Decizie nr. 28 din 20 ianuarie 2016

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Mihaela Ionescu - magistrat-asistent

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată, din oficiu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în Dosarul nr. 2.801/2/2015 (1.677/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.018D/2015.

2.Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din 17 decembrie 2015, în prezenţa reprezentantului Ministerului Public, procuror Marinela Mincă, şi au fost consemnate în încheierea din acea dată, când, pentru o mai bună studiere a problemelor ce formează obiectul cauzei, Curtea, în conformitate cu prevederile art. 57 şi art. 58 alin. (3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a amânat pronunţarea pentru data de 19 ianuarie 2016, când, având în vedere imposibilitatea constituirii legale a completului de judecată, a amânat pronunţarea pentru 20 ianuarie 2016, dată la care a pronunţat prezenta decizie.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

3.Prin Încheierea din 21 mai 2015, pronunţată în Dosarul nr. 2.801/2/2015 (1.677/2015), Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată, din oficiu, într-o cauză având ca obiect contestaţia formulată de petenta Mihaela Smetana Havrileti, în temeiul art. 250 alin. (1) din Codul de procedură penală, cu privire la legalitatea şi temeinicia măsurii asigurătorii a popririi dispuse prin Ordonanţa din 19 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală în Dosarul de urmărire penală nr. 76/D/P/2014, şi cererea de ridicare a aceleiaşi măsuri asigurătorii a popririi, formulată de S.C. "Narwilde" - S.R.L. din comuna Vermeş.

4.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea de sesizare, instanţa de judecată - judecătorul de drepturi şi libertăţi arată că, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor procesual penale referitoare la măsurile asigurătorii, respectiv art. 249 şi 250 din Codul de procedură penală, rezultă că persoana faţă de care se instituie o măsură asigurătorie, în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, are posibilitatea legală ca, în cursul urmăririi penale, să conteste legalitatea şi temeinicia respectivei măsuri, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a acesteia, precum şi modul de aducere la îndeplinire, în termen de 3 zile de la punerea în executare a măsurii, iar, în cursul procedurii de cameră preliminară sau al judecăţii, poate contesta numai modul de punere în executare a măsurii de indisponibilizare, în termen de 3 zile de la aducerea la îndeplinire. Însă, în ipoteza în care, pe parcursul procesului penal, după expirarea termenelor de formulare a contestaţiei prevăzute de art. 250 alin. (1) şi (6) din Codul de procedură penală, ar interveni diverse motive care ar reclama analizarea oportunităţii modificării sau chiar a ridicării măsurii asiguratorii, art. 250 din Codul de procedură penală nu conferă un remediu procesual pentru a se adresa o astfel de cerere, fie organului judiciar care a dispus măsura, fie unei instanţe de judecată, în aceste condiţii apreciind că textul legal criticat contravine dispoziţiilor art. 21 alin. (1) şi (2), art. 24 alin. (1) şi art. 53 din Constituţie.

5.Referitor la încălcarea art. 21 alin. (1) şi (2) din Constituţie, care garantează oricărui cetăţean dreptul de acces neîngrădit la justiţie pentru apărarea oricărui drept sau oricărei libertăţi ori a oricărui interes legitim, indiferent dacă acestea rezultă din Constituţie sau din alte reglementări normative, trebuie precizat că instituirea unei căi de atac, ca modalitate de acces la justiţie, implică în mod necesar asigurarea posibilităţii de a o utiliza pentru toţi cei care urmăresc apărarea unui drept sau interes legitim şi au capacitate şi calitate procesuală. Or, art. 250 din Codul de procedură penală lipseşte persoana faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcat dreptul de acces la justiţie pentru ocrotirea unor drepturi sau interese pe care aceasta le apreciază a fi legitime.

6.Cu privire la încălcarea art. 24 alin. (1) din Constituţie, arată că exercitarea dreptului la apărare presupune, în primul rând, existenţa unor drepturi procesuale ale părţilor din proces, care le conferă acestora posibilitatea de a-şi valorifica interesele lor legitime, pe tot parcursul procesului. Aceste drepturi pot fi realizate, în mod concret, în funcţie de poziţia procesuală a fiecărei părţi şi de interesul său în soluţionarea cauzei. Garanţiile procesuale constituie mijloace procedurale prin care părţile au posibilitatea, în concret, de a-şi exercita drepturile procesuale recunoscute de lege, iar o garanţie procesuală importantă o constituie posibilitatea controlului asupra legalităţii şi temeiniciei atât a soluţionării cauzelor, cât şi a măsurilor procedurale, în sine. Or, în cauza de faţă, persoanele vizate de măsurile asiguratorii, instituite în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, nu au la dispoziţie nicio garanţie procesuală pentru a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau ridicarea acestora pentru motive ulterioare luării lor. Astfel, în măsura în care o persoană este împiedicată să exercite o cale procedurală adecvată apărării drepturilor sau intereselor sale, ea nu îşi poate valorifica şi apăra drepturile, întrucât cauza sa nu va ajunge în faţa organului judiciar, fiind astfel privată de posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare.

