. Excepţia a fost ridicată de Nicu Pitzemberger, Florin Tudor şi Ciprian Costea într-o cauza penală având ca obiect judecarea recursurilor declarate de aceştia împotriva Sentinţei penale nr. 6 din 6 ianuarie 1999, pronunţată de Judecătoria Lehliu-Gara în Dosarul nr. 1.081/1998, şi Deciziei penale nr. 106 A din 17 aprilie 1999, pronunţată de Tribunalul Calarasi în Dosarul nr. 768/1999.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine ca dispoziţiile legale criticate, "introduse prin Legea nr. 140/1996, creează o discriminare între cetăţenii români care au săvârşit infracţiuni pentru care pedeapsa maxima prevăzută de lege depăşeşte 12 ani şi cei care au săvârşit infracţiuni pentru care pedeapsa maxima prevăzută de lege este de cel mult 12 ani", prin aceea ca, în prima situaţie, interzic luarea unor măsuri de individualizare a executării pedepsei, cum sunt suspendarea condiţionată a executării pedepsei, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau executarea pedepsei la locul de muncă. De aceea, considera ca aceste texte de lege, care nu permit o justa individualizare a pedepselor, contravin art. 4 şi 16 din Constituţie. Astfel, arata ca, "în prima situaţie, deşi se poate aprecia în unele cazuri ca pericolul social al faptei este foarte redus şi infractorul ar putea beneficia de circumstanţe atenuante care să coboare cuantumul pedepsei sub minimul special, prevederile legale menţionate mai sus exclud posibilitatea ca inculpatul să execute pedeapsa la locul de muncă sau sa beneficieze de suspendarea executării pedepsei, deşi ar exista posibilităţi de îndreptare mai bune decât prin executarea pedepsei într-un penitenciar". În continuare, arata ca, "în a doua situaţie, pot exista cazuri în care se considera ca infractorul a săvârşit fapta în anumite circumstanţe agravante, iar pericolul social al acesteia este foarte mare. Cu toate acestea, chiar dacă pedeapsa aplicată ar depăşi maximul special prevăzut de lege, de 12 ani (prin adaugare de sporuri), inculpatul are dreptul sa beneficieze de dispoziţiile favorabile privind executarea pedepsei la locul de muncă sau suspendarea executării pedepsei".

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală, exprimandu-şi opinia, apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, dispoziţiile art. 81 alin. 3, ale art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal nefiind contrare prevederilor art. 4 şi 16 din Constituţie.

Potrivit art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

Guvernul, în punctul sau de vedere, considera ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, deoarece textele de lege criticate nu contravin prevederilor constituţionale ale art. 4, privind unitatea poporului şi egalitatea între cetăţeni, şi nici celor ale art. 16, care consfinţesc egalitatea în drepturi a cetăţenilor. Se invoca, în acest sens, jurisprudenta Curţii Constituţionale, concretizata în deciziile nr. 25 din 23 februarie 1999 şi nr. 79 din 20 mai 1999.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, retine următoarele:

Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei îl constituie următoarele dispoziţii legale:

–Art. 81 alin. 3 din Codul penal: "Suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală grava, viol şi tortura.";

–Art. 86^1 alin. 3 din Codul penal: "Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală grava, viol şi tortura.";

–Art. 86^7 alin. 3 din Codul penal: "Executarea pedepsei la locul de muncă nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate pentru care legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 12 ani, precum şi în cazul infracţiunilor de vătămare corporală grava, viol şi tortura."

Autorul excepţiei, invocand neconstituţionalitatea prevederilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, apreciază ca au fost incalcate art. 4 şi 16 din Constituţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata ca semnificativă pentru soluţionarea acesteia este raportarea dispoziţiilor legale criticate la prevederile constituţionale ale alin. (1) al art. 16, care au următorul conţinut: "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări."

