Decizie nr. 303 din 10 iulie 2003

Nicolae Popa - preşedinte

Costica Bulai - judecător

Nicolae Cochinescu - judecător

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Aurelia Popa - procuror

Doina Suliman - magistrat-asistent şef

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Ioan Gheorghe Bodrug în Dosarul nr. 7.848/2002 al Tribunalului Mures - Secţia comercială şi de contencios administrativ.

La apelul nominal lipsesc părţile, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Reprezentantul Ministerului Public, apreciind ca dispoziţiile legale criticate nu contravin prevederilor constituţionale invocate, pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin Încheierea din 4 noiembrie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 7.848/2002, Tribunalul Mures - Secţia comercială şi de contencios-administrativ a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare.

Excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată de Bodrug Gheorghe Ioan într-un dosar având ca obiect soluţionarea unei acţiuni civile formulate în baza Legii contenciosului administrativ nr. 29/1990, în contradictoriu cu Direcţia Generală de Muncă şi Solidaritate Socială Mures.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, autorul acesteia susţine ca dispoziţiile art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, infrang prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1), precum şi pe cele ale art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece nu recunosc aceleaşi drepturi, şi anume recunoaşterea vechimii în munca pe perioada deportarii, pentru toţi cetăţenii români, inclusiv pentru cei care au fost victime ale altor regimuri dictatoriale, instaurate cu începere din 6 martie 1945, în afară teritoriului statului român. În acest sens apreciază ca intenţia legiuitorului a fost aceea de a extinde sfera persoanelor îndreptăţite la recunoaşterea drepturilor instituite prin Decretul-lege nr. 118/1990 şi la persoanele care se aflau în afară graniţelor tarii, ca urmare a deportarii silite.

Instanţa de judecată considera ca excepţia este nefondata. Astfel, apreciază ca "nu exista nici un temei pentru care Statul Roman ar trebui sa acorde tratament egal (drepturi, facilităţi, despăgubiri) persoanelor care au suferit din cauza unor măsuri represive exercitate în afară teritoriului sau de autorităţile altor state, pe teritoriul acestora, Statul Roman fiind responsabil în faţa cetăţenilor numai în privinta propriilor sale fapte".

Potrivit prevederilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate, iar în conformitate cu art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, a fost solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul apreciază ca neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, acestea fiind în concordanta atât cu dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie, privind egalitatea în drepturi a cetăţenilor, cat şi cu principiul nediscriminarii, prevăzut în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În ceea ce priveşte neconstituţionalitatea art. 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, cu modificările ulterioare, precizează ca acesta a fost greşit invocat de autorul excepţiei, întrucât prevederile considerate de acesta ca fiind neconstituţionale se regăsesc, de fapt, în cuprinsul art. 11 din actul normativ mai sus menţionat.

Invocand jurisprudenta Curţii cu privire la aplicarea principiului egalităţii în drepturi, prevăzut de art. 16 alin. (1) din Constituţie (Decizia nr. 107 din 1 noiembrie 1995), Guvernul arata ca "violarea principiului egalităţii şi nediscriminarii exista atunci când se aplică tratament diferenţiat unor cazuri egale, fără sa existe o motivare obiectivă şi rezonabila, sau dacă exista o disproportie între scopul urmărit prin tratamentul inegal şi mijloacele folosite". În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului care, în aplicarea principiului nediscriminarii, prevăzut de art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, a stabilit ca orice diferenţa de tratament facuta de stat între persoane aflate în situaţii similare trebuie să îşi găsească o justificare obiectivă şi rezonabila (de exemplu, hotărârea pronunţată în cazul "Markx împotriva Belgiei", 1979), soluţie ce a fost reiterata şi prin Decizia Curţii Constituţionale nr. 148 din 8 mai 2001.

Avocatul Poporului, invocand jurisprudenta în materie a Curţii Constituţionale, apreciază ca dispoziţiile legale criticate sunt constituţionale.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului şi cel al instituţiei Avocatul Poporului, raportul întocmit în cauza, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, cu modificările ulterioare, republicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 118 din 18 martie 1998, modificat prin Ordonanţa Guvernului nr. 105 din 30 august 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 426 din 31 august 1999, ordonanţa aprobată prin Legea nr. 189 din 2 noiembrie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 553 din 8 noiembrie 2000.

Dispoziţiile legale criticate au următoarea redactare:

–Art. 1: "Beneficiază de prevederile prezentei ordonanţe persoana, cetăţean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945 a avut de suferit persecutii din motive etnice, după cum urmează:

a)a fost deportata în ghetouri şi lagare de concentrare din străinătate;

b)a fost privată de libertate în locuri de detenţie sau în lagare de concentrare;

c)a fost strămutată în alta localitate decât cea de domiciliu;

d)a făcut parte din detasamentele de muncă forţată;

e)a fost supravietuitoare a trenului morţii;

f)este soţul sau sotia persoanei asasinate sau executate din motive etnice, dacă ulterior nu s-a recăsătorit.";

–Art. 12: "Prevederile prezentului decret-lege nu se aplică persoanelor condamnate pentru infracţiuni contra umanităţii sau celor în cazul cărora s-a dovedit ca au desfăşurat o activitate fascista în cadrul unei organizaţii sau miscari de acest fel."