7.În ceea ce priveşte încălcarea dispoziţiilor art. 53 din Constituţie, instanţa de judecată - judecătorul de drepturi şi libertăţi, analizând natura măsurilor asigurătorii, apreciază că acestea constituie ingerinţe în dreptul fundamental de proprietate privată, prevăzut de art. 44 din Constituţie, care însă nu este absolut, ci poate fi supus unor limitări rezonabile printr-o reglementare legală, în condiţiile dispoziţiilor constituţionale referitoare la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi. Aşadar, susţine că ingerinţa generată de instituirea unor măsuri asigurătorii, în condiţiile art. 249 din Codul de procedură penală, vizează un drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate privată, este reglementată prin lege, are ca scop legitim împiedicarea ascunderii, a distrugerii, a înstrăinării sau a sustragerii de la urmărire a bunurilor care pot face obiectul confiscării speciale sau al confiscării extinse ori care pot servi la garantarea executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracţiune, fiind o măsură judiciară aplicabilă în cursul urmăririi penale şi al judecăţii, se impune, fiind adecvată in abstracto scopului legitim urmărit, este nediscriminatorie şi este necesară într-o societate democratică, pentru protejarea statului de drept. Ingerinţa analizată nu este însă proporţională cu cauza care a determinat-o, întrucât aceasta nu asigură un just echilibru între interesul public şi cel individual, de vreme ce, pe parcursul procesului penal, persoana afectată de aceasta nu are posibilitatea legală de a solicita ridicarea sau măcar modificarea măsurii asigurătorii, pentru motive apărute ulterior momentului epuizării căilor procedurale care permit contestarea acesteia, pe cale de consecinţă, fiind restrâns, nelimitat temporal, dreptul fundamental de proprietate privată, cu afectarea însăşi a substanţei acestui drept. Subliniază că, potrivit art. 168 din Codul de procedură penală din 1968, măsurile asigurătorii puteau fi contestate oricând în cursul procesului penal pe calea unei plângeri adresate, în funcţie de momentul procesual al formulării acesteia, procurorului, în cursul urmăririi penale, respectiv instanţei de judecată, în cursul judecăţii.

8.În conformitate cu dispoziţiile art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului, precum şi Avocatului Poporului pentru a-şi formula punctele de vedere cu privire la excepţia ridicată.

9.Avocatul Poporului apreciază că dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală sunt parţial constituţionale, apreciind că alin. (6) al acestui articol este neconstituţional în raport cu prevederile art. 21 alin. (1) şi art. 24 alin. (1) din Legea fundamentală. Aşadar, cu privire la art. 250 alin. (6) din Codul de procedură penală arată că, potrivit art. 126 alin. (2) din Constituţie, "competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de judecată sunt prevăzute numai prin lege". Legiuitorul nu poate suprima dreptul substanţial al unei părţi interesate de a exercita căile de atac şi nici nu poate restrânge exerciţiul acestui drept decât în condiţiile restrictive stabilite prin art. 53 din Constituţie. Deşi art. 129 din Legea fundamentală asigură folosirea căilor de atac "în condiţiile legii", această dispoziţie constituţională nu are însă semnificaţia că "legea" ar putea înlătura ori restrânge exerciţiul altor drepturi sau libertăţi expres consacrate prin Constituţie. Or, în speţă, prin nereglementarea unei căi de atac, persoana afectată de măsura asigurătorie luată de judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată nu îşi poate exercita dreptul la apărare. Faţă de aceste aspecte consideră că, prin excluderea posibilităţii de contestaţie a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară şi de către instanţa de judecată, se încalcă accesul la justiţie al persoanelor asupra bunurilor cărora s-a dispus această măsură.

10.Arată că reglementarea anterioară în materie, respectiv art. 168 din Codul de procedură penală din 1968, prevedea atât posibilitatea contestării măsurii asigurătorii şi a modului de aducere la îndeplinire a acesteia, în orice fază a procesului penal, cât şi recursul împotriva hotărârii instanţei de judecată prin care a fost soluţionată plângerea, în prezent persoana afectată de măsura asigurătorie fiind lipsită nu numai de posibilitatea recursului, dar chiar şi de calea de atac a contestării măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată.

