Hotărâre din 11 octombrie 2007

(Cererea nr. 30.200/03)

În Cauza Larco şi alţii împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), statuând în cadrul unei camere formate din: domnii B.M. Zupancic, preşedinte, C. Bîrsan, doamnele E. Fura-Sandstrom, A. Gyulumyan, domnul David Thor Bjorgvinsson, doamnele I. Ziemele, I. Berro-Lefevre, judecători, şi domnul S. Quesada, grefier de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu la data de 20 septembrie 2007,

pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la această dată:

PROCEDURA

1.La originea cauzei se află o cerere (nr. 30.200/03) îndreptată împotriva României, prin care un cetăţean al acestui stat, domnul Ioan Larco (reclamantul) şi 3 persoane juridice de drept român, Societatea Comercială Larco - Centrul Internaţional de Informare şi Implementare a Invenţiilor - S.R.L. (societatea Larco), Fundaţia Ştiinţifică Internaţională D.I. Mangeron (fundaţia D.I. Mangeron) şi Fundaţia Ştiinţifică Larco - Centrul Internaţional de Informare şi Implementare a Invenţiilor Iaşi (fundaţia Larco), denumite în continuare reclamantele, au sesizat Curtea la data de 5 iulie 2003 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale (Convenţia).

2.Guvernul român (Guvernul) a fost reprezentat de agentul său, doamna Beatrice Ramaşcanu, ulterior de coagentul său, doamna Ruxandra Paşoi, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3.La data de 15 iunie 2006, Curtea a hotărât să comunice cererea Guvernului. Invocând prevederile art. 29 § 3 din Convenţie, aceasta a hotărât să se analizeze în acelaşi timp admisibilitatea şi temeinicia cauzei.

ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei

4.Reclamantul, domnul Ioan Larco, este un cetăţean român, născut în anul 1940, şi locuieşte în Iaşi. Reclamantele, societatea Larco, fundaţia D.I. Mangeron şi fundaţia Larco, sunt persoane juridice de drept român, înfiinţate în anul 1993 (fundaţia D.I. Mangeron) şi, respectiv, în anul 1994, cu sediul social la domiciliul reclamantului, care este reprezentantul lor legal.

A. Geneza cauzei

5.În anul 1994, societatea Larco a obţinut un credit imobiliar, a cărui rambursare a fost garantată cu apartamentul în care se afla sediul său social şi domiciliul reclamantului. Din cauza nerambursării creditului, acest apartament a fost scos la licitaţie şi cumpărat de o terţă societate comercială (denumită în continuare adjudecatara).

B. Procedura în evacuare a reclamantului din apartamentul în litigiu şi contestaţia împotriva executării silite

6.Prin Sentinţa din data de 18 ianuarie 1999, Judecătoria Iaşi a admis acţiunea adjudecatarei împotriva reclamantului şi a dispus evacuarea acestuia din apartament. Prin Decizia din data de 4 octombrie 1999, Tribunalul Iaşi a respins apelul reclamantului. Acesta a formulat recurs împotriva respectivei decizii, dar nu a oferit Curţii alte informaţii referitoare la soluţionarea recursului.

7.La data de 14 octombrie 1999, la cererea adjudecatarei, un executor judecătoresc a comunicat reclamantului o somaţie de a părăsi apartamentul.

8.La data de 22 octombrie 1999, reclamantul a sesizat Judecătoria Iaşi cu o contestaţie la executare şi a solicitat suspendarea executării silite până la soluţionarea contestaţiei.

9.La data de 1 noiembrie 1999, instanţa a respins cererea de suspendare a executării silite.

10.În aceeaşi zi, reclamantul a fost evacuat. Executorul a aplicat sigilii pe bunurile găsite în apartament, dintre care o parte le aparţineau reclamantelor, şi l-a informat pe reclamant că trebuia să le recupereze în cel mult 3 zile. Prin proceseleverbale din 13 şi 21 decembrie 1999, executorul a constatat că reclamantul nu şi-a recuperat bunurile şi a procedat la inventarierea acestora.

11.La data de 22 decembrie 1999, în cadrul dosarului referitor la contestaţia la executare, reclamantul a solicitat încă o dată suspendarea executării silite. În aceeaşi zi, instanţa a admis această cerere.

