Decizie nr. 422 din 15 aprilie 2010

Ioan Vida - preşedinte

Nicolae Cochinescu - judecător

Aspazia Cojocaru - judecător

Acsinte Gaspar - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Ion Predescu - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Tudorel Toader - judecător

Augustin Zegrean - judecător

Carmen-Cătălina Gliga - procuror

Marieta Safta - magistrat-asistent-şef

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

La apelul nominal răspunde partea Muzeul Naţional de Artă al României, prin avocat Nicu Lupaşcu, lipsind celelalte părţi, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Având cuvântul, partea prezentă solicită respingerea excepţiei de neconstituţionalitate. Arată, în esenţă, că prin dispoziţiile legale criticate, în mod excepţional şi prin derogare de la dispoziţiile art. 11 din Legea nr. 213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, legiuitorul a urmărit să dea posibilitatea foştilor proprietari de a-şi valorifica drepturile de care au fost privaţi în perioada dictaturii carliste şi a prigoanei comuniste. În aceste condiţii, dat fiind caracterul public al bunurilor culturale mobile, interdicţia instituită prin teza întâi a art. 99 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 nu constituie o încălcare a accesului liber la justiţie, ci o consecinţă directă a dispoziţiilor art. 136 alin. (4) din Constituţie, asigurându-se astfel justul echilibru între interesul public şi interesul privat. Depune concluzii scrise în sensul celor arătate.

Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, arătând că dispoziţiile legale criticate nu încalcă prevederile constituţionale invocate, referindu-se şi la jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, respectiv Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, 1998.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

Prin Încheierea din 29 iunie 2009, pronunţată în Dosarul nr. 3.765/299/2007, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril".

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că acest text de lege încalcă liberul acces la justiţie. Se arată că Legea fundamentală garantează accesul liber la justiţie, "fapt ce presupune depunerea oricărei cereri a cărei dezlegare este de competenţa instanţei judecătoreşti". Caracterul legitim sau nelegitim al pretenţiilor formulate trebuie să rezulte numai în urma judecării pricinii respective şi va fi constatat printr-o hotărâre judecătorească. Inadmisibilitatea consacrată de legiuitor prin normele criticate împiedică persoanele îndreptăţite să se adreseze instanţelor de judecată cu cereri prin care să solicite restituirea proprietăţii asupra anumitor categorii de bunuri.

Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă consideră că excepţia ridicată este întemeiată, întrucât textul de lege criticat încalcă liberul acces la justiţie şi prevederile art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular.

Guvernul consideră că excepţia de neconstituţionalitate formulată este întemeiată. Se arată că "este adevărat că dreptul fundamental al accesului liber la justiţie nu constituie un drept absolut, putând fi instituite o serie de condiţionalităţi/limitări [...] Însă, asemenea limitări nu pot afecta însăşi substanţa dreptului în discuţie [...]". În opinia Guvernului, acelaşi text de lege încalcă şi prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece "instituie o discriminare nejustificată între cetăţeni în raport cu momentul obiectiv al preluării de către autorităţile statului a respectivelor bunuri culturale mobile: înainte sau după 6 septembrie 1940".

Avocatul Poporului consideră că dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale. Arată că aceste dispoziţii, "prin interdicţia înapoierii către proprietari a bunurilor mobile pe care le-au deţinut, indiferent de modul în care acestea au fost preluate de autorităţile statului, îngrădesc dreptul de proprietate privată [...]. Totodată, este îngrădit accesul liber la justiţie, în condiţiile în care proprietarul bunurilor culturale mobile, intrate în patrimoniul statului, nu are acces la mijloacele procedurale de înfăptuire a justiţiei".

Atât Guvernul, cât şi Avocatul Poporului, în punctele de vedere transmise Curţii, subliniază că, anterior modificării şi completării Legii nr. 182/2000 prin Legea nr. 314/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, nu exista distincţia în raport de momentul preluării bunurilor culturale mobile, textul art. 80 alin. (2) din Legea nr. 182/2000 [devenit ulterior republicării art. 99 alin. (2) ] având următorul cuprins: "Bunurile culturale mobile, preluate în orice mod de autorităţi ale statului, revendicate de proprietarii de drept, vor fi restituite acestora de către instituţiile care le-au preluat, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora."

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepţia de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, susţinerile părţii prezente, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului naţional cultural mobil, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 828 din 9 decembrie 2008, care au următorul cuprins: "Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate".

Prevederile constituţionale invocate în susţinerea excepţiei sunt cele ale art. 21 - Accesul liber la justiţie.

