Decizia nr. 423 din 4 iulie 2019

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Loredana Veisa.

1.Pe rol se află soluționarea excepției de neconstituționalitate a prevederilor art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Dana Lăcrămioara Dascălu în Dosarul nr. 680/205/2016 al Tribunalului Argeș - Secția civilă. Excepția de neconstituționalitate formează obiectul Dosarului Curții Constituționale nr. 2.181D/2017.2. La apelul nominal lipsesc părțile, față de care procedura de citare a fost în mod legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, președintele Curții acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepției de neconstituționalitate ca neîntemeiată, arătând că norma criticată reprezintă o excepție în materia executării silite, în cazul creanțelor rezultate din infracțiuni, coproprietarul bunului executat silit fiind protejat prin instituirea condiției prealabile a partajului judiciar.

CURTEA,

având în vedere actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 15 iunie 2017, pronunțată în Dosarul nr. 680/205/2016, Tribunalul Argeș - Secția civilă a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală. Excepția a fost ridicată de Dana Lăcrămioara Dascălu, apelantă într-o cauză civilă în care a formulat contestație la executare împotriva unui proces-verbal prin care s-a dispus sechestrul asupra unui bun imobil.

5.În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea susține că dispozițiile art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală sunt neconstituționale, întrucât măsura sechestrului vizează întregul imobil, și nu doar cota-parte a debitorului, având caracterul unei ipoteci legale, astfel că se aduce o limitare a dreptului de proprietate al soțului codevălmaș împotriva căruia nu există o hotărâre penală sau alt titlu executor și se creează o discriminare a acestuia în raport cu drepturile de care beneficiază alți proprietari codevălmași în asemenea situații. Chiar dacă există limite ale exercițiului dreptului de proprietate, prin aceste limite nu trebuie să fie aduse atingeri drepturilor subiective ce aparțin altor persoane. Dispozițiile criticate aduc o îngrădire exercițiului atributelor dreptului de proprietate al soțului codevălmaș, încălcarea acestui drept impunând sancționarea cu nulitatea absolută a măsurii sechestrului, excepție ce poate fi invocată de partea în proces sau de instanța din oficiu.

6.Tribunalul Argeș - Secția civilă consideră că excepția având ca obiect dispozițiile art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală este neîntemeiată, întrucât conținutul și limitele dreptului de proprietate sunt stabilite de lege, proprietatea privată fiind inviolabilă în condițiile legii organice.

7.Potrivit art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată președinților celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului și Avocatului Poporului, pentru a-și exprima punctele de vedere asupra excepției de neconstituționalitate.

8.Guvernul apreciază că dispozițiile legale criticate nu sunt de natură a aduce atingere principiului egalității în drepturi a cetățenilor și dreptului de proprietate al persoanei care deține în coproprietate un bun împreună cu debitorul având în vedere dispozițiile art. 242 alin. (1) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, consideră relevante considerentele Curții Constituționale din cuprinsul Deciziei nr. 898 din 6 iulie 2010.9. Avocatul Poporului arată că, referitor la prevederile art. 242 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, critica raportată la art. 44 din Constituție nu poate fi reținută. Dreptul de proprietate nu este un drept absolut, conținutul și limitele acestuia fiind stabilite prin lege. Textul de lege criticat este o materializare a prevederilor art. 1 paragraful 2 din Primul Protocol adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, cu atât mai mult cu cât scopul este acela de a stinge creanțele fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni. Referitor la faptul că imobilul vizat de executare silită este bun comun, iar textul de lege nu permite partajarea acestuia, ceea ce încalcă dreptul de proprietate al celuilalt soț, critica ține de aplicarea normei juridice, nicidecum de conținutul acesteia. Situația în speță intră sub incidența art. 242 alin. (1) din cod, potrivit căruia „Sunt supuse executării silite bunurile imobile proprietate a debitorului. În situația în care debitorul deține bunuri în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde numai asupra bunurilor atribuite debitorului în urma partajului judiciar, respectiv asupra sultei“.

10.Referitor la critica de neconstituționalitate a art. 242 alin. (6) din Codul de procedură fiscală raportată la art. 44 din Constituție, Avocatul Poporului apreciază că nici aceasta nu poate fi reținută. Măsura sechestrului constă în indisponibilizarea bunurilor care formează obiectul executării, având ca scop conservarea acestora. Prin instituirea sechestrului asigurător, legiuitorul a urmărit preîntâmpinarea riscului la care este expus creditorul fiscal și a avut în vedere interesul public al recuperării creanțelor fiscale, sursa de alimentare a bugetului general consolidat. Măsura sechestrului nu afectează dreptul de proprietate în esența sa, neafectând dreptul de a dispune al soțului codevălmaș. În acest sens, în faza executării silite, prin dispozițiile art. 242 alin. (1) din cod, legiuitorul a protejat în mod expres coproprietarul, astfel că măsura criticată apare ca fiind rațională și justificată. Cât privește critica privind încălcarea principiului egalității în drepturi prin normele legale criticate, aceasta este neîntemeiată, întrucât normele supuse controlului de constituționalitate se aplică în mod egal tuturor celor aflați în situația prevăzută în ipoteza normei legale, fără nicio discriminare pe considerente arbitrare.