12.Conform afirmaţiilor reclamantului, la datele de 28 decembrie 1999 şi 4 ianuarie 2000, adjudecatara a asigurat transportul bunurilor din apartament şi le-a depozitat în subsolul unui imobil, în condiţii improprii. La data de 5 ianuarie 2000, reclamantul a informat poliţia despre acest lucru.

13.Prin Decizia definitivă din data de 30 noiembrie 2001, Curtea de Apel Iaşi a respins contestaţia la executare.

C. Acţiunile în despăgubiri formulate împotriva adjudecatarei

14.La data de 29 martie 2002, reclamanţii au sesizat Tribunalul Iaşi cu mai multe acţiuni prin care se solicita obligarea adjudecatarei la plata de despăgubiri pentru prejudiciile materiale şi morale suferite prin continuarea executării silite după suspendarea executării şi din cauza degradării bunurilor lor.

15.Acţiunea reclamantului era motivată după cum urmează:

În urma unei executări silite ilegale a apartamentului (...), pârâta a procedat la ridicarea titlurilor de proprietate, a diplomelor de studii, a fotografiilor de familie unice, pe care le-a îngrămădit în mai mult de o sută nouăzeci de saci de plastic, haine, încălţăminte, lucrări de specialitate şi cărţi fiind puse laolaltă cu vesela, făina, orezul, zahărul etc.

Deşi legea interzice mutarea bunurilor fără acordul executorului judecătoresc, acestea au fost depozitate (...) în subsolul fostei cantine (...), în condiţii improprii. Mirosul de canalizare, mucegaiul, şobolanii, şoarecii, insectele, umiditatea şi chiar inundaţiile care au avut loc acolo au distrus bunurile parţial sau integral.

16.În acţiunile lor, reclamantele au adăugat că nu primiseră nicio somaţie de a-şi pune la adăpost bunurile, ci că au fost puse în faţa faptului împlinit, în măsura în care bunurile lor au fost ridicate şi depozitate, fără ştirea lor, în condiţii improprii. Acestea au mai susţinut şi imposibilitatea de a-şi desfăşura activitatea din cauza executării silite ilegale.

17.Valoarea despăgubirilor solicitate de reclamant se ridica la 593.033 euro (EUR), din care 231.033 EUR cu titlu de daune materiale, iar 362.000 EUR cu titlu de daune morale. Reclamantele solicitau despăgubiri în valoare totală de 8.265.380 EUR, din care 6.964.981 EUR cu titlu de daune materiale, iar 1.300.399 EUR cu titlu de daune morale.

18.Fiecare reclamant şi-a prezentat pretenţiile în mod detaliat.

19.Tribunalul le-a pus în vedere reclamanţilor faptul că, în conformitate cu art. 2 din Legea nr. 146/1997, aveau obligaţia de a achita taxe judiciare de timbru în valoare de 164.139.000 lei vechi româneşti (ROL), respectiv 5.722,31 EUR, la cursul de schimb din 29 martie 2002 stabilit de Banca Naţională a României, pentru reclamant, şi de 2.446.635.750 ROL, respectiv 85.296,18 EUR, la cursul de schimb de la data respectivă, pentru reclamante.

20.Arătând că reclamantele nu desfăşurau activitate şi că valoarea venitului lunar al reclamantului era de 3.221.000 ROL, şi anume 112,29 EUR la cursul de schimb de la data respectivă, reclamanţii au solicitat scutirea de la obligaţia de plată a taxelor judiciare de timbru. Tribunalul a trimis cererile la Direcţia Generală a Finanţelor Publice Iaşi (D.G.F.P.), organism subordonat Ministerului Finanţelor.

21.La data de 9 mai 2002, D.G.F.P. a transmis tribunalului o adresă, ale cărei concluzii sunt următoarele:

(...) Ministerul Finanţelor poate să acorde scutiri, reduceri, eşalonări sau să amâne achitarea taxelor judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor. Până la publicarea acestor norme în Monitorul Oficial, nu există un cadru legislativ pentru a răspunde cererilor de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru.

22.Tribunalul a luat act de refuzul autorităţii fiscale de a admite cererile reclamanţilor şi a reţinut că motivele acestui refuz nu sunt relevante în cauză. Prin urmare, prin sentinţele nr. 784, 785, 786 şi 787 din 10 iunie 2002, instanţa a anulat acţiunea reclamantului, pe cele ale fundaţiilor Larco şi D.I. Mangeron şi, respectiv, pe cea a societăţii Larco pentru neplata taxelor judiciare de timbru. Reclamanţii au formulat recursuri, invocând că D.G.F.P. nu s-a pronunţat asupra cererilor lor.