11.Mai mult, arată că a fost adoptată Directiva 2014/42/UE privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în Uniunea Europeană, care instituie obligaţia statelor membre de a prevedea posibilitatea efectivă pentru persoana împotriva căreia este dispusă confiscarea de a ataca hotărârea de confiscare în faţa unei instanţe [art. 8 alin. (6) teza a doua]. Totodată, art. 8 alin. (8) din directivă stipulează că, în cadrul procedurilor confiscării extinse, persoana afectată beneficiază de posibilitatea efectivă de a contesta circumstanţele cauzei, inclusiv elementele concrete de fapt şi probele disponibile pe baza cărora bunurile respective sunt considerate bunuri derivate din activităţile infracţionale.

12.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernul nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, punctul de vedere al Avocatului Poporului, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

13.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

14.Obiect al excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 250 din Codul de procedură penală, care au următorul cuprins: "(1) Împotriva măsurii asigurătorii luate de procuror sau a modului de aducere la îndeplinire a acesteia suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie, în termen de 3 zile de la data comunicării ordonanţei de luare a măsurii sau de la data aducerii la îndeplinire a acesteia, la judecătorul de drepturi şi libertăţi de la instanţa căreia i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.

(2)Contestaţia nu este suspensivă de executare.

(3)Procurorul înaintează judecătorului de drepturi şi libertăţi dosarul cauzei, în termen de 24 de ore de la solicitarea dosarului de către acesta.

(4)Soluţionarea contestaţiei se face în camera de consiliu, cu citarea celui care a făcut contestaţia şi a persoanelor interesate, prin încheiere motivată, care este definitivă. Participarea procurorului este obligatorie.

(5)Dosarul cauzei se restituie procurorului în termen de 48 de ore de la soluţionarea contestaţiei.

(6)Împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procurorul, suspectul ori inculpatul sau orice altă persoană interesată poate face contestaţie la acest judecător ori la această instanţă, în termen de 3 zile de la data punerii în executare a măsurii.

(7)Contestaţia nu suspendă executarea şi se soluţionează, în şedinţă publică, prin încheiere motivată, cu citarea părţilor, în termen de 5 zile de la înregistrarea acesteia. Participarea procurorului este obligatorie.

(8)După rămânerea definitivă a hotărârii, se poate face contestaţie potrivit legii civile numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii.

(9)Întocmirea minutei este obligatorie."

15.Autorul excepţiei susţine că prevederile de lege criticate contravin dispoziţiilor constituţionale cuprinse în art. 21 alin. (1) şi (2) referitor la accesul liber la justiţie, art. 24 privind dreptul la apărare, art. 44 relativ la dreptul de proprietate privată şi ale art. 53 referitor la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi.

16.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea reţine că în cauza de faţă măsura asigurătorie a popririi a fost dispusă prin Ordonanţa din 19 martie 2015 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală, în Dosarul de urmărire penală nr. 76/D/P/2014. Prin urmare, dispoziţiile art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală, care reglementează contestaţia împotriva modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii luate de către judecătorul de cameră preliminară ori de către instanţa de judecată, procedura de soluţionare a acesteia şi contestaţia, având ca temei legea civilă, ce poate fi formulată numai asupra modului de aducere la îndeplinire a măsurii asigurătorii, după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, nu au legătură cu soluţionarea cauzei. Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, "Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti [...] privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei [...]". Ţinând cont de prevederile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală este inadmisibilă.

17.Curtea reţine că, în cauză, ulterior dispunerii popririi asigurătorii asupra contului bancar al petentei suspecte, aceasta şi-a achitat toate datoriile către bugetul de stat, inclusiv sumele de bani reţinute ca fiind prejudiciu, şi a formulat cerere de ridicare a măsurii asigurătorii a popririi dispuse de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală. Prin Încheierea din 21 mai 2015, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, judecătorul de drepturi şi libertăţi, a trimis cererea de ridicare a măsurii asigurătorii a popririi la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - DIICOT - Structura Centrală, spre competentă soluţionare. Pentru a pronunţa această soluţie, judecătorul de drepturi şi libertăţi, în aplicarea principiului simetriei actelor juridice - potrivit căruia, în lipsa unor dispoziţii contrare, organul judiciar care a dispus luarea unei măsuri procesuale este cel în măsură să revină asupra acesteia -, a apreciat că cererea de ridicare a măsurii asigurătorii a popririi trebuie, în prealabil, analizată şi rezolvată de către procurorul de caz, ca organ judiciar cu atribuţii de decizie, specific fazei procesuale în care se află cauza la momentul formulării cererii. Prin aceeaşi încheiere, judecătorul de drepturi şi libertăţi din cadrul Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 din Codul de procedură penală, susţinând că acestea lipsesc persoana faţă de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii de posibilitatea de a solicita, pe parcursul procesului penal, modificarea sau chiar ridicarea respectivei măsuri, pentru motive survenite ulterior luării acesteia, fiindu-i astfel încălcate dreptul de acces la justiţie, dreptul la apărare şi dreptul de proprietate.