Cu privire la dispoziţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal, jurisprudenta Curţii Constituţionale este constanta, statuandu-se, prin mai multe decizii, ca aceste prevederi sunt constituţionale. În acest sens, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 25 din 23 februarie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 1 aprilie 1999, şi prin Decizia nr. 79 din 20 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 323 din 6 iulie 1999. În considerentele acestor decizii Curtea a reţinut ca, deşi prin art. 81 alin. 3 legiuitorul a restrâns aplicarea măsurii de individualizare a pedepsei, în sensul că nu poate fi dispusă în cazul persoanelor care au săvârşit, cu intenţie, infracţiunile menţionate de acest text de lege, aceasta nu contravine însă prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), deoarece limitarea legală a aplicării suspendării condiţionate nu încalcă nici unul dintre criteriile egalităţii în drepturi. Drepturile fundamentale reprezintă o constanta a personalităţii cetăţeanului, o sansa egala acordată fiecărui individ şi, din aceasta cauza, principiul egalităţii cuprinde egalitatea cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, iar nu egalitatea de tratament juridic aplicat unei categorii de cetăţeni în comparatie cu alta. În aceasta situaţie este evident ca regimul pedepselor constituie o problemă de politica penală, pe care organul legislativ este singurul îndreptăţit sa o soluţioneze în funcţie de împrejurările existente la un moment dat în domeniul criminalitatii. Prin măsura suspendării condiţionate a executării pedepsei în condiţiile art. 81 alin. 3 din Codul penal s-a urmărit, în exclusivitate, instituirea unui tratament penal mai sever pentru acele categorii de infracţiuni apreciate de legiuitor ca fapte cu un grad de pericol ridicat. În asemenea condiţii, încălcarea principiului egalităţii s-ar putea pune în discuţie numai dacă instituirea unor astfel de măsuri ar crea discriminări între cetăţeni, potrivit criteriilor stabilite de legiuitorul constituant. Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifica nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui.

De asemenea, referitor la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, Curtea Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 95 din 17 iunie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 357 din 28 iulie 1999, şi prin Decizia nr. 202 din 25 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 68 din 16 februarie 2000. Cu acele prilejuri, în legătură cu susţinerea conform căreia limita de 12 ani, prevăzută la art. 81 alin. 3 din Codul penal, până la care poate fi acordată suspendarea condiţionată a executării pedepsei este necesar să fie reevaluata faţă de limitele speciale ale pedepsei închisorii prevăzute de Legea nr. 140/1996, Curtea a constatat ca, deşi reală, aceasta nu este totuşi o problemă de control de constituţionalitate a legii, subliniindu-se ca Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a tarii care adopta reglementări, inclusiv pentru instituirea mijloacelor de individualizare a pedepselor, asa cum este suspendarea executării pedepsei, în cele doua forme ale sale, sau executarea pedepsei la locul de muncă, precum şi în vederea stabilirii condiţiilor şi a sferei de incidenţa a acestor mijloace de individualizare a executării pedepselor.

Soluţiile adoptate de Curtea Constituţională în aceste decizii, precum şi considerentele pe care s-au întemeiat îşi păstrează valabilitatea şi în cauza de faţa.

În sfârşit, în legătură cu critica potrivit căreia dispoziţiile art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal contravin prevederilor constituţionale ale art. 4 şi 16, se constată că aceasta este neîntemeiată, deoarece între limitarea legală a aplicării mijloacelor de individualizare judiciară a executării pedepselor şi criteriile egalităţii prevăzute de textele constituţionale menţionate nu se poate retine nici o legătură, textele constituţionale menţionate nefiind pertinente în soluţionarea excepţiei ridicate.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 81 alin. 3, art. 86^1 alin. 3 şi ale art. 86^7 alin. 3 din Codul penal, excepţie ridicată de Nicu Pitzemberger, Florin Tudor şi Ciprian Costea în Dosarul nr. 1.884/1999 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 6 aprilie 2000.

PREŞEDINTELE

CURŢII CONSTITUŢIONALE,

LUCIAN MIHAI

Magistrat-asistent,

Doina Suliman