Decizie nr. 303 din 28 aprilie 2015

Daniel Marius Morar - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Simina Popescu - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Simona Ricu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) şi alin. (2), art. 24, art. 27, art. 29 alin. (2) şi art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, excepţie ridicată de Florin Petru Motoca în Dosarul nr. 20.231/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi care formează obiectul Dosarului nr. 1.103D/2014 al Curţii Constituţionale.

2.La apelul nominal lipsesc părţile. Procedura de citare este legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele Curţii acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate, ca neîntemeiată, sens în care precizează că măsurile prevăzute de lege au caracter limitat în timp, scopul acestora fiind acela de a proteja integritatea fizică şi psihică a victimei violenţei.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:

4.Prin Încheierea din 30 octombrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 20.231/271/2014, Judecătoria Oradea - Secţia civilă a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) şi alin. (2), art. 24, art. 27, art. 29 alin. (2) şi art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie. Excepţia a fost ridicată de Florin Petru Motoca într-o cauză având ca obiect cererea de emitere a unui ordin de protecţie.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine, în esenţă, că prin luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) din Legea nr. 217/2003 se aduce o îngrădire nejustificată libertăţii individuale, dreptului la liberă circulaţie, dreptului la viaţă intimă, familială şi privată, dreptului părintelui de a asigura educaţia copiilor minori, dreptului de proprietate privată, fiind, de asemenea, depăşit, cadrul constituţional în care poate avea loc restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Luarea măsurilor prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) din Legea nr. 217/2003 se dispune de judecătorul instanţei secţiei civile, desemnat de legiuitor ca având competenţă exclusivă în ceea ce priveşte soluţionarea cererilor privind emiterea ordinelor de protecţie, şi nu de către judecătorul de drepturi şi libertăţi al secţiei penale, care ar fi competent să soluţioneze acest fel de cereri.

6.Susţine că măsurile dispuse sunt veritabile măsuri preventive sau, după caz, măsuri de siguranţă, care pot fi dispuse în mod excepţional şi doar pe parcursul unui proces penal, aflat în curs de desfăşurare. De asemenea, pentru a se putea dispune în mod legal o măsură restrictivă de drepturi şi libertăţi, este absolut obligatorie respectarea condiţiei prevăzute de art. 23 alin. (13) din Constituţie, potrivit căruia sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală. Or, prin dispoziţiile art. 23 din Legea nr. 271/2003 se conferă posibilitatea judecătorului instanţei civile să dispună luarea de măsuri preventive pentru o perioadă determinată, sub denumirea de "ordin de protecţie" sau "măsuri de protecţie" în cursul unui proces civil, cu încălcarea competenţelor funcţionale specifice secţiei în care îşi desfăşoară activitatea. Se încalcă, astfel, şi dispoziţiile art. 126 din Constituţie.

7.În raport cu art. 53 din Constituţie, autorul excepţiei susţine că exerciţiul drepturilor fundamentale poate fi limitat doar pentru desfăşurarea instrucţiei penale (caz aplicabil în speţă), şi nu în cadrul desfăşurării unui proces civil. Prin competenţa atribuită de legiuitor, judecătorul instanţei civile poate dispune restrângerea drepturilor fundamentale ale persoanei, chiar în cazuri în care pretinsul agresor se limitează la fapte cu un pericol social redus, respectiv "utilizarea de cuvinte sau expresii jignitoare", în acest caz nefiind respectată nici exigenţa proporţionalităţii. De asemenea, măsurile prevăzute de art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) din Legea nr. 217/2003 sunt considerate măsuri de o severitate extremă, îngrădind dreptul persoanei de a avea un contact cu familia sa, de a exercita autoritatea părintească faţă de copiii săi, precum şi de a-şi exercita prerogativa folosinţei propriului domiciliu. Astfel, prin instituirea posibilităţii îndepărtării agresorului din locuinţă, deşi este titularul dreptului de proprietate, legiuitorul a încălcat art. 44 din Constituţie.

8.În acelaşi timp susţine că prevederile art. 24, 27, 29 şi 33 din Legea nr. 217/2003 încalcă dreptul la apărare, în condiţiile în care textele de lege criticate dau judecătorului posibilitatea de a soluţiona cauza fără concluziile părţilor, doar în baza înscrisurilor depuse la dosar. De asemenea, nu se poate considera că se respectă dreptul la apărare şi dreptul la un proces echitabil, având în vedere că, potrivit art. 27 alin. (7) din Legea nr. 217/2003, "nu sunt admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat", această sintagmă fiind lăsată exclusiv la interpretarea judecătorului cauzei.

9.Judecătoria Oradea - Secţia civilă consideră că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, invocând prevederile art. 53 din Constituţie, care permit restrângerea prin lege a exerciţiului unor drepturi şi libertăţi, în cazul Legii nr. 217/2003 fiind vorba despre protejarea drepturilor membrilor familiei. În ceea ce priveşte dreptul la apărare, instanţa apreciază că acesta este respectat, prin posibilitatea administrării de probe care nu necesită timp îndelungat, prin obligaţia comunicării ordinului de protecţie şi prin posibilitatea celui împotriva căruia se dispune ordinul de protecţie de a exercita calea de atac, aspecte procedurale impuse de starea de pericol în care se află victima actelor de violenţă în familie. Cu privire la susţinerea privind încălcarea dreptului de proprietate privată reţine că, prin lege, se pot prevedea anumite limitări ale acestui drept, astfel încât şi sub acest aspect excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată.

10.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

11.Guvernul apreciază că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Astfel, în ceea ce priveşte încălcarea, prin măsurile instituite de art. 23 alin. (1) din Legea nr. 217/2003, a unor drepturi fundamentale, precum libertatea individuală, dreptul la liberă circulaţie, dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, dreptul părintelui de a asigura educaţia copiilor minori şi dreptul la proprietate privată, precizează că niciunul dintre drepturile menţionate nu este un drept absolut şi că fiecare dintre libertăţile individuale menţionate se termină acolo unde începe libertatea individuală a altei persoane, în cazul de faţă, a unui alt membru al familiei. Măsurile reglementate prin lege, şi care pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, sunt prevăzute pentru ocrotirea drepturilor şi libertăţilor altor persoane, denumite în actul normativ "victime ale violenţei", şi sunt menite să protejeze drepturi inviolabile, precum dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică. Cu privire la critica formulată în raport cu art. 53 din Constituţie arată că, în cazul de faţă, restrângerea exerciţiului unor drepturi ale agresorului este justificată şi chiar impusă de necesitatea apărării, în esenţa lor, a altor drepturi fundamentale care privesc persoana şi libertatea personală a victimei. În acest context, departe de interpretarea împinsă spre extrem a autorului excepţiei, în încercarea de a demonstra disproporţionalitatea măsurii legale, ordinul de protecţie se dispune în cazul în care viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea reclamantului/reclamantei sunt puse în pericol printr-un act de violenţă; prin urmare, pentru a fi dispus ordinul de protecţie, actul de violenţă trebuie să pună în pericol valori sociale de maximă importanţă, nefiind vorba, astfel cum sugerează autorul excepţiei, de acte de violenţă, constând doar în "utilizarea de cuvinte sau expresii jignitoare".

12.În ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia numai o instanţă competentă în materie penală (iar nu şi civilă) poate dispune măsuri cu caracter preventiv sau de siguranţă şi numai condiţionat de existenţa unui proces penal, precizează că art. 23 alin. (13) din Constituţie, potrivit căruia "sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală", are în vedere acele sancţiuni reglementate în cuprinsul art. 23, şi anume reţinerea şi arestarea preventivă. Or, în cazul măsurilor prevăzute de art. 23 din Legea nr. 217/2003 nu este vorba despre niciuna dintre aceste sancţiuni privative de libertate. De altfel, măsurile prevăzute de Legea nr. 217/2003 sunt măsuri de natură să conducă la siguranţa victimei şi protejarea intereselor minorilor, fără a avea natură sancţionatorie faţă de agresor; acesta răspunde, în temeiul legii penale, în măsura în care faptele sale constituie infracţiuni. În temeiul aceleiaşi legi penale se pot dispune şi sancţiuni preventive.

13.În materie de competenţă, art. 126 alin. (2) din Constituţie permite ca atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată să fie stabilite de lege, specializarea instanţei sau împărţirea competenţei între secţii nereprezentând aspecte de natură constituţională.

14.În ceea ce priveşte susţinerea privind încălcarea dreptului la apărare apreciază că Legea nr. 217/2003 oferă toate garanţiile dreptului la apărare în cadrul procesului, adaptate ipotezei normei legale, de natură să asigure în acelaşi timp realizarea scopului legii, acela de apărare a unor valori sociale de primă importanţă.