18.Cât priveşte dispoziţiile art. 250 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală, Curtea observă că s-a mai pronunţat asupra constituţionalităţii acestora, din perspectiva unor critici similare. Astfel, prin Decizia nr. 20 din 19 ianuarie 2016, nepublicată în Monitorul Oficial al României la data redactării prezentei decizii, Curtea a respins excepţia de neconstituţionalitate având ca obiect dispoziţiile precitate, reţinând, în paragrafele 33-39 ale deciziei, că normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înfiinţate de organele penale - cu privire la cazul particular al desfiinţării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii - se completează cu dispoziţiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispoziţiile procesual civile constituind izvor de drept procesual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziţii contrare.

19.Astfel, Curtea a constatat că normele procesual civile, spre deosebire de normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii, reglementează atât desfiinţarea de drept a sechestrului asigurător [art. 955 din Codul de procedură civilă, în caz de nedepunere a cauţiunii în ipotezele reglementate de art. 953 alin. (1) şi (3) din acelaşi cod], cât şi instituţia ridicării sechestrului asigurător - art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă. Aşadar, potrivit art. 957 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "dacă debitorul va da, în toate cazurile, o garanţie îndestulătoare, instanţa va putea ridica, la cererea debitorului, sechestrul asigurător." În aceste condiţii, Curtea a reţinut că legea procesual civilă reglementează pentru debitor un remediu eficient pentru ridicarea măsurii sechestrului asigurător, şi anume în cazul în care dă o garanţie - reală sau personală - îndestulătoare. Aşa încât, dacă se va constitui la dispoziţia creditorului o asemenea garanţie, debitorul este îndreptăţit să formuleze o cerere prin care să solicite ridicarea sechestrului, astfel încât bunurile sale vor fi scoase de sub măsura indisponibilizării. Cât priveşte poprirea asigurătorie, potrivit art. 971 alin. (1) din Codul de procedură civilă, soluţionarea cererii, executarea măsurii, desfiinţarea şi ridicarea popririi asigurătorii se vor efectua potrivit dispoziţiilor art. 954-959 din acelaşi cod, care se aplică în mod corespunzător, aşa încât condiţiile înfiinţării popririi asigurătorii, ca şi cele privind ridicarea acesteia sunt cele prevăzute la sechestrul asigurător, anterior menţionate.

20.Curtea a constatat, totodată, că normele procesual civile reglementează şi un alt mijloc legal prin care debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii, împiedicând valorificarea bunurilor la care acestea se referă, şi anume "depunerea cu afectaţiune specială". Potrivit art. 721 alin. (1) din Codul de procedură civilă, "Până la adjudecarea bunurilor scoase la vânzare silită, debitorul sau terţul garant poate obţine desfiinţarea măsurilor asigurătorii ori de executare, consemnând la unitatea prevăzută de lege, la dispoziţia executorului judecătoresc, întreaga valoare a creanţei, cu toate accesoriile şi cheltuielile de executare, şi depunând dovada de consemnare la executorul judecătoresc." Aşadar, prin efectuarea depunerii cu afectaţiune specială, măsurile asigurătorii instituite încetează.

21.De asemenea, Codul de procedură civilă reglementează, în cuprinsul art. 751, situaţiile în care debitorul are posibilitatea fie de a opri executarea silită prin împiedicarea aplicării sechestrului, fie de a obţine ridicarea sechestrului în cazul în care a fost deja instituit. Cele două cazuri de împiedicare/ridicare a sechestrului prevăzute de art. 751 din Codul de procedură civilă sunt următoarele:

a)debitorul plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile şi cheltuielile de executare, în mâinile creditorului sau reprezentantului său având procură specială;

b)debitorul face depunerea cu afectaţiunea specială prevăzută la art. 721 alin. (1) şi predă executorului recipisa de consemnare.

