Decizie nr. 187 din 8 mai 2003

Costica Bulai - preşedinte

Constantin Doldur - judecător

Kozsokar Gabor - judecător

Petre Ninosu - judecător

Şerban Viorel Stanoiu - judecător

Lucian Stangu - judecător

Ioan Vida - judecător

Nicoleta Grigorescu - procuror

Florentina Geangu - magistrat-asistent

Pe rol se afla soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 şi ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în Dosarul nr. 128/2003.

La apelul nominal se prezintă, personal, partea Gabriel Dorel Mincu, procedura de citare fiind legal îndeplinită.

Curtea dispune apelul şi în dosarele nr. 42C/2003 şi nr. 43C/2003, constatandu-se lipsa părţilor, faţă de care procedura de citare este legal îndeplinită.

Curtea, din oficiu, pune în discuţie conexarea dosarelor nr. 42C/2003 şi nr. 43C/2003 la Dosarul nr. 41C/2003, având în vedere ca au acelaşi obiect şi aceeaşi cauza. Partea prezenta şi Ministerul Public sunt de acord cu măsura conexarii. Faţa de aceste sustineri, pentru o mai buna administrare a justiţiei, Curtea, în temeiul art. 164 din Codul de procedură civilă, dispune conexarea dosarelor nr. 42C/2003 şi nr. 43C/2003 la Dosarul nr. 41C/2003.

Cauza fiind în stare de judecată, se da cuvântul părţii prezente Gabriel Dorel Mincu, care arata ca lasă la aprecierea Curţii soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate.

Reprezentantul Ministerului Public solicita admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, arătând ca sunt incalcate prevederile constituţionale ale art. 24. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, se apreciază ca excepţia de neconstituţionalitate este neîntemeiată, fiind vorba de o omisiune, ce nu intră în competenţa Curţii.

CURTEA,

având în vedere actele şi lucrările dosarului, constata următoarele:

Prin încheierile din 22 ianuarie 2003, pronunţate în dosarele nr. 128/2003, nr. 160/2003 şi nr. 161/2003, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 şi ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată din oficiu.

În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate instanţa arata ca din examinarea dispoziţiilor legale referitoare la situaţia inculpatului aflat în stare de arest rezultă ca legiuitorul a prevăzut garanţii suplimentare ale dreptului la apărare în favoarea acestuia, ţinând seama de starea de privare de libertate în care se afla şi care îi restrânge posibilitatea de a-şi exercită dreptul la apărare. De aceea, legiuitorul a impus regula ca judecata să se desfăşoare numai în prezenta inculpatului, regula instituită sub sancţiunea nulităţii absolute (art. 197 alin. 2 din Codul de procedură penală). Or, câtă vreme în faza punerii în executare a hotărârilor penale condamnaţii se afla, de regula, în executarea pedepsei, deci în stare de privatiune de libertate, este firesc ca acestora să le fie recunoscute aceleaşi garanţii ale dreptului la apărare ca şi în cazul inculpaţilor judecati în stare de arest. Altfel exprimat, o persoană aflată în stare de privatiune de libertate trebuie să se bucure în egala măsura de exercitarea dreptului la apărare, nefiind justificată o discriminare a persoanelor private de libertate în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii, în raport cu persoanele aflate în stare de arest preventiv. O astfel de discriminare aduce atingere egalităţii cetăţenilor în faţa legii, principiu înscris în art. 16 din Constituţie.