23.Prin deciziile nr. 263, 264, 265 şi 266 din 24 martie 2003, Curtea de Apel Iaşi a respins recursul fundaţiei Larco, pe cel al reclamantului, pe cel al societăţii Larco, respectiv pe cel al fundaţiei D.I. Mangeron ca neîntemeiate, confirmând sentinţele pronunţate de tribunal.

II. Dreptul intern pertinent

24.Legea nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru prevede, printre altele:

Articolul 1

Acţiunile şi cererile introduse la instanţele judecătoreşti (...) sunt supuse taxelor judiciare de timbru, prevăzute în prezenta lege, şi se taxează în mod diferenţiat, după cum obiectul acestora este sau nu evaluabil în bani (...).

Articolul 2

"Acţiunile şi cererile evaluabile în bani, introduse la instanţele judecătoreşti, se taxează astfel:

(...) peste 500.000.000 ROL, 13.215.000 ROL + 1% pentru ce depăşeşte 500.000.000 ROL."

Articolul 21

(în varianta sa anterioară Legii nr. 195/2004)

Ministerul Finanţelor poate acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru, în condiţiile stabilite prin ordin al ministrului finanţelor.

25.După modificarea adusă prin Legea nr. 195/2004, acest articol prevede următoarele:

Instanţa judecătorească poate acorda scutiri, reduceri, eşalonări sau amânări pentru plata taxelor judiciare de timbru în condiţiile art. 74-81 din Codul de procedură civilă.

26.Ordinul ministrului de stat, ministrul justiţiei, nr. 760/C/1999 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea Legii nr. 146/1997 privind taxele judiciare de timbru, cu modificările ulterioare, prevede la art. 29 că modul de stabilire a taxei judiciare de timbru poate face obiectul unei contestaţii adresate Direcţiei generale a finanţelor publice.

27.Conform art. 1 alin. 2 şi 12 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001, deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice date în contestaţiile împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru pot, la rândul lor, să fie contestate în faţa instanţei.

28.Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 13/2001 a fost abrogată prin Codul de procedură fiscală, intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 2004.

ÎN DREPT

I. Asupra pretinsei încălcări a art. 6 § 1 din Convenţie

29.Reclamanţii se plâng de faptul că anularea acţiunilor lor, ca urmare a refuzului autorităţii fiscale de a îi scuti de plată taxelor judiciare de timbru, i-a lipsit de dreptul de acces la o instanţă, astfel cum este acesta garantat de art. 6 § 1 din Convenţie, care prevede următoarele:

Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil (...) a cauzei sale, de către o instanţă (...) care va hotărî (...) asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil (...).

30.Ei denunţă din perspectiva aceluiaşi articol şi insuficienţa legislaţiei privind taxele de timbru.

31.Întemeindu-se pe aceeaşi prevedere, reclamanţii susţin o încălcare a dreptului la un proces echitabil. Ei arată că, prin anularea acţiunilor lor, instanţele au comis grave erori în interpretarea şi aplicarea legislaţiei privind taxa judiciară de timbru.

A. Asupra admisibilităţii

32.Guvernul invocă o excepţie bazată pe lipsa calităţii de victimă a societăţii Larco şi a fundaţiei D.I. Mangeron.

33.Guvernul observă că, în temeiul art. 34 din Convenţie, Curtea poate fi sesizată cu cereri introduse de orice persoană fizică, orice organizaţie neguvernamentală sau orice grup de particulari care se pretinde victima unei încălcări de către una dintre Înaltele părţi contractante a drepturilor recunoscute în Convenţie. Guvernul adaugă că, în temeiul art. 35 din Convenţie, Curtea nu poate fi sesizată decât după epuizarea căilor de recurs interne. Or, în speţă, acţiunea soluţionată prin Decizia nr. 264 din 24 martie 2003 a fost introdusă numai de către reclamantul Ioan Larco, iar acţiunea soluţionată prin Decizia nr. 263 din 24 martie 2003 a fost introdusă numai de fundaţia Larco.