22.Similar, în cazul popririi, art. 784 alin. (6) din Codul de procedură civilă reglementează situaţia în care măsura indisponibilizării sumelor de bani sau a bunurilor mobile incorporale poprite poate înceta, respectiv în cazul în care debitorul consemnează, cu afectaţiune specială, toate sumele pentru acoperirea cărora a fost înfiinţată poprirea, la dispoziţia executorului judecătoresc, în condiţiile prevăzute la art. 721. În acest caz, debitorul va înmâna recipisa de consemnare executorului judecătoresc, care îl va înştiinţa de îndată pe terţul poprit, care devine astfel obligat să deblocheze conturile debitorului sau bunurile mobile incorporale ale acestuia. Practic, pentru ca debitorul să evite o pagubă în patrimoniul său, legiuitorul i-a recunoscut posibilitatea de a consemna cu afectaţiune specială întreaga valoare a creanţei la dispoziţia executorului, înmânându-i acestuia dovada consemnării.

23.Aşadar, având în vedere că normele procesual civile precitate reglementează cu privire la desfiinţarea măsurilor asigurătorii, la cerere, în ipotezele în care debitorul dă o garanţie -reală sau personală îndestulătoare, face depunerea cu afectaţiune specială ori plăteşte creanţa, inclusiv accesoriile, Curtea a constatat că, în măsura în care se face aplicarea acestora în materie penală, suspectul/inculpatul, faţă de care sa dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, poate solicita, pe parcursul procesului penal, desfiinţarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiţie şi dreptul la apărare fiind astfel garantate.

24.De altfel, cât priveşte poprirea asigurătorie, Curtea a reţinut că, potrivit art. 254 alin. (2) din Codul de procedură penală, sumele de bani datorate cu orice titlu suspectului ori inculpatului sau părţii responsabile civilmente de către o a treia persoană ori de către cel păgubit, poprite în mâinile acestora, în limitele prevăzute de lege, "vor fi consemnate de către debitori, după caz, la dispoziţia organului judiciar care a dispus poprirea sau a organului de executare, în termen de 5 zile de la scadenţă, recipisele urmând a fi predate procurorului, judecătorului de cameră preliminară ori instanţei de judecată în termen de 24 de ore de la consemnare". Aşadar, după identificarea de către organul de executare a terţului poprit şi comunicarea către acesta a unei copii după ordonanţa sau încheierea prin care sa instituit poprirea, terţul poprit are obligaţia de a se conforma de îndată acestei dispoziţii, în sensul indisponibilizării sumelor datorate debitorului. După indisponibilizarea sumelor scadente, terţul are obligaţia de a consemna sumele de bani pe numele suspectului/inculpatului sau părţii responsabile civilmente, dar la dispoziţia organului judiciar care a dispus măsura ori a organului de executare, fiind fixat în acest sens un termen de maximum 5 zile de la scadenţa sumelor de bani. Organului judiciar care a dispus măsura ori care a pus-o în executare i se comunică de către terţ acele recipise prin care se face dovada sumelor de bani, termenul de comunicare fiind de maximum 24 de ore. În acest mod, organul judiciar ori organul de executare poate aprecia momentul în care sumele astfel consemnate îndestulează suma a cărei garantare de plată se urmăreşte prin poprirea instituită, astfel încât din oficiu sau la cerere să poată ridica poprirea asupra sumelor datorate ulterior. Aşadar, Curtea a reţinut că, ulterior înfiinţării popririi, se poate ajunge la ridicarea acesteia, din oficiu - de către organul judiciar sau organul de executare - sau la cererea debitorului poprit, în ipotezele în care datoria a fost stinsă prin plată de către terţul poprit ori datoria a fost stinsă prin plată chiar de către debitor, în conformitate cu dispoziţiile Codului de procedură civilă, menţionate anterior.

25.Întrucât nu au intervenit elemente noi, de natură a modifica jurisprudenţa Curţii, atât soluţia, cât şi considerentele deciziei precitate sunt aplicabile şi în prezenta cauză.

26.Având în vedere cele arătate, din perspectiva criticilor formulate, Curtea nu poate reţine nici încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 44 şi 53.

27.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

1.Respinge, ca inadmisibilă, excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 250 alin. (6)-(9) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu, de către judecătorul de drepturi şi libertăţi, în Dosarul nr. 2.801/2/2015 (1.677/2015) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală.

2.Respinge, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de acelaşi autor în acelaşi dosar al aceleiaşi instanţe şi constată că dispoziţiile art. 250 alin. (1)-(5) din Codul de procedură penală sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 20 ianuarie 2016.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Mihaela Ionescu