11.Președinții celor două Camere ale Parlamentului nu au comunicat punctele lor de vedere cu privire la excepția de neconstituționalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului și Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispozițiile legale criticate, raportate la prevederile Constituției, precum și Legea nr. 47/1992, reține următoarele:

12.Curtea Constituțională a fost legal sesizată și este competentă, potrivit dispozițiilor art. 146 lit. d) din Constituție, precum și ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 și 29 din Legea nr. 47/1992, să soluționeze excepția de neconstituționalitate.

13.Obiectul excepției de neconstituționalitate îl constituie dispozițiile art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală, care au următorul cuprins:

(4)Dispozițiile alin. (3) nu sunt aplicabile în cazurile în care executarea silită se face pentru stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni.

[...]

(6)Sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile în temeiul alin. (5) constituie ipotecă legală.

14.În opinia autoarei excepției de neconstituționalitate, prevederile legale criticate contravin dispozițiilor constituționale ale art. 16 referitor la principiul egalității în drepturi și ale art. 44 alin. (1) și (2) privind garantarea dreptului de proprietate privată.

15.Examinând excepția de neconstituționalitate, Curtea reține că prevederile legale criticate sunt cuprinse în Codul de procedură fiscală, capitolul VIII - Stingerea creanțelor fiscale prin executare silită, secțiunea a 4-a - Executarea silită a bunurilor imobile. În această materie, dispozițiile art. 242 alin. (1) teza întâi stabilesc regula potrivit căreia bunurile imobile pot fi supuse executării silite dacă îndeplinesc cumulativ, după caz, următoarele condiții:

(i)se află în proprietatea debitorului, (ii) obligația de plată este peste 500.000 lei și (iii) valoarea bunului imobil este mai mare de 1% din valoarea obligației de plată. La aceste trei condiții legiuitorul adaugă alte două - art. 242 alin. (1) teza a doua și alin. (3), care devin incidente dacă debitorul se află în ipoteza normelor, astfel (iv) dacă deține bunul în proprietate comună cu alte persoane, executarea silită se întinde asupra bunului doar dacă este atribuit debitorului în urma partajului judiciar și (v) în cazul debitorului persoană fizică, bunul nu reprezintă spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare. Așa fiind, legea condiționează executarea silită a bunurilor imobile ale debitorului de cuantumul creanței, de valoarea bunului imobil raportată la cuantumul creanței, de ieșirea din coproprietatea asupra bunului imobil și dobândirea calității de bun propriu al debitorului, respectiv de destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa. Îndeplinirea acestor reguli atrage incidența procedurii executării silite a bunului imobil în vederea stingerii creanțelor fiscale ale debitorului, executorul fiscal având abilitarea de a aplica sechestrul asupra bunului imobil și de a încheia un proces-verbal de sechestru, care va cuprinde numărul cadastral și numărul de carte funciară, dacă acestea reies din documentele prezentate de debitor. De la data întocmirii procesului-verbal de sechestru, bunurile sechestrate sunt indisponibilizate, actele de dispoziție care ar interveni ulterior fiind lovite de nulitate absolută. Potrivit dispozițiilor art. 242 alin. (6) din Codul de procedură fiscală, sechestrul aplicat asupra bunurilor imobile constituie ipotecă legală în favoarea organului fiscal.

16.De la regulile care instituie condițiile de incidență a procedurii executării silite a bunului imobil, legiuitorul reglementează o excepție care vizează stingerea creanțelor fiscale rezultate din săvârșirea de infracțiuni. Astfel, potrivit art. 242 alin. (4) din Codul de procedură fiscală, condiția negativă referitoare la destinația bunului imobil, care nu trebuie să reprezinte spațiul minim locuit de debitor și familia sa, nu este aplicabilă în cazul în care creanța fiscală a debitorului este rezultatul unei fapte penale, constatată prin hotărâre judecătorească definitivă. Cu alte cuvinte, pentru satisfacerea acestui tip de creanță, în cazul debitorului persoană fizică, creditorul - statul poate declanșa procedura executării silite inclusiv cu privire la bunul imobil care reprezintă spațiul minim locuit de debitor și familia sa, stabilit în conformitate cu normele legale în vigoare.