34.Rezultă, conform afirmaţiilor Guvernului, că celelalte două reclamante nu au sesizat instanţele naţionale cu astfel de acţiuni şi, prin urmare, nu pot pretinde că au calitatea de victimă a unei încălcări a dreptului de acces la o instanţă.

35.Guvernul citează în acest sens Cauza Asociaţia şi Liga pentru protecţia cumpărătorilor de automobile Ana Abîd şi alţi 646 împotriva României, (dec.), nr. 34.746/97, 10 iulie 2001, şi invită Curtea să respingă, în temeiul art. 35 § 3 din Convenţie, cererea introdusă de aceste două reclamante, pentru incompatibilitate ratione personae cu prevederile Convenţiei.

36.Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestei chestiuni.

37.Curtea observă că acţiunile soluţionate prin deciziile nr. 265 şi 266 din 24 martie 2003 ale Curţii de Apel Iaşi au fost introduse de societatea Larco şi, respectiv, de fundaţia D.I. Mangeron.

38.Prin urmare, ea apreciază că trebuie să respingă excepţia de incompatibilitate ratione personae invocată de Guvern.

B. Asupra fondului

39.Guvernul observă că dreptul de acces la o instanţă nu este absolut, ci se pretează la limitări, deoarece, prin însăşi natura sa, el impune o reglementare din partea statului. Acesta observă că, potrivit jurisprudenţei Curţii, o astfel de limitare poate fi şi de natură financiară, cu condiţia ca ea să urmărească un scop legitim şi să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Kreuz împotriva Poloniei, nr. 28.249/95, §§ 52-55, CEDO 2001-VI).

40.Guvernul subliniază şi că România nu este singurul stat membru al Consiliului Europei care le solicită reclamanţilor să plătească taxe de timbru în cauzele civile şi comerciale. Guvernul observă că în Polonia, o lege din anul 1967, modificată în 1996, prevede taxe judiciare de timbru ce variază între 5% şi 8% din valoarea cererii evaluabile în bani. În Lituania, conform Codului de procedură civilă, reclamanţii trebuie să plătească taxe judiciare de timbru în cotă de 5% (prorata), în timp ce în Ungaria o lege din 1990 prevede o cotă de 6% din valoarea solicitată. În Danemarca, reclamantul a cărui cerere depăşeşte 6.000 de coroane daneze trebuie să plătească taxe judiciare de timbru în procent de 2% din valoarea ce depăşeşte această sumă. În cazul în care cauza este deferită instanţei în vederea analizării sale, trebuie achitate taxe suplimentare, reprezentând 1/5 din taxele deja plătite. În Austria, taxa de timbru se ridică la 400 EUR, la care se adaugă 1% din suma ce depăşeşte 726 EUR. Guvernul mai observă că în România, după exemplul Norvegiei, Belgiei, Poloniei, Italiei, Lituaniei, Danemarcei sau Austriei, taxele de timbru sunt achitate anticipat. Ele reprezintă contribuţii la bugetul de stat în Norvegia, Polonia, Danemarca şi Finlanda, contribuţii la bugetul Ministerului Justiţiei în Italia şi sunt destinate să acopere cheltuielile de procedură în Lituania.

41.Guvernul consideră că această practică este conformă art. 6 § 1 din Convenţie, avându-se în vedere că, potrivit jurisprudenţei Curţii, obligaţia de a plăti în faţa instanţelor civile taxe aferente cererilor cu care acestea sunt sesizate nu poate fi considerată drept o limitare a dreptului de acces la o instanţă incompatibilă în sine cu art. 6 § 1 din Convenţie (Kreuz menţionată mai sus, §§ 59 şi 60). Taxele de procedură urmăresc un scop legitim prin faptul că au fost impuse în interesul unei bune administrări a justiţiei (Tolstoy-Miloslavsky împotriva Regatului Unit, 13 iulie 1995, seria A nr. 316-B, p. 80-81, § 61).

42.În plus, Guvernul consideră că obligaţia însăşi de a plăti taxe judiciare de timbru prorata nu este contrară Convenţiei. Guvernul citează Cauza Philis împotriva Greciei (nr. 18.989/91, Decizia din 12 octombrie 1994), în care Comisia a statuat că taxele judiciare de timbru, reprezentând 0,9% din valoarea solicitată, erau proporţionale cu sumele solicitate de către reclamant şi că, prin urmare, acestuia nu i s-a refuzat în mod arbitrar accesul la instanţă.