Cu privire la dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţa apreciază ca dispoziţia privind aducerea condamnatului la judecata "numai în cazul când i s-a agravat situaţia sau când instanţa considera necesară prezenta acestuia" este contrară prevederilor art. 24 din Constituţie, chiar dacă, potrivit art. 460 alin. 1 din Codul de procedură penală, instanţa de executare sau instanţa corespunzătoare acesteia este obligată sa desemneze un apărător din oficiu pentru condamnatul în stare de deţinere. Se mai arata ca, în absenta persoanei arestate de la judecata, exercitarea dreptului la apărare nu este garantată, deoarece absenta condamnatului îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şi formula şi susţine cererile şi apărările, de a solicita şi administra probele în apărarea sa. Rezultă ca, pentru ca dreptul la apărare să fie efectiv garantat, este necesar ca şi în cazul condamnatului aflat în stare de deţinere aducerea sa la judecata să fie obligatorie, iar nu condiţionată de aprecierea instanţei. În acest sens se invoca Decizia Curţii Constituţionale nr. 348 din 18 decembrie 2001, prin care s-a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 402 alin. 3 din Codul de procedură penală şi s-a constatat ca dispoziţia "numai dacă instanţa considera necesar", cuprinsă în acest text, este neconstitutionala, fiind contrară art. 24 din Constituţie referitor la dreptul la apărare. Or, câtă vreme este vorba tot despre situaţia unui condamnat aflat în stare de deţinere, iar formularea legii este, cel puţin în parte, identică, se apreciază ca este firesc ca şi concluzia referitoare la constituţionalitatea art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală să fie aceeaşi cu cea la care Curtea Constituţională a ajuns în privinta art. 402 alin. 2 din Codul de procedură penală. În concluzie, instanţa apreciază ca dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, fiind contrare atât art. 16 din Constituţie (întrucât se creează discriminarea, în ceea ce priveşte obligativitatea aducerii la judecata, între persoana arestata preventiv şi persoana condamnata definitiv, aflată în executarea unei pedepse), cat şi art. 24 din Constituţie (întrucât exercitarea dreptului la apărare de către o persoană privată de libertate presupune obligativitatea aducerii sale la judecata, indiferent de faza în care se afla procesul penal).

Cu privire la dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, instanţa arata ca şi acestea sunt neconstituţionale, fiind contrare, de asemenea, prevederilor art. 16 din Constituţie; de vreme ce judecata ce a avut loc în lipsa inculpatului arestat preventiv atrage nulitatea hotărârii şi deci casarea ei, aceeaşi trebuie să fie soluţia şi în situaţia condamnatului aflat în stare de deţinere. De aceea, arata instanţa, cazul de casare prevăzut trebuie să fie aplicabil deopotrivă şi în situaţia condamnatului privat de libertate, iar nu numai în situaţia inculpatului arestat preventiv. În caz contrar s-ar crea, în opinia sa, o discriminare între persoane aflate în aceeaşi situaţie, ceea ce ar aduce atingere principiului egalităţii în drepturi, consacrată prin art. 16 din Constituţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 24 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, încheierile de sesizare au fost comunicate preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului, pentru a-şi formula punctele de vedere asupra excepţiei de neconstituţionalitate ridicate. De asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 18^1 din Legea nr. 35/1997, cu modificările ulterioare, s-a solicitat punctul de vedere al instituţiei Avocatul Poporului.

Guvernul considera ca excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 şi ale art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, în raport cu prevederile art. 16 şi 24 din Constituţie, este neîntemeiată. Se arata în acest sens ca susţinerile conform cărora atât art. 385^9 alin. 1 pct. 5, cat şi art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală ar încalcă prevederile art. 16 şi 24 din Constituţie nu pot fi reţinute, deoarece în ambele situaţii cauza a trecut de "controlul" fondului şi al apelului, fiind respectate, sub toate aspectele, exigenţele impuse de un dublu grad de jurisdicţie. Mai mult, în cazul art. 460 din Codul de procedură penală, tocmai pentru a oferi garanţii suplimentare în vederea respectării dreptului la apărare, legiuitorul a prevăzut obligativitatea desemnării unui apărător din oficiu, în cazurile prevăzute în art. 171 din Codul de procedură penală, respectiv obligativitatea prezentei condamnatului în cazul când acestuia i s-ar putea agrava situaţia sau atunci când instanţa considera necesară prezenta lui. Se arata că nu sunt incalcate nici prevederile art. 16 din Constituţie, deoarece legiuitorul a adoptat soluţii diferite pentru situaţii diferite, în speta fiind vorba despre o persoană împotriva căreia s-a pronunţat o hotărâre rămasă definitivă, iar în cealaltă situaţie despre o persoană împotriva căreia nu s-a pronunţat o hotărâre rămasă definitivă. În ceea ce priveşte garantarea dreptului la apărare în cazul recursului, Guvernul invoca dispoziţiile art. 385^6 din Codul de procedură penală, care prevăd posibilitatea examinării cauzei în recurs sub toate aspectele. Se arata, totodată, ca omisiunile nu pot face obiectul controlului de constituţionalitate.