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea reţine următoarele:

Legea nr. 182/2000 stabileşte regimul juridic al bunurilor aparţinând patrimoniului cultural naţional mobil, care, potrivit art. 3 alin. (1) din actul normativ menţionat, "este alcătuit din bunuri de valoare istorică, arheologică, documentară, etnografică, artistică, ştiinţifică şi tehnică, literară, cinematografică, numismatică, filatelică, heraldică, bibliofilă, cartografică şi epigrafică, reprezentând mărturii materiale ale evoluţiei mediului natural şi ale relaţiilor omului cu acesta, ale potenţialului creator uman şi ale contribuţiei româneşti, precum şi a minorităţilor naţionale la civilizaţia universală".

În considerarea importanţei acestui patrimoniu, ce constituie parte a patrimoniului cultural naţional, actul normativ menţionat prevede, în art. 2 alin. (2), că "exercitarea dreptului de proprietate şi a altor drepturi reale, precum şi a dreptului de administrare asupra unui bun din patrimoniul cultural naţional mobil este supusă reglementărilor prezentei legi", aşadar instituie reguli speciale, derogatorii de la dreptul comun în materie, inclusiv în ceea ce priveşte acţiunea în revendicare a acestor categorii de bunuri.

Potrivit art. 99 din Legea nr. 182/2000, al cărui alineat doi, teza întâi, este criticat în prezenta cauză, "(1) Bunurile culturale mobile depuse în custodia unor instituţii publice după data de 31 decembrie 1947 vor fi restituite de către instituţiile deţinătoare persoanelor fizice sau juridice care le-au depus, potrivit dreptului comun, la cererea scrisă a acestora, cu avizul Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor.

(2)Bunurile culturale mobile preluate înainte de 6 septembrie 1940 de autorităţi ale statului nu pot fi revendicate; bunurile culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului după data de 6 septembrie 1940 pot fi revendicate de proprietarii de drept şi vor fi restituite acestora de către instituţiile care le deţin, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Acţiunile în justiţie pentru revendicare sunt scutite de taxe judiciare de timbru. Instituţiile deţinătoare de arhive privind bunurile culturale mobile sunt obligate să permită accesul la documentele privind provenienţa şi preluarea acestora.

(3)Bunurile culturale mobile clasate, care fac obiectul restituirii în condiţiile alin. (2), pot fi transmise proprietarilor de drept numai după garantarea în scris, de către aceştia, a respectării dispoziţiilor prezentei legi."

Din interpretarea sistematică a dispoziţiilor art. 99 din Legea nr. 182/2000 rezultă că legiuitorul a reglementat posibilitatea proprietarilor de drept de a obţine restituirea bunurilor culturale mobile preluate de autorităţi ale statului, instituind în acest sens două condiţii pentru promovarea acţiunii în revendicarea bunurilor în discuţie: aceste bunuri să fi fost preluate ilegal, iar preluarea să fi avut loc după 6 septembrie 1940, dată care marchează momentul imediat următor suspendării Constituţiei României din 1938, prin Decretul Regal nr. 3.052 din 5 septembrie 1940, publicat în Monitorul Oficial nr. 205 din 5 septembrie 1940. În ceea ce priveşte bunurile culturale mobile preluate anterior datei menţionate de autorităţi ale statului, acestea nu pot fi revendicate. Se constată aşadar, contrar susţinerilor autorului excepţiei, că dispoziţiile art. 99 din Legea nr. 182/2000 dau expresie liberului acces la justiţie, reglementând, în realitate, o măsură reparatorie şi regimul juridic al acesteia, iar nu o măsură restrictivă. De altfel, este unanim acceptat că dreptul de acces la justiţie nu este un drept absolut, ci unul care poate implica limitări, cât timp acestea sunt rezonabile şi proporţionale cu scopul urmărit. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în acest sens în jurisprudenţa sa, de exemplu în Cauza Golder împotriva Regatului Unit, 1975, că: "Dreptul de acces la tribunale nu este absolut. Fiind vorba de un drept pe care Convenţia l-a recunoscut fără să-l definească în sensul restrâns al cuvântului, există posibilitatea limitărilor implicit admise chiar în afara limitelor care circumscriu conţinutul oricărui drept." De asemenea, în Cauza Ashingdane contra Regatului Unit al Marii Britanii, 1985, aceeaşi Curte a reţinut că acest drept cere, prin însăşi natura sa, o reglementare din partea statului, reglementare ce poate varia în timp şi spaţiu însă, în funcţie de "resursele comunităţilor şi nevoile indivizilor". În elaborarea unei astfel de reglementări, statele se bucură de o anumită marjă de apreciere.

În opinia instanţei de judecată în faţa căreia a fost ridicată excepţia, textul de lege criticat încalcă prevederile constituţionale ale art. 44 alin. (2) privind garantarea şi ocrotirea în mod egal a proprietăţii, indiferent de titular. Examinând aceste dispoziţii constituţionale, precum şi, în temeiul art. 20 din Constituţie, interpretarea dată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului prevederilor care consacră dreptul invocat, se observă că, în jurisprudenţa acestei Curţi, proprietatea este analizată în lumina principiului de "respect" pentru proprietate (primul alineat, prima frază din art. 1 din Protocolul nr. 1), respectiv se subliniază necesitatea unui echilibru just între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Se constată, totodată, că, în numeroase cauze, de exemplu, Cauza Păduraru contra României, 2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reafirmat faptul că prin Convenţie "nu se impune statelor contractante nicio obligaţie specifică de reparare a nedreptăţilor sau prejudiciilor cauzate înainte ca ele să fi ratificat Convenţia. De asemenea, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie nu poate fi interpretat ca restrângând libertatea statelor contractante de a alege condiţiile în care ele acceptă să restituie bunurile ce le-au fost transferate înainte să ratifice Convenţia. Adoptarea unor legi care să prevadă restituirea bunurilor confiscate [...] necesită o vastă analiză a numeroase aspecte de ordin moral, juridic, politic şi economic. Considerând un lucru normal ca legiuitorul să dispună de o mare marjă de apreciere în ceea ce priveşte politica economică şi socială, Curtea a declarat că respectă modul în care acesta concepe imperativele "utilităţii publice", cu excepţia cazului în care aprecierea să se dovedeşte complet lipsită de o bază rezonabilă".

Or, reglementarea criticată, privită în ansamblul actului normativ şi al articolului din care face parte, dă expresie ideii de just echilibru între cerinţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului, în sensul că, pe de o parte, reprezintă o măsură de protecţie a patrimoniului cultural naţional, iar pe de altă parte, oferă posibilitatea proprietarilor în drept de a obţine, în condiţiile legii, restituirea bunurilor culturale mobile preluate de stat.

Referitor la interesul general al comunităţii cu privire la această categorie de bunuri, Curtea observă că modificarea textului de lege din care face parte alineatul criticat s-a produs ca urmare a adoptării Legii nr. 314/2004 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 16/2003 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil. Potrivit expunerii de motive care a însoţit proiectul de lege, unul dintre motivele care au determinat modificările pe care aceasta le reglementează îl constituie transpunerea dispoziţiilor Directivei nr. 93/7/CEE a Consiliului din 15 martie 1993 privind restituirea bunurilor culturale care au părăsit ilegal teritoriul unui stat membru, textul de lege criticat fiind, prin urmare, o expresie a politicii statului de protecţie a patrimoniului cultural naţional, politică în acord cu preocupările existente la nivel comunitar în acest domeniu.

Cât priveşte aspectul referitor la protecţia intereselor individului, se observă că însăşi stabilirea datei în raport de care se pot formula acţiuni în revendicare a bunurilor culturale mobile demonstrează preocuparea legiuitorului pentru realizarea acestui interes. Astfel, în mod contrar celor reţinute în punctul de vedere exprimat de Guvern, situaţia juridică a cetăţenilor cărora le-au fost preluate bunuri din categoria avută în vedere de lege, anterior datei de 6 septembrie 1940, sub imperiul Constituţiei de la acea dată, este diferită de cea a cetăţenilor cărora autorităţile statului le-au preluat astfel de bunuri ulterior datei menţionate. Data de 6 martie 1940 marchează instaurarea unor regimuri care au determinat persecuţii etnice, mişcări de populaţii, nevoite să se refugieze, ori expulzări sau strămutări de persoane în alte localităţi, urmată de instaurarea dictaturii comuniste, la data de 6 septembrie 1945, situaţie specială care explică opţiunea legiuitorului pentru alegerea momentului în raport de care înţelege să procedeze, în condiţiile legii, la restituirea bunurilor culturale mobile preluate ilegal de autorităţi ale statului.

De altfel, recunoaşterea sine die a posibilităţii persoanei interesate de a revendica bunurile culturale mobile proprietate publică a statului, indiferent de perioada în care statul a dobândit dreptul, ar fi generat un climat de instabilitate juridică în privinţa proprietăţii bunurilor culturale mobile, fapt de natură să determine o vădită disproporţie între interesul public şi cel privat, lipsirea de protecţie juridică reală a patrimoniului cultural naţional.

Pentru motivele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, precum şi al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A. d) şi al art. 29 alin. (1) şi (6) din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 99 alin. (2) teza întâi din Legea nr. 182/2000 privind protejarea patrimoniului cultural naţional mobil, excepţie ridicată de Parohia Stavropoleos - Biserica "Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril" în Dosarul nr. 3.765/299/2007 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a IV-a civilă.

Definitivă şi general obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 aprilie 2010.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. IOAN VIDA

Magistrat-asistent-şef,

Marieta Safta