43.Guvernul observă că, în speţă, taxele judiciare de timbru erau calculate în temeiul art. 2 din Legea nr. 146/1997, cu modificările şi completările ulterioare, conform căruia, dacă valoarea solicitată depăşeşte 500.000.000 ROL, aceste taxe se ridică la 13.215.000 ROL plus 1% din ce depăşeşte 500.000.000 ROL. În opinia Guvernului, diferenţa dintre cele două procente (0,9% considerat conform art. 6 § 1 din Convenţie şi 1% aplicat în România) nu este decisivă, având în vedere în special suma enormă solicitată de reclamanţi.

44.În ceea ce priveşte posibilitatea ca reclamanţii să fie scutiţi de plată taxelor judiciare de timbru în temeiul art. 21 din legea menţionată mai sus, Guvernul afirmă că, în conformitate cu informaţiile furnizate de Ministerul Finanţelor, în perioada 1995-2002 au fost formulate 2.638 de cereri în acest sens, dintre care 1.450 au fost admise. Sprijinindu-se pe aceleaşi informaţii, Guvernul afirmă şi că, în perioada menţionată mai sus, au fost formulate 211 cereri referitoare la reducerea taxelor de timbru aferente cauzelor civile, dintre care 133 au fost admise parţial sau integral.

45.Mai mult, Guvernul consideră că această cauză este diferită de Cauza Weissman şi alţii împotriva României (nr. 63.945/00, Hotărârea din 24 mai 2006), având în vedere că, în speţă, Ministerul Finanţelor nu era parte în procedură, spre deosebire de cauza menţionată mai sus.

46.Dimpotrivă, Guvernul consideră că această cauză este similară Cauzei V. M. împotriva Bulgariei (nr. 45.723/99, Hotărârea din 8 iunie 2006), în care Curtea a constatat lipsa încălcării dreptului de acces la instanţă. Guvernul observă că, în speţă, ca şi în cauza menţionată mai sus, reclamanţii au solicitat scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, cereri care au fost respinse. Guvernul observă că, în cauza menţionată mai sus, taxele judiciare de timbru se ridicau la 4% din valoarea solicitată, în timp ce în România aceste taxe reprezentau 1% din valoarea în cauză. De asemenea, el constată că salariul reclamantului Ioan Larco este egal cu salariul mediu din Bulgaria, adică 100 dolari americani (V.M. menţionată mai sus, § 52).

47.Guvernul mai subliniază că un element esenţial care a determinat Curtea să constate lipsa încălcării dreptului de acces la o instanţă este faptul că dreptul bulgar prevedea posibilitatea de a solicita scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru, or legislaţia românească oferă şi ea această posibilitate, în temeiul art. 21 din Legea nr. 146/1997. În cele două cauze, reclamanţii au făcut uz de această posibilitate şi cererile lor au fost respinse după ce au fost analizate de instanţe, care şi-au motivat succint hotărârile (V.M. menţionată mai sus, § 56).

48.Guvernul subliniază că în cauză a fost asigurat un just echilibru între interesul statului de a încasa taxele judiciare de timbru, pe de o parte, şi interesul reclamantului de a-şi susţine cererile în faţa instanţelor, pe de altă parte.

49.De aceea, Guvernul consideră că art. 6 § 1 din Convenţie a fost pe deplin respectat de către autorităţile române.

50.Reclamanţii nu au prezentat observaţii asupra acestei chestiuni.

51.Curtea observă că cererea cuprinde două laturi: prima se referă la lipsa de acces la o instanţă, iar a doua vizează echitatea procedurilor. Însă, având în vedere faptul că instanţele nu au analizat fondul acţiunilor, ci doar le-au anulat, Curtea apreciază că nu este necesar să analizeze separat cererea reclamanţilor referitoare la pretinsa inechitate a procedurilor (vezi Weissman şi alţii menţionată mai sus, § 32).

52.Curtea reaminteşte că art. 6 § 1 din Convenţie îi garantează fiecărei persoane dreptul de a sesiza o instanţă cu orice contestaţie referitoare la drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. Astfel, acest articol consfinţeşte un "drept la o instanţă", în cadrul căruia dreptul de acces, şi anume dreptul de a sesiza instanţa în materie civilă, nu constituie decât un singur aspect.