15.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, prevederile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

16.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

17.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) şi alin. (2), art. 24, art. 27, art. 29 alin. (2) şi art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 205 din 24 martie 2014, având următorul cuprins:

–Art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) şi alin. (2): "(1) Persoana a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei poate solicita instanţei ca, în scopul înlăturării stării de pericol, să emită un ordin de protecţie, prin care să se dispună, cu caracter provizoriu, una ori mai multe dintre următoarele măsuri - obligaţii sau interdicţii:

a)evacuarea temporară a agresorului din locuinţa familiei, indiferent dacă acesta este titularul dreptului de proprietate;

[...]

c)limitarea dreptului de folosinţă al agresorului numai asupra unei părţi a locuinţei comune atunci când aceasta poate fi astfel partajată încât agresorul să nu vină în contact cu victima;

d)obligarea agresorului la păstrarea unei distanţe minime determinate faţă de victimă, faţă de copiii acesteia sau faţă de alte rude ale acesteia ori faţă de reşedinţa, locul de muncă sau unitatea de învăţământ a persoanei protejate;

e)interdicţia pentru agresor de a se deplasa în anumite localităţi sau zone determinate pe care persoana protejată le frecventează ori le vizitează periodic;

[...]

(2)Prin aceeaşi hotărâre, instanţa poate dispune şi suportarea de către agresor a chiriei şi/sau a întreţinerii pentru locuinţa temporară unde victima, copiii minori sau alţi membri de familie locuiesc ori urmează să locuiască din cauza imposibilităţii de a rămâne în locuinţa familială.";

–Art. 24: "(1) Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului.

(2)Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului.";

–Art. 27: "(1) Cererile se judecă de urgenţă, în camera de consiliu, participarea procurorului fiind obligatorie.

(2)Citarea părţilor se face potrivit regulilor privind citarea în cauze urgente.

(3)La cerere, persoanei care solicită ordinul de protecţie i se poate acorda asistenţă sau reprezentare prin avocat.

(4)Asistenţa juridică a persoanei împotriva căreia se solicită ordinul de protecţie este obligatorie.

(5)În caz de urgenţă deosebită, instanţa poate emite ordinul de protecţie chiar în aceeaşi zi, pronunţându-se pe baza cererii şi a actelor depuse, fără concluziile părţilor.

(6)Procurorul are obligaţia de a informa persoana care solicită ordinul de protecţie asupra prevederilor legale privind protecţia victimelor infracţiunii.

(7)Judecata se face de urgenţă şi cu precădere, nefiind admisibile probe a căror administrare necesită timp îndelungat.

(8)Pronunţarea se poate amâna cu cel mult 24 de ore, iar motivarea ordinului se face în cel mult 48 de ore de la pronunţare.";

–Art. 29 alin. (2): "La cererea victimei sau din oficiu atunci când împrejurările cauzei impun astfel, instanţa va putea hotărî ca executarea să se facă fără somaţie sau fără trecerea vreunui termen.";

–Art. 33: "La expirarea duratei măsurilor de protecţie, persoana protejată poate solicita un nou ordin de protecţie, dacă există indicii că, în lipsa măsurilor de protecţie, viaţa, integritatea fizică sau psihică ori libertatea i-ar fi puse în pericol."

18.În opinia autorului excepţiei, prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor din Constituţie cuprinse în art. 23 privind libertatea individuală, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 25 privind libera circulaţie, art. 26 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, art. 29 alin. (6) potrivit căruia "Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine", art. 44 privind dreptul de proprietate privată, art. 53 privind restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi şi art. 126 privind instanţele judecătoreşti.

19.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că prevederile de lege supuse controlului de constituţionalitate instituie cu claritate reguli substanţiale şi procedurale privind emiterea ordinului de protecţie, în cazul persoanei a cărei viaţă, integritate fizică sau psihică ori libertate este pusă în pericol printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei. Astfel, măsurile-obligaţii sau interdicţiile în discuţie pot fi dispuse numai printr-o hotărâre judecătorească, au caracter provizoriu, sunt prevăzute pentru a proteja dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică al persoanelor victime ale violenţei din partea unui membru al familiei, violenţă care se manifestă sub formele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 217/2003.

20.De asemenea, Curtea reţine că măsurile sau interdicţiile dispuse au caracter temporar, astfel cum rezultă din art. 24 din Legea nr. 217/2003, potrivit căruia "Durata măsurilor dispuse prin ordinul de protecţie se stabileşte de judecător, fără a putea depăşi 6 luni de la data emiterii ordinului", iar "Dacă hotărârea nu cuprinde nicio menţiune privind durata măsurilor dispuse, acestea vor produce efecte pentru o perioadă de 6 luni de la data emiterii ordinului".

21.În aceste condiţii, Curtea constată că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu normele constituţionale ale art. 25 privind libera circulaţie, art. 26 privind dreptul la viaţă intimă, familială şi privată, art. 29 alin. (6) potrivit căruia "Părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine" şi art. 44 privind dreptul de proprietate privată. Prevederile de lege criticate sunt instituite pentru apărarea unor valori fundamentale, precum viaţa şi integritatea fizică şi psihică a persoanei, demnitatea omului, în timp ce drepturile fundamentale invocate pot fi supuse anumitor limitări ori restricţii sau ingerinţe din partea autorităţilor publice, dacă au un scop legitim şi dacă respectă un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi obiectivul propus. În acelaşi timp, potrivit dispoziţiilor art. 57 din Constituţie, "Cetăţenii români, cetăţenii străini şi apatrizii trebuie să-şi exercite drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună-credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile celorlalţi".

22.În acelaşi sens este şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele membre nu au doar obligaţia negativă de a nu împiedica exerciţiul deplin al drepturilor fundamentale, ci şi o obligaţie pozitivă de a lua măsurile necesare pentru garantarea unei protecţii efective a acestora (a se vedea, spre exemplu, Hotărârea din 14 octombrie 2010, pronunţată în Cauza A. împotriva Croaţiei, paragrafele 76 şi 77).

23.În acest sens, în Expunerea de motive la Legea nr. 217/2003, se arată că este nevoie de "intervenţia statului şi a întregii societăţi civile", prin elaborarea unui act normativ, care, "prin măsurile sale punitive să-i descurajeze pe agresori" şi să protejeze victimele violenţei domestice, având în vedere că, potrivit art. 1 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 217/2003, ocrotirea şi sprijinirea familiei, dezvoltarea şi consolidarea solidarităţii familiale, bazată pe prietenie, afecţiune şi întrajutorare morală şi materială a membrilor familiei, constituie un obiectiv de interes naţional, iar prevenirea şi combaterea violenţei în familie fac parte din politica integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă o importantă problemă de sănătate publică.

24.În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate formulată în raport cu art. 23 din Constituţie, Curtea reţine că măsurile-obligaţii sau interdicţiile prevăzute de Legea nr. 217/2003 au o natură juridică distinctă faţă de măsurile preventive prevăzute de Codul de procedură penală, fiind dispuse în scopul înlăturării stării de pericol create printr-un act de violenţă din partea unui membru al familiei, menite să confere siguranţa victimei şi protejarea intereselor sale, fără a putea fi considerate măsuri de natură penală, aplicate faţă de agresor. Faptul că un subiect de drept este supus unor restricţii sau limitări - de a intra ori folosi o anumită locuinţă, de a interacţiona sau de a se apropia de o anumită persoană ori de a se afla într-un loc determinat - nu reprezintă o sancţiune de natură penală şi nu reprezintă o încălcare a libertăţii individuale. Curtea reţine, aşadar, că dispoziţiile Legii nr. 217/2003 reprezintă expresia exigenţelor constituţionale prevăzute de art. 22 alin. (1) şi art. 23 alin. (1) din Legea fundamentală care garantează dreptul persoanei la integritate fizică şi psihică şi statuează inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei persoanei.

25.Referitor la invocarea dispoziţiilor art. 126 din Constituţie, Curtea precizează că dispoziţiile constituţionale menţionate stabilesc că atât competenţa instanţelor judecătoreşti, cât şi procedura de judecată sunt prevăzute prin lege. În acelaşi timp, Curtea observă că prevederile de lege criticate instituie un ansamblu de garanţii procesuale adecvate şi suficiente, cum ar fi, spre exemplu, obligativitatea asistenţei juridice a persoanei împotriva căreia se solicită emiterea ordinului de protecţie, potrivit art. 27 alin. (4) din Legea nr. 217/2003, participarea obligatorie a procurorului la judecarea cererii în fond şi în calea de atac, posibilitatea exercitării căii de atac împotriva hotărârii prin care se dispune ordinul de protecţie şi citarea obligatorie la soluţionarea acesteia, comunicarea obligatorie a hotărârii, potrivit art. 30 din Legea nr. 217/2003 - garanţii de natură să asigure respectarea dreptului la apărare. În aceste condiţii, Curtea constată că prevederile de lege criticate permit părţilor interesate să beneficieze de drepturile şi garanţiile procesuale instituite prin lege, în cadrul unui proces, judecat de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită prin lege, într-un termen scurt, impus de necesitatea restabilirii cu celeritate a ordinii sociale şi înlăturării oricărei stări de pericol care afectează siguranţa, integritatea fizică şi psihică a victimei. Aceste prevederi nu contravin dispoziţiilor art. 24 şi art. 126 din Constituţie.

26.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Florin Petru Motoca în Dosarul nr. 20.231/271/2014 al Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi constată că prevederile art. 23 alin. (1) lit. a), c)-e) şi alin. (2), art. 24, art. 27, art. 29 alin. (2) şi art. 33 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Judecătoriei Oradea - Secţia civilă şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 28 aprilie 2015.

PREŞEDINTE,

DANIEL MARIUS MORAR

Magistrat-asistent,

Simina Popescu