Avocatul Poporului apreciază ca dispoziţiile legale criticate sunt neconstituţionale, iar excepţia de neconstituţionalitate este intemeiata. Potrivit dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, exista posibilitatea ca inculpatul sa nu fie prezent la judecata, pentru ca participarea sa nu este obligatorie, potrivit legii. Totodată, din analiza dispoziţiilor art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală reiese ca un condamnat arestat poate să nu fie adus la judecata dacă instanţa apreciază în acest sens. De aici se desprinde concluzia ca se creează o discriminare între condamnatul arestat, pentru care instanţa de executare considera necesară aducerea la judecata, şi cel pentru care instanţa nu considera necesară aducerea la judecata.

Cu privire la dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, se arata ca acestea sunt neconstituţionale, deoarece prevăd ca condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa considera necesară prezenta acestuia, ceea ce contravine prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, care prevăd ca dreptul la apărare este garantat. Se considera, totodată, ca dispoziţia criticata contravine şi prevederilor art. 49 din Constituţie, deoarece instituie o restrangere nejustificată a exerciţiului dreptului la apărare. Se invoca, în acelaşi sens, Decizia Curţii Constituţionale nr. 348/2001 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 402 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului nu au transmis punctele de vedere.

CURTEA,

examinând încheierile de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi Avocatului Poporului, rapoartele întocmite de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, retine următoarele:

Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competenţa, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.

Dispoziţiile legale din Codul de procedură penală criticate ca fiind neconstituţionale sunt:

–Art. 385^9 (Cazurile în care se poate face recurs) alin. 1 pct. 5: "Hotărârile sunt supuse casării în următoarele cazuri: [...] judecata a avut loc fără participarea procurorului sau inculpatului, când aceasta era obligatorie, potrivit legii.";

–Art. 460 alin. 2 (Procedura la instanţa de executare): "Condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul când i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa considera necesară prezenta acestuia."

Excepţia a fost ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

În motivarea excepţiei privitoare la dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, instanţa arata ca acestea sunt contrare prevederilor art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul de apărare, deoarece prevăd ca la instanţa de executare condamnatul arestat este adus la judecata numai în cazul în care s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa considera necesară prezenta acestuia. Or, admiţând ca judecata ar putea avea loc şi în lipsa condamnatului arestat, dispoziţia legală respectiva încalcă dreptul la apărare al condamnatului lipsa, deoarece acesta, chiar dacă este reprezentat de un apărător din oficiu, nu îşi poate exercita pe deplin dreptul la apărare. Se mai susţine ca dispoziţiile legale criticate sunt contrare şi prevederilor art. 16 din Constituţie, referitoare la egalitatea în faţa legii, deoarece îl discrimineaza pe condamnatul care nu este adus la judecata, pentru ca se considera că nu i se va agrava situaţia sau pentru ca instanţa apreciază că nu este necesară prezenta lui, în raport cu acela care este adus la judecata.

Cu privire la dispoziţiile art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, instanţa afirma ca şi acestea ar fi contrare prevederilor art. 16 din Constituţie, deoarece "cazul de casare invocat trebuie să fie deopotrivă aplicabil şi în situaţia condamnatului privat de libertate".

Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constata următoarele:

I. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca acestea sunt contrare celor ale art. 24 din Constituţie, referitoare la dreptul de apărare, deoarece prevăd ca la instanţa de executare competenţa sa rezolve diferite situaţii privind executarea hotărârilor penale, între care şi soluţionarea unei cereri de liberare condiţionată, ca în speta, condamnatul arestat nu este adus, în mod obligatoriu, la judecata. Într-adevăr, textul prevede că cel condamnat, aflat în stare de arest, este adus la judecata numai în cazul în care i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa considera necesară prezenta acestuia. Or, lipsa condamnatului de la judecata, chiar în cazurile în care nu i s-ar putea agrava situaţia sau când instanţa apreciază ca prezenta sa nu este necesară, îl pune pe acesta în imposibilitatea de a-şi exercită personal dreptul la apărare, iar nu numai prin apărătorul numit din oficiu.

De altfel, în jurisprudenta sa, Curtea Constituţională a constatat neconstituţionalitatea unor dispoziţii ale Codului de procedura penală care lasau la aprecierea organelor judiciare aducerea învinuitului sau inculpatului în faţa acestora, deşi exercitarea deplina a dreptului la apărare reclama prezenta obligatorie a acestuia. Astfel, prin Decizia nr. 348 din 18 decembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 63 din 29 ianuarie 2002, Curtea Constituţională a constatat ca dispoziţia "numai dacă instanţa considera necesar", cuprinsă în art. 402 alin. 3 din Codul de procedură penală