53.Cu toate acestea, la fel ca şi Guvernul, Curtea admite că, potrivit jurisprudenţei sale constante, "dreptul la o instanţă" nu este absolut. El se pretează unor limitări deoarece, prin însăşi natura sa, el impune o reglementare din partea statului care poate să aleagă mijloacele pe care să le utilizeze în acest scop. În această privinţă, Curtea reaminteşte că ea nu a exclus niciodată ipoteza că interesele unei bune administrări a justiţiei pot să justifice impunerea unei restricţii de natură financiară în accesul unei persoane la o instanţă (Tolstoy-Miloslavsky menţionată mai sus, p. 80-81, §§ 61 şi următoarele, şi Kreuz menţionată mai sus, § 59).

54.În ciuda marjei de apreciere de care dispune statul în materie, Curtea subliniază că o limitare a accesului la o instanţă nu este conformă art. 6 § 1 decât dacă are un scop legitim şi dacă există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele utilizate şi scopul urmărit (Kreuz menţionată mai sus, § 55).

55.În speţă, acţiunile în despăgubiri introduse de reclamanţi împotriva unei terţe societăţi comerciale au fost anulate pentru neplata taxelor judiciare de timbru (vezi paragrafele 22 şi 23 de mai sus).

56.În ceea ce priveşte în special obligaţia de a plăti în faţa instanţelor civile o taxă judiciară corespunzătoare cererilor formulate, aceasta nu poate fi considerată ca o limitare a dreptului de acces la o instanţă care ar fi, în sine, incompatibilă cu art. 6 § 1 din Convenţie.

57.Cu toate acestea, Curtea reiterează faptul că valoarea taxelor, apreciată în lumina circumstanţelor unei cauze concrete, inclusiv solvabilitatea reclamantului şi faza de procedură în care limitarea respectivă este impusă, sunt factori care trebuie luaţi în considerare pentru a stabili dacă partea interesată a beneficiat de dreptul său de acces la instanţă sau dacă, din cauza valorii taxelor, accesul la o instanţă a fost limitat într-o asemenea măsură încât dreptul este încălcat chiar în esenţa sa (Tolstoy-Miloslavsky menţionată mai sus, p. 80-81, §§ 63 şi următoarele, şi Kreuz menţionată mai sus, § 60).

58.Curtea observă că, în dreptul român, valoarea taxei judiciare de timbru este calculată sub forma unui procent din valoarea obiectului cauzei. Prin urmare, taxa este proporţională cu suma solicitată de reclamant. În ceea ce priveşte scopul legitim urmărit, Curtea poate admite că un astfel de sistem urmăreşte să limiteze cererile de chemare în judecată abuzive şi să strângă fonduri pentru bugetul justiţiei. Prin urmare, trebuie analizat caracterul proporţionat al limitării dreptului de acces la o instanţă în cauza de faţă, din cauza valorii taxelor solicitate (vezi, mutatis mutandis, Iorga împotriva României, nr. 4.227/02, § 41, 25 ianuarie 2007).

59.Curtea nu poate specula cu privire la soluţia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanţi şi nici cu privire la valoarea despăgubirilor solicitate. Cu toate acestea, ea observă că valoarea taxelor judiciare de timbru solicitate reclamanţilor era considerabilă în speţă, adică mai mult de 5.700 EUR pentru reclamant şi mai mult de 85.000 EUR în total pentru reclamante, în timp ce venitul lunar al reclamantului era de circa 112 EUR, iar reclamantele nu desfăşurau activitate (vezi paragraful 20 de mai sus).

60.Este adevărat că sistemul naţional prevedea pentru persoanele ce nu dispun de resurse suficiente posibilitatea de a obţine o scutire de la plata taxei judiciare de timbru. Totuşi, Curtea constată că, la data evenimentelor, Ministerul Finanţelor era cel care putea acorda o astfel de scutire (vezi, mutatis mutandis, Iorga menţionată mai sus, § 47).

61.Curtea nu contestă că, în cauza de faţă, spre deosebire de cauzele Weissman şi alţii şi Iorga menţionate mai sus, Ministerul Finanţelor nu era parte în procedură şi că reclamanţii, ca şi în cauza Iorga menţionată anterior, au făcut uz de posibilitatea de a îi solicita ministerului scutirea de la plata taxelor judiciare de timbru.

62.Cu toate acestea, Curtea observă că ministerul le-a respins cererile şi că instanţele naţionale, anulându-le acţiunile pentru neplata taxelor judiciare de timbru, nu au analizat decizia de refuz, limitându-se la a lua act că motivele acestui refuz nu prezentau relevanţă în cauză (vezi paragrafele 22 şi 23 de mai sus).

63.Pe de altă parte, Curtea observă că, la data de 9 mai 2002, acest minister, prin intermediul Direcţiei generale a finanţelor publice, a respins cererile reclamanţilor din cauza lipsei "cadrului legislativ pentru a răspunde la cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru" (vezi paragraful 21 de mai sus). O astfel de declaraţie nu corespunde cu afirmaţiile Guvernului referitoare la numărul cererilor de scutire admise de Ministerul Finanţelor în perioada 1995-2002 (vezi paragraful 44 de mai sus).

64.În orice caz, Curtea arată că din prevederile dreptului intern nu reiese că refuzul ministerului de a le acorda reclamanţilor o scutire de la plata taxelor judiciare de timbru, aşa cum s-a întâmplat în speţă, ar fi putut face, la data evenimentelor, obiectul unei contestaţii în faţa unei instanţe. Posibilitatea de a contesta în faţa instanţei deciziile direcţiilor generale ale finanţelor publice nu se referea decât la modalităţile de stabilire a taxelor de timbru (vezi paragrafele 26 şi 27 de mai sus). Or, reclamanţii susţin, în speţă, imposibilitatea de a obţine o scutire de la plata acestor taxe.

65.Prin urmare, Curtea nu poate subscrie argumentului Guvernului conform căruia cauza de faţă este similară cu cauza V.M. menţionată mai sus. În opinia Curţii, ceea ce distinge în mod esenţial cele două cauze este faptul că, în cauza V.M. menţionată mai sus, cererile de scutire de la plata taxelor judiciare de timbru au fost introduse la instanţe, care le-au analizat, ţinând cont de situaţia personală a reclamantului, acesta având şi posibilitatea unui recurs în faţa instanţei superioare (vezi V.M. menţionată mai sus, §§ 49, 54 şi 56). În plus, în această cauză, din motivele arătate mai sus, Curtea a recunoscut că autorităţile naţionale erau, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a aprecia elementele de probă prezentate în faţa lor şi, în cazul menţionat, pentru a evalua capacitatea reclamantului de a achita taxa judiciară de timbru datorată (vezi V.M. menţionată mai sus, § 55).

66.Curtea constată că, în dreptul român, Legea nr. 146/1997 a fost modificată prin Legea nr. 195/2004, care prevede că acordarea de scutiri, reduceri sau eşalonări pentru plata taxei de timbru ţine, de acum înainte, de competenţa instanţelor. Or, o asemenea posibilitate nu exista la data evenimentelor.

67.Având în vedere aceste elemente şi după o apreciere globală a faptelor, Curtea apreciază că, în speţă, statul nu şi-a respectat obligaţia de a reglementa dreptul de acces la o instanţă într-un mod care să corespundă cerinţelor art. 6 § 1 din Convenţie.

68.Prin urmare, Curtea constată că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie.

II. Asupra celorlalte pretinse încălcări ale Convenţiei şi ale art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie

69.Din perspectiva art. 8, 10 şi 17 din Convenţie şi a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie, reclamanţii se plâng de o încălcare a dreptului la respectarea domiciliului şi de atingerea adusă reputaţiei lor, din cauza executării unei hotărâri ce fusese suspendată.

70.Curtea constată că aceste capete de cerere sunt direct legate de cel analizat din perspectiva art. 6 § 1 din Convenţie şi le declară admisibile. Ţinând cont de concluziile sale referitoare la această prevedere, expuse la paragrafele 67 şi 68 de mai sus, şi în măsura în care nu poate specula cu privire la soluţia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanţi, Curtea apreciază că nu este cazul să analizeze separat temeinicia lor.

III. Asupra aplicării art. 41 din Convenţie

71.Conform art. 41 din Convenţie,

În cazul în care Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al Înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.

A. Prejudiciu

72.Reclamanţii solicită în total suma de 20.951.919 EUR cu titlu de daune materiale ("despăgubiri materiale" şi "despăgubiri contractuale") şi suma de 14.346.081 EUR cu titlu de daune morale.

73.Reclamantul mai precizează că "este imperativ să fie plătiţi următorii specialişti naţionali şi internaţionali: douăzeci de inventatori, douăzeci de cercetători ştiinţifici şi opt inventatori din Uniunea Europeană".

74.Guvernul consideră că cererile formulate nu respectă cerinţele art. 60 § 2 din Regulament, având în vedere că ele nu sunt detaliate şi nu sunt însoţite de niciun document justificativ relevant.

75.Guvernul consideră că nu există nicio legătură de cauzalitate între prejudiciul material pretins şi încălcarea denunţată şi că, prin urmare, aceste cereri trebuie respinse.

76.În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Guvernul observă că reclamanţii nu îşi susţin prejudiciul pretins.

77.Guvernul subliniază că în cauza Weissman şi alţii menţionată mai sus, Curtea a statuat că stabilirea unei încălcării constituie o reparaţie echitabilă suficientă pentru prejudiciul moral, după ce a constatat existenţa a două încălcări, şi anume pe cele ale art. 6 § 1 din Convenţie şi pe cea a art. 1 din Protocolul nr. 1.

78.Prin urmare, Guvernul invită Curtea să respingă cererile reclamanţilor - în temeiul art. 41 din Convenţie - ca neîntemeiate şi excesive.

79.Curtea observă că, în speţă, singurul fundament ce trebuie reţinut pentru acordarea unei reparaţii echitabile constă în faptul că reclamanţii nu au beneficiat de dreptul de acces la o instanţă pentru a solicita despăgubiri, încălcându-se art. 6 din Convenţie.

80.Pe baza elementelor de care dispune, ea consideră că reclamanţii nu au demonstrat că prejudiciul material pretins este efectiv rezultatul anulării acţiunilor din cauza neplăţii taxei judiciare de timbru (vezi, mutatis mutandis, Kudla împotriva Poloniei [MC], nr. 30.210/96, § 164, CEDO 2000-XI, Dactylidi împotriva Greciei, nr. 52.903/99, § 57, 27 martie 2003, şi Iorga, menţionată mai sus, § 64). În orice caz, Curtea nu poate specula cu privire la soluţia ce s-ar fi putut da cererilor formulate de reclamanţi dacă încălcarea dreptului de acces la instanţă nu ar fi avut loc. În consecinţă, nimic nu justifică acordarea unei despăgubiri reclamanţilor pentru acest motiv.

81.În ceea ce priveşte prejudiciul moral, Curtea acceptă că este posibil ca reclamanţii să fi suferit o frustrare din cauza anulării acţiunilor lor. Statuând în echitate, ea le acordă împreună suma de 2.000 EUR pentru prejudiciul moral.

B. Cheltuieli de judecată

82.Reclamanţii nu au solicitat rambursarea cheltuielilor de judecată.

83.Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care le-a solicitat. Prin urmare, în speţă, Curtea nu le acordă reclamanţilor nicio sumă cu acest titlu.

C. Majorări de întârziere

84.Curtea consideră potrivit ca valoarea majorărilor de întârziere să fie stabilită în raport cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu 3 puncte procentuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

În unanimitate,

CURTEA:

1.declară cererea admisibilă;

2.hotărăşte că a fost încălcat art. 6 § 1 din Convenţie;

3.hotărăşte că nu se impune analiza temeiniciei capetelor de cerere întemeiate pe art. 8, 10 şi 17 din Convenţie şi pe art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie;

4.hotărăşte

a)ca statul pârât să le plătească împreună reclamanţilor, în cel mult 3 luni de la data rămânerii definitive a prezentei hotărâri conform art. 44 § 2 din Convenţie, suma de 2.000 EUR (două mii euro) cu titlu de daune morale;

b)ca suma respectivă să fie convertită în moneda statului pârât la cursul de schimb valabil la data plăţii şi ca la această sumă să se adauge orice sumă care ar putea fi datorată cu titlu de impozit;

c)că, începând de la expirarea termenului menţionat mai sus şi până la efectuarea plăţii, această sumă va fi majorată cu o dobândă simplă egală cu rata dobânzii pentru facilitatea de împrumut marginal a Băncii Centrale Europene aplicabilă în această perioadă, majorată cu 3 puncte procentuale;

5.respinge cererea de reparaţie echitabilă în rest.

Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris la data de 11 octombrie 2007, în conformitate cu art. 77 §§ 2 şi 3 din Regulament.

Bostjan M. Zupancic,

preşedinte

Santiago Quesada,

grefier