17.În ceea ce privește înțelesul noțiunii de „spațiu minim destinat locuirii de către debitor și familia sa“, aceasta nu este definită de Codul de procedură fiscală, „normele legale în vigoare“ fiind reprezentate de dispozițiile Legii locuinței nr. 114/1996. Astfel, potrivit art. 2 lit. a) din lege, prin „locuință“ se înțelege o construcție alcătuită din una sau mai multe camere de locuit, cu dependințele, dotările și utilitățile necesare, care satisface cerințele de locuit ale unei persoane sau familii, iar, conform art. 17 din aceeași lege, prin „familie“ se înțelege soțul, soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună. Coroborând cele două noțiuni, putem defini spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa ca fiind acea construcție care satisface cerințele de locuit ale unei persoane, singure sau împreună cu soțul/soția, copiii și părinții soților, care locuiesc și gospodăresc împreună.

18.Autoarea excepției de neconstituționalitate, în calitate de soție a debitorului unei creanțe fiscale rezultate din săvârșirea unei infracțiuni, care deține în coproprietate devălmașă împreună cu acesta bunul imobil care constituie spațiul locuit de debitor și familia sa, consideră neconstituțională soluția legislativă care ar permite instituirea măsurii sechestrului asupra întregului imobil, și nu doar asupra cotei-părți care aparține debitorului. Mai mult, apreciază că, având caracterul unei ipoteci legale, sechestrul aduce o limitare dreptului de proprietate al soțului codevălmaș împotriva căruia nu există o hotărâre penală de condamnare și creează o discriminare a acestuia în raport cu alți proprietari codevălmași.

19.Analizând critica formulată, Curtea reține că autoarea excepției pornește de la o premisă greșită, și anume aceea că, dacă creanța fiscală este rezultatul comiterii unei infracțiuni de către soțul codevălmaș, bunul imobil aflat în coproprietate, care reprezintă spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa, urmează să fie supus executării silite prin instituirea sechestrului. Or, în realitate, în cazul creanțelor fiscale izvorâte din infracțiuni, legiuitorul nu elimină decât beneficiul instituit cu privire la interdicția de a executa silit bunul imobil care reprezintă spațiul de locuit al debitorului, singur sau împreună cu familia, nicidecum condiția referitoare la executarea silită doar a bunurilor proprietate exclusivă a debitorului, deci a acelor bunuri care îi revin în urma partajului judiciar. Așadar, în cazul în care persoana fizică este debitoarea unei creanțe fiscale rezultate dintr-o infracțiune pe care aceasta a comis-o și pentru care a fost condamnată prin hotărâre judecătorească definitivă, bunul imobil care reprezintă spațiul minim destinat locuirii de către debitor și familia sa urmează să fie supus executării silite doar dacă este proprietatea sa exclusivă. În cazul în care bunul este coproprietatea devălmașă a debitorului și a soțului acestuia, executarea silită poate fi pornită doar după efectuarea partajului judiciar care are ca efect atribuirea bunului imobil soțului condamnat, numai în aceste condiții sechestrul care poate fi aplicat asupra bunului constituind ipotecă legală în favoarea organului fiscal.

20.Prin urmare, întrucât condițiile prevăzute de art. 242 alin. (1) și (3) din Codul de procedură fiscală trebuie îndeplinite cumulativ, faptul că, în cazul creanțelor fiscale rezultate din comiterea unei infracțiuni, legiuitorul a înțeles să elimine protecția oferită debitorului în ceea ce privește executarea silită a bunului imobil în care acesta locuiește, singur sau împreună cu familia, nu înseamnă că a eliminat și protecția oferită persoanelor care dețin în coproprietate împreună cu debitorul respectivul bun imobil, în favoarea cărora se menține condiția prealabilă începerii executării silite, respectiv ieșirea din indiviziune prin intermediul partajului judiciar. Opțiunea legiuitorului pentru o astfel de soluție legislativă răspunde, pe de o parte, nevoii statului, în calitate de creditor fiscal, de a satisface creanțele împotriva debitorilor care, prin săvârșirea unor fapte penale, s-au sustras obligațiilor fiscale sau au creat pagube care au afectat bugetul statului și, pe de altă parte, oferă protecție persoanelor care dețin împreună cu persoana condamnată bunuri imobile care pot fi supuse executării silite.

21.Având în vedere aceste argumente, Curtea apreciază că excepția de neconstituționalitate, astfel cum a fost formulată, vizează mai degrabă aspecte de aplicare a dispozițiilor legale de către organele cu competențe în procedura executării silite asupra bunului imobil (executorul fiscal și instanța judecătorească), iar nu aspecte de neconstituționalitate a acestora.

22.Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) și al art. 147 alin. (4) din Constituție, precum și al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUȚIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge, ca inadmisibilă, excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 242 alin. (4) și (6) din Codul de procedură fiscală, excepție ridicată de Dana Lăcrămioara Dascălu în Dosarul nr. 680/205/2016 al Tribunalului Argeș - Secția civilă.

Definitivă și general obligatorie.

Decizia se comunică Tribunalului Argeș - Secția civilă și se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunțată în ședința din data de 4 iulie 2019.

PREȘEDINTELE CURȚII CONSTITUȚIONALE

prof. univ. dr. VALER DORNEANU

Magistrat-asistent-șef,

Mihaela Senia Costinescu