Decizie nr. 424 din 9 iunie 2015

Augustin Zegrean - preşedinte

Valer Dorneanu - judecător

Petre Lăzăroiu - judecător

Mircea Ştefan Minea - judecător

Daniel Marius Morar - judecător

Mona-Maria Pivniceru - judecător

Puskas Valentin Zoltan - judecător

Simona-Maya Teodoroiu - judecător

Tudorel Toader - judecător

Cristina Teodora Pop - magistrat-asistent

Cu participarea reprezentantului Ministerului Public, procuror Iuliana Nedelcu.

1.Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Maria Moise în Dosarul nr. 3.870/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi care formează obiectul Dosarului Curţii Constituţionale nr. 1.137 D/2014.

2.La apelul nominal se constată lipsa părţilor, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

3.Cauza fiind în stare de judecată, preşedintele acordă cuvântul reprezentantului Ministerului Public, care pune concluzii de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate ca neîntemeiată. Se precizează că autoarea excepţiei este soţia inculpatului din Dosarul nr. 3.870/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală, că aceasta a dobândit, prin partaj, bunurile supuse sechestrului şi este interesată de contestarea măsurii asigurătorii anterior arătate. Se susţine că, în realizarea interesului precizat, autoarea excepţiei are la dispoziţie, pe lângă căile ordinare şi căile extraordinare de atac, posibilitatea de a formula contestaţie împotriva măsurii arătate, atât cu privire la luarea ei, cât şi cu privire la punerea în executare. Se susţine că, astfel, accesul la justiţie al autoarei excepţiei este în mod obiectiv asigurat. Se mai arată că majoritatea motivelor de recurs în casaţie abrogate prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 se regăsesc în Codul de procedură penală în vigoare printre motivele pentru care poate fi formulată contestaţia în anulare.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

4.Prin Încheierea din 4 noiembrie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 3.870/1/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, excepţie ridicată de Maria Moise într-o cauză având ca obiect soluţionarea unei cereri de recurs în casaţie, formulată de autoarea excepţiei împotriva unei hotărâri penale prin care a fost respinsă contestaţia promovată de către aceasta împotriva măsurilor asigurătorii stabilite prin ordonanţă a procurorului, asupra unor bunuri care, prin partaj, i-au revenit acesteia.

5.În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se arată că dispoziţiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală creează discriminare între procuror, inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, pe de o parte, şi restul persoanelor interesate să formuleze cerere de recurs în casaţie, pe de altă parte, întrucât oferă acest drept numai celor dintâi. Se susţine că, pentru acest motiv, textul criticat încalcă dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv al persoanelor care nu au calitate procesuală de a promova recurs în casaţie, fiind contrar dispoziţiilor art. 21 din Legea fundamentală şi art. 6 şi 13 din Convenţie. Se observă, totodată, că, şi în situaţia în care dispoziţiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală ar reglementa acest drept şi pentru alte persoane decât cele exhaustiv enumerate în ipoteza normei, iniţierea căii de atac vizate nu ar fi posibilă, întrucât în urma abrogării, prin prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, a punctelor 2-6, 9, 10, 13 şi 14 ale art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, singurele motive de recurs în casaţie au rămas cele specifice ipotezei în care procurorul sau inculpatul promovează acest recurs. Se arată că, pentru aceste motive, şi prevederile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 contravin normelor constituţionale şi celor europene invocate.

6.Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală opinează că excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată. Se susţine că recursul în casaţie este o cale extraordinară de atac ce are ca scop verificarea legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive şi nu verificarea unor chestiuni de fapt. Aşa fiind, legiuitorul a limitat atât sfera titularilor dreptului de a formula recurs în casaţie, cât şi motivele pentru care acesta poate fi promovat la anumite probleme de legalitate. Se observă, de asemenea, că necesitatea îndreptării hotărârilor penale definitive contrare legii trebuie conciliată cu autoritatea de lucru judecat a acestor hotărâri şi cu nevoia de a asigura stabilitatea raporturilor juridice formate pe baza lor. Se susţine însă că realizarea de către legiuitor, prin dispoziţiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, a unui echilibru între interesul persoanelor interesate să formuleze calea de atac a recursului în casaţie şi interesul general al asigurării stabilităţii raporturilor juridice născute în urma rămânerii definitive a unor astfel de hotărâri penale nu este de natură a încălca dreptul respectivelor persoane la un proces echitabil şi dreptul lor la un recurs efectiv. Se arată, în acest sens, că dreptul la un proces echitabil, prevăzut la art. 21 din Constituţie şi art. 6 din Convenţie, nu presupune faptul că dreptul persoanelor care se consideră prejudiciate prin hotărâri judecătoreşti definitive de a solicita controlul acestor hotărâri nu poate fi supus niciunor condiţionări. Se subliniază că legiuitorul este îndreptăţit să instituie asemenea condiţionări, conform atribuţiilor sale constituţionale prevăzute la art. 129 şi art. 126 alin. (2) din Constituţie. Se face trimitere la Hotărârea Curţii Europene a Drepturilor Omului din 10 mai 2001, pronunţată în Cauza Z şi alţii împotriva Regatului Unit, paragraful 93, prin care instanţa europeană a statuat că dreptul la un proces echitabil nu este un drept absolut, acesta putând fi supus unor restricţionări legitime. Referitor la pretinsa încălcare, prin textele criticate, a prevederilor art. 16 din Constituţie, instanţa susţine că principiul egalităţii nu presupune uniformitate şi că persoanele avute în vedere în critica de neconstituţionalitate se află într-o situaţie juridică diferită de cea a inculpatului, a procurorului, a părţii civile şi a părţii responsabile civilmente, aspect care justifică acordarea de către legiuitor a unui tratament juridic diferit sub aspectul dreptului de a promova calea de atac a recursului în casaţie. Se face, de asemenea, trimitere la Decizia Curţii Constituţionale nr. 506 din 5 decembrie 2013.

7.Potrivit prevederilor art. 30 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, încheierea de sesizare a fost comunicată preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului, Guvernului şi Avocatului Poporului, pentru a-şi exprima punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

8.Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului, Guvernul şi Avocatul Poporului nu au comunicat punctele lor de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate.

CURTEA,

examinând încheierea de sesizare, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi Legea nr. 47/1992, reţine următoarele:

9.Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate.

10.Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie prevederile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 515 din 14 august 2013, cu modificările ulterioare, care au următorul cuprins:

–Art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală: "Pot formula cerere de recurs în casaţie:

a)procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă;

b)inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal;

c)partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă.";

–Art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013: "La articolul 438 alineatul (1), punctele 2-6, 9, 10, 13 şi 14 se abrogă."

11.Se susţine că textele criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 16 privind egalitatea în drepturi şi ale art. 21 cu privire la accesul liber la justiţie, precum şi dispoziţiile art. 6 şi art. 13 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare la dreptul la un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv.

12.Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că, potrivit noului Cod de procedură penală, recursul a devenit o cale extraordinară de atac, denumită recurs în casaţie, ce are ca scop controlul legalităţii hotărârilor judecătoreşti definitive. Soluţionarea recursului în casaţie este de competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Spre deosebire de contestaţia în anulare, care vizează îndreptarea erorilor de judecată, finalitatea recursului în casaţie este aceea de a înlătura erorile de drept comise de curţile de apel, ca instanţe de apel, prin raportare la cazuri de casare expres şi limitativ prevăzute de lege.

13.Pentru aceste considerente, conform art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, motivele de recurs în casaţie sunt limitate. De asemenea, conform alin. (2) al art. 438 din Codul de procedură penală, situaţiile prevăzute la alin. (1) pot constitui temei al casării hotărârii doar dacă nu au fost invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori dacă, deşi au fost invocate, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor. Prin urmare, toate celelalte motive de netemeinicie sau nelegalitate a unei hotărâri judecătoreşti pot fi invocate doar prin intermediul apelului sau al contestaţiei.

14.Hotărârile ce pot fi atacate cu recurs în casaţie sunt, potrivit art. 434 alin. (1) din Codul de procedură penală, deciziile pronunţate de curţile de apel, ca instanţe de apel, cu excepţia deciziilor prin care s-a dispus rejudecarea cauzelor. De asemenea, titularii dreptului de a promova calea extraordinară de atac analizată sunt, conform art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală: procurorul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă; inculpatul, în ceea ce priveşte latura penală şi latura civilă, împotriva hotărârilor prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei ori încetarea procesului penal; şi partea civilă şi partea responsabilă civilmente, în ceea ce priveşte latura civilă, iar referitor la latura penală, în măsura în care soluţia din această latură a influenţat soluţia în latura civilă. Astfel, nu pot declara recurs în casaţie persoana vătămată, martorul, expertul, interpretul, avocatul sau vreo altă persoană ale cărei drepturi legitime au fost încălcate prin măsuri sau acte ale instanţei, acestea putându-şi valorifica drepturile doar pe calea apelului, conform art. 409 din Codul de procedură penală.

15.Curtea reţine, totodată, că, aşa cum reiese şi din Expunerea de motive a Legii nr. 255/2013, prin reducerea numărului motivelor de recurs în casaţie, prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, legiuitorul a urmărit, pe de o parte, degrevarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar, pe de altă parte, asigurarea specificului acestei căi extraordinare de atac. În realizarea acestui scop, au fost menţinute, ca motive ale recursului în casaţie, doar acelea care vizează îndreptarea erorilor de drept, fiind eliminate din sfera acestei instituţii şi din competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie motivele care vizau aspecte procedurale şi care au fost transformate în motive ale contestaţie în anulare, potrivit naturii acestei căi de atac.

16.Având în vedere argumentele expuse anterior şi raportând textele criticate la scopul recursului în casaţie, Curtea reţine că restrângerea de către legiuitor a titularilor dreptului de a formula cerere de recurs în casaţie la cei prevăzuţi la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi a hotărârilor ce pot fi supuse casării la cele prevăzute la art. 438 alin. (1) din Codul de procedură penală, aşa cum acesta a fost modificat prin dispoziţiile art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013, este justificată de finalitatea instituţiei analizate, aceea de verificare a conformităţii hotărârilor atacate cu regulile de drept aplicabile, şi de natura acesteia, cea de cale extraordinară de atac.

17.Pentru acest motiv, textele criticate nu creează discriminare între titularii dreptului de a promova recurs în casaţie şi ceilalţi participanţi la procesul penal, întrucât aceştia din urmă se află, din această perspectivă, într-o situaţie juridică diferită, eventualele lor interese procesuale putând fi valorificate doar în condiţiile permise de lege. Prin urmare, nu poate fi reţinută încălcarea prin textul criticat a dispoziţiilor art. 16 din Legea fundamentală.

18.Pentru aceste considerente şi având în vedere că recursul în casaţie reprezintă o cale extraordinară de atac prin care se realizează un control de legalitate, Curtea nu poate reţine încălcarea prin textele criticate a dreptului de acces liber la justiţie al celorlalţi participanţi la procesul penal, care nu se regăsesc printre titularii dreptului de a promova recurs în casaţie, prevăzuţi la art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală.

19.Prin urmare, nu poate fi reţinută nici încălcarea prin prevederile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 a dispoziţiilor art. 6 şi 13 din Convenţie.

20.Pentru considerentele expuse mai sus, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din Constituţie, al art. 1-3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, cu unanimitate de voturi,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ

În numele legii

DECIDE:

Respinge ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Maria Moise în Dosarul nr. 3.870/1/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi constată că dispoziţiile art. 436 alin. (1) din Codul de procedură penală şi ale art. 102 pct. 267 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Definitivă şi general obligatorie.

Decizia se comunică Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală şi se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.

Pronunţată în şedinţa din data de 9 iunie 2015.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE

AUGUSTIN ZEGREAN

Magistrat-asistent,

Cristina Teodora Pop