În susţinerea neconstitutionalitatii acestui text de lege, autorul excepţiei invoca încălcarea prevederilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări".

De asemenea, este invocat şi art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitor la interzicerea discriminarii, articol care are următorul cuprins: "Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasa, culoare, limba, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţionala sau socială, apartenenţa la o minoritate naţionala, avere, naştere sau orice alta situaţie."

Asupra constituţionalităţii art. 1 alin. 2 lit. b) din Decretul-lege nr. 118/1990 Curtea s-a pronunţat prin Decizia nr. 51 din 5 octombrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 12 din 19 ianuarie 1994, respingând ca nefondata excepţia de neconstituţionalitate a acestor prevederi legale. Cu acel prilej Curtea a reţinut ca motivul de neconstituţionalitate invocat, şi anume faptul ca aceste dispoziţii legale sunt discriminatorii în măsura în care se aplică numai persoanelor înrolate în armata română, nu şi celor înrolate în armata maghiara, nu priveşte textul de lege ca atare, ci interpretarea data acestui text. Or, aceasta interpretare face chiar obiectul contestaţiei formulate de autorul excepţiei, iar Curtea Constituţională nu se poate substitui instanţei competente cu soluţionarea acesteia.

Autorul excepţiei invocate în aceasta cauza considera, de asemenea, ca dispoziţiile art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990, republicat, ulterior modificat, contravin principiului nediscriminarii, asa cum este reglementat în art. 16 alin. (1) din Constituţie şi în art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Examinând pe fond aceasta excepţie, Curtea constata ca, în jurisprudenta sa constanta, concretizata prin Decizia nr. 70 din 15 decembrie 1993, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 307 din 27 decembrie 1993, şi Decizia nr. 175 din 4 noiembrie 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 11 din 13 ianuarie 2000, Curtea Constituţională a statuat ca principiul egalităţii nu înseamnă uniformitate. Astfel, dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite tratamentul juridic nu poate fi decât diferit, recunoscandu-se dreptul la diferenţa.

Dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea în favoarea acestora a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, iar nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifica nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui. Pe cale de consecinţa, hotărârea legiuitorului de a se acordă măsuri reparatorii numai persoanelor condamnate ori celor care au suferit măsuri represive aplicate de dictatura instaurată în România nu contravine principiului egalităţii în drepturi sau principiului nediscriminarii, întrucât statului român nu îi revine nici o obligaţie faţă de cetăţenii români asupra cărora au fost exercitate măsuri politice sau dispoziţii abuzive de autorităţile altor state, în afară teritoriului sau, în speta, de regimul dictatorial din R.S.S. Moldova. În acest context afirmatia autorului excepţiei, potrivit căreia "regimul comunist, instituit iniţial în fosta U.R.S.S. şi extins în ţările est-europene, printre care şi România (...), a fost cel care a aplicat măsuri politice de natura sa producă consecinţe negative, sub aspect material şi moral, printre care şi măsura deportarii silite în Siberia", nu are relevanta în susţinerea neconstitutionalitatii textelor legale criticate. Faptul ca, prin jocul unor prevederi legale, unele persoane pot ajunge în situaţii defavorabile, apreciate subiectiv, prin prisma propriilor lor interese, în acest fel, nu reprezintă o discriminare.

În acelaşi sens este şi jurisprudenta Curţii Europene a Drepturilor Omului, care a statuat, în aplicarea prevederilor art. 14 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, privind interzicerea discriminarii, ca reprezintă o încălcare a acestor prevederi orice diferenţa de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabila (Cazul "Markx contra Belgiei", 1979). Astfel, limitarea impusa de dispoziţiile legale criticate, respectiv acordarea de beneficii numai anumitor categorii de persoane, expres enumerate, are o justificare obiectivă şi rezonabila, şi anume aceea ca statul român este responsabil faţă de cetăţenii săi numai în ceea ce priveşte dispoziţiile şi faptele proprii, aplicate de autorităţile române pe teritoriul sau.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (1) şi (6) şi al art. 25 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1 şi 12 din Decretul-lege nr. 118/1990 privind acordarea unor drepturi persoanelor persecutate din motive politice de dictatura instaurată cu începere de la 6 martie 1945, precum şi celor deportate în străinătate ori constituite în prizonieri, republicat, cu modificările ulterioare, excepţie ridicată de Ioan Gheorghe Bodrug în Dosarul nr. 7.848/2002 al Tribunalului Mures - Secţia comercială şi de contencios administrativ.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 10 iulie 2003.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

prof. univ. dr. NICOLAE POPA

Magistrat-asistent şef,

Doina Suliman