Decizia nr. 443 din 22 iunie 2017

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Cosmin Grancea.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Gruia Stoica în Dosarul nr. 8.056/99/2015/a1 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori, care formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 1.420 D/2016.2. La apelul nominal răspunde autorul excepției, prin domnul avocat Mircea Popescu, din cadrul Baroului București, cu împuternicire avocațială depusă la dosar. Se constată lipsa celorlalte părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, drept chestiune prealabilă, reprezentantul Ministerului Public depune la dosarul cauzei o încheiere pronunțată de Tribunalul Iași, în prezenta cauză, din care rezultă modul în care a fost începută și întreruptă urmărirea penală în dosarul în care a fost invocată prezenta excepție de neconstituționalitate.

4.Președintele acordă cuvântul reprezentantului autorului excepției, care prezintă, pe scurt, situația procesuală care a determinat invocarea excepției de neconstituționalitate. Se susține că nu orice act întreruptiv de prescripție poate fi extins la ceilalți participanți la săvârșirea infracțiunii, câtă vreme aceștia se află în situații procesuale diferite. Se arată că soluția juridică contrară este de natură a încălca dispozițiile constituționale ale art. 24, raportate la cele ale art. 16, coroborate cu prevederile art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. De asemenea, autorul excepției depune concluzii scrise.

5.Reprezentantul Ministerului Public pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca inadmisibilă. Se arată că, din încheierea depusă la dosar, reiese că autorul excepției a fost acuzat de săvârșirea a trei infracțiuni, respectiv organizarea unui grup infracțional organizat, evaziune fiscală și spălare de bani, fapte săvârșite în perioada 2003-2005. Potrivit aceleiași încheieri, urmărirea penală față de acesta a fost începută pe data de 26 aprilie 2006. Prin urmare, întreruperea cursului prescripției s-a produs prin efectuarea unui act de procedură chiar față de autorul excepției, iar prevederile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu au legătură cu prezenta cauză. Pe fond se arată că prescripția răspunderii penale privește fapta săvârșită și este firesc ca, atunci când organele judiciare realizează acte cu privire la respectiva faptă, să se întrerupă cursul acesteia, față de toți participanți la comiterea acesteia. Se mai susține că nu poate fi reținută încălcarea, prin textul criticat, a dreptului la apărare, întrucât, pentru existența dreptului fundamental anterior menționat, trebuie să existe o acuzație. Se face, în acest sens, trimitere la jurisprudența Curții Constituționale referitoare la art. 305 alin. (1) din Codul de procedură penală, fiind menționată, cu titlu de exemplu, Decizia nr. 236 din 19 aprilie 2016, prin care s-a arătat că dreptul la apărare poate exista doar în situația formulării unei acuzații împotriva titularului acestuia.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

6.Prin Încheierea din 21 iulie 2016, pronunțată în Dosarul nr. 8.056/99/2015/a1, Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 155 alin. (3) din Codul penal, excepție ridicată de Gruia Stoica într-o cauză având ca obiect soluționarea unei contestații formulate împotriva încheierii pronunțate de judecătorul de cameră preliminară, cauză în care a fost invocată, în favoarea autorului excepției, prescripția răspunderii penale.

7.În motivarea excepției de neconstituționalitate se susține că textul criticat încalcă dreptul la apărare, în toate componentele sale, și, în consecință, dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 6 paragraful 3 din Convenție, în cazul persoanelor în privința cărora procesul penal fie încă nu a început, fie nu a fost desfășurat. Se arată că prevederile art. 155 alin. (3) din Codul penal au ca efect faptul că, în mod nepermis, un act de drept procesual penal, rezultat al unui raport juridic de drept procesual penal, dintre o persoană determinată și stat, dobândește efecte depline în legătură cu răspunderea penală a unei persoane care are calitatea de terț față de respectivul raport juridic. Se susține că o astfel de reglementare lasă deschisă calea arbitrariului și creează premisele unor abuzuri de drept de natură să violeze grav dispozițiile constituționale și convenționale referitoare la dreptul la apărare. Se arată că, în acest fel, se creează premisele juridice ale derulării unui întreg proces penal, fără ca persoana în privința căreia textul criticat produce efecte să fie introdusă în cauză sau fără ca aceasta să fie informată cu privire la natura acuzațiilor ce i se aduc pentru a-și putea exercita în mod efectiv dreptul la apărare.

8.Se susține, de asemenea, încălcarea, prin textul criticat, a dispozițiilor art. 16 din Constituție și ale art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenție, prin faptul că acesta creează o diferență de tratament juridic nejustificată, între persoane care se află în situații juridice similare, având calitatea de participanți la săvârșirea aceleiași infracțiuni. Criteriul stabilit de legiuitor pentru acordarea unui regim juridic diferit este acela al momentului exercitării acțiunii penale, care nu poate fi imputat persoanelor vizate de dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal. Se susține că textul criticat creează un regim juridic mai favorabil pentru acei participanți la săvârșirea infracțiunii față de care s-a desfășurat procesul penal, întrucât aceștia au asigurate toate garanțiile procesuale specifice dreptului la apărare.

9.Curtea de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori opinează că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că instituția prescripției răspunderii penale vizează infracțiunea în materialitatea sa și produce efecte in rem, incidența acesteia determinând înlăturarea răspunderii penale pentru o faptă determinată indiferent de persoana care a săvârșit-o. Prin urmare, atunci când infracțiunea este săvârșită în participație, orice activitate procesuală obiectivă efectuată față de oricare dintre participanți produce efecte și față de ceilalți participanți, ceea ce se întâmplă și în cazul întreruperii cursului prescripției răspunderii penale, participanții aflându-se în aceeași situație juridică și faptică, întrucât sunt persoane care au săvârșit împreună o infracțiune. Așa fiind, se susține că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu creează discriminare între participanții la procesul penal. Se arată, de asemenea, că prevederile legale criticate nu încalcă nici dreptul la apărare al participanților la procesul penal și că aceștia beneficiază de toate garanțiile procesuale specifice dreptului anterior menționat.

10.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

11.Guvernul apreciază că excepția de neconstituționalitate este neîntemeiată. Se susține că instituția prescripției răspunderii penale vizează infracțiunea în materialitatea sa, producând efecte in rem, având ca finalitate stingerea unui raport juridic penal de conflict, născut în urma săvârșirii unei infracțiuni, ca urmare a nerealizării tragerii la răspundere penală a persoanelor vinovate într-un termen prevăzut de lege, astfel încât scopul legii penale să fie realizat cât mai eficient, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii. Prin urmare, se arată că, în cazul în care o infracțiune este săvârșită în participație penală, orice act procedural, făcut față de oricare dintre participanți, produce efecte față de toți participanții, întrucât aceștia se află în aceeași situație juridică având în vedere calitatea lor de persoane care au săvârșit împreună o infracțiune. Pentru aceste motive se susține că textul criticat nu încalcă prevederile art. 16 alin. (1) și art. 24 din Constituție.

12.Avocatul Poporului arată că dispozițiile legale criticate sunt constituționale. Se arată că prevederile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu creează discriminare între diferitele categorii de participanți la săvârșirea infracțiunii, ci constituie o reflectare a dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție. Se susține că infracțiunea este unică și este rezultatul contribuțiilor tuturor făptuitorilor, constituind temeiul răspunderii lor penale. Se arată că, pentru acest motiv, este firesc ca întreruperea cursului prescripției să își producă efecte față de toți participanții.

13.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

14.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

15.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie prevederile art. 155 alin. (3) din Codul penal, care au următorul cuprins: „Întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre ei.“ 16. Se susține că textul criticat contravine prevederilor constituționale ale art. 16 alin. (1) referitoare la egalitatea în drepturi, art. 20 cu privire la tratatele internaționale privind drepturile omului și art. 24 cu privire la dreptul la apărare, precum și prevederilor art. 6 paragraful 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale referitoare la dreptul la un proces echitabil.

17.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că răspunderea penală este o formă a răspunderii juridice angajată ca urmare a încălcării unei dispoziții de drept penal, fapt ce dă naștere unui raport juridic de constrângere, născut ca efect al săvârșirii infracțiunii, raport ce are ca părți statul, pe de o parte, și persoana care săvârșește infracțiunea, pe de altă parte. Conținutul raportului juridic penal de constrângere este format din dreptul statului de a trage la răspundere persoana care a săvârșit infracțiunea, prin aplicarea sancțiunii corespunzătoare, prevăzute de legea penală, și din obligația persoanei în cauză de a executa sancțiunea aplicată.

18.Dintre principiile care guvernează răspunderea penală prezintă relevanță din perspectiva prezentei analize principiul legalității incriminării și a pedepsei, prevăzut la art. 23 alin. (12) din Constituție și art. 1 din Codul penal, potrivit căruia faptele care constituie infracțiuni și pedepsele aplicabile în cazul săvârșirii lor sunt prevăzute prin legea penală. Același principiu se regăsește, indirect, și la art. 15 alin. (2) din Codul penal, conform căruia infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale. Principiul legalității răspunderii penale este completat cu principiul caracterului personal al acesteia, conform căruia răspunderea penală poate fi angajată numai cu privire la persoana care a săvârșit o infracțiune și la participanții la comiterea acesteia. În fine, un alt principiu aplicabil răspunderii penale este cel al prescriptibilității răspunderii penale.

19.Potrivit acestuia din urmă, dreptul statului de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni se stinge, dacă acesta nu este exercitat într-un anumit interval de timp. Prescripția răspunderii penale are la bază ideea că, pentru a-și atinge scopul, acela al realizării ordinii de drept, răspunderea penală trebuie să intervină prompt, cât mai aproape de momentul săvârșirii infracțiunii, întrucât doar în acest fel poate fi realizată prevenția generală și cea specială și poate fi creat, pe de o parte, sentimentul de securitate a valorilor sociale ocrotite, iar, pe de altă parte, încrederea în autoritatea legii. Cu cât răspunderea penală este angajată mai târziu față de data săvârșirii infracțiunii, cu atât eficiența ei scade, rezonanța socială a săvârșirii infracțiunii se diminuează, iar stabilirea răspunderii penale pentru săvârșirea infracțiunii nu mai apare ca necesară, deoarece urmările acesteia ar fi putut fi înlăturate sau șterse. Totodată, în intervalul de timp scurs de la săvârșirea infracțiunii, autorul acesteia, sub presiunea amenințării răspunderii penale, se poate îndrepta, fără a mai fi necesară aplicarea unei pedepse.

20.Prin urmare, pentru a nu lăsa nesoluționate sine die raporturi juridice de conflict, legiuitorul a reglementat prescripția răspunderii penale drept cauză de înlăturare a răspunderii penale. Prescripția răspunderii penale este reglementată la art. 153-156 din Codul penal. Așa fiind, prescripția răspunderii penale constă în stingerea raportului juridic penal de conflict și, prin aceasta, în stingerea dreptului statului de a trage la răspundere penală persoana care săvârșește o infracțiune, după trecerea unui anumit interval de timp de la data comiterii acesteia, respectiv după scurgerea termenului de prescripție. În acest sens, termenele de prescripție sunt reglementate la art. 154 din Codul penal, în funcție de natura și gravitatea pedepselor prevăzute de lege pentru infracțiunile în cazul cărora se aplică.

21.Pentru a avea ca efect înlăturarea răspunderii penale, termenul de prescripție trebuie să curgă fără intervenția niciunui act de natură a readuce în conștiința publică fapta comisă. Altfel spus, orice activitate ce are ca efect readucerea în atenția societății a faptului săvârșirii infracțiunii întrerupe cursul prescripției și amână producerea efectelor sale. În acest sens, art. 155 alin. (1) din Codul penal prevede întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză, iar, conform dispozițiilor alin. (2) al aceluiași art. 155, după fiecare întrerupere începe să curgă un nou termen de prescripție.

22.În acest context se ridică problema efectelor întreruperii termenului de prescripție, în situația comiterii unei infracțiuni, în participație, de către mai multe persoane. Pentru această ipoteză juridică, legiuitorul a prevăzut, la art. 155 alin. (3) din Codul penal, că întreruperea cursului prescripției produce efecte față de toți participanții la infracțiune, chiar dacă actul de întrerupere privește numai pe unii dintre aceștia.

23.Soluția juridică anterior menționată este determinată de însăși natura instituției prescripției, care, astfel cum s-a arătat, semnifică diminuarea rezonanței sociale a săvârșirii infracțiunii, până la uitarea ei de către membrii societății. Aceasta presupune o perspectivă de ansamblu asupra tuturor faptelor comise, indiferent de aspectul săvârșirii lor de către o singură persoană sau de către mai multe persoane, în calitate de coautori, instigatori sau complici. Prin urmare, prescripția răspunderii penale produce efecte in rem, prin raportare la faptele de natură penală săvârșite, și nu in personam, în mod diferit pentru fiecare participant în parte. De altfel, soluția contrară ar fi de natură a afecta însăși substanța instituției prescripției, aceea de consecință a atenuării impactului social al faptelor de natură penală comise, și ar transforma-o pe aceasta într-un mijloc juridic ce ar avea ca scop o absolvire a persoanei de aplicarea pedepsei penale, înlocuind, astfel, semnificația instituției prescripției răspunderii penale cu unul dintre efectele acesteia. În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, o astfel de soluție ar determina acordarea, în mod diferit, de la un participant la celălalt, a unei forme de iertare socială, după cum în privința acestora au fost făcute sau nu au fost făcute acte de procedură în cauză. Or, aceasta ar reprezenta o încălcare a principiului egalității în drepturi, prin crearea unui regim juridic mai favorabil pentru persoanele care au luat parte la săvârșirea infracțiunii, dar cu privire la care nu au fost realizate acte de procedură în cauză, care, însă, se află în aceeași situație juridică cu persoanele care, având aceeași calitate, de participanți la săvârșirea infracțiunii, au fost supuse unor astfel de acte.

24.Distinct de cele anterior menționate, așa cum, de altfel, a fost precizat mai sus, termenul de prescripție reprezintă intervalul de timp în care organele judiciare își pot exercita dreptul de a trage la răspundere penală persoanele care săvârșesc infracțiuni și de a aplica pedepse pentru faptele comise, privite obiectiv, în ansamblul lor, și nu subiectiv, din perspectiva persoanelor care au participat la comiterea acestora. Prin urmare, împlinirea acestui termen are ca efect decăderea organelor judiciare din dreptul anterior menționat. Așa fiind, este firesc ca îndeplinirea oricărui act de procedură în privința faptelor comise să aibă ca efect debutul unui nou termen de prescripție cu privire la ansamblul faptelor care, împreună, formează infracțiunea sau infracțiunile urmărite, până la împlinirea termenului prescripției speciale, conform art. 155 alin. (4) din Codul penal. În cazul în care aceste infracțiuni au fost săvârșite în participație, același efect se va produce, independent de persoanele care le comit sau își aduc aportul la săvârșirea lor. Doar în acest fel poate fi atinsă finalitatea procesului penal, care constă în aflarea adevărului, principiu prevăzut la art. 5 din Codul de procedură penală.

25.Având în vedere aceste considerente, Curtea reține că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal nu contravin prevederilor constituționale ale art. 16 referitoare la egalitatea în drepturi, ci constituie o aplicație a acestora în domeniul dreptului penal substanțial.

26.Referitor la pretinsa încălcare, prin textul criticat, a prevederilor art. 24 din Constituție referitoare la dreptul la apărare și ale art. 6 paragraful 3 din Convenție ce reglementează dreptul la un proces echitabil, Curtea constată că acestea nu sunt aplicabile în prezenta cauză, întrucât garanțiile specifice drepturilor fundamentale anterior referite sunt asigurate prin norme de drept procesual penal, și nu prin dispoziții de drept penal substanțial (a se vedea mutatis mutandis Decizia nr. 85 din 23 februarie 2016, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 315 din 25 aprilie 2016, paragrafele 19-20).

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate ridicată Gruia Stoica în Dosarul nr. 8.056/99/2015/a1 al Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și constată că dispozițiile art. 155 alin. (3) din Codul penal sunt constituționale în raport cu criticile formulate.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Curții de Apel Iași - Secția penală și pentru cauze cu minori și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 22 iunie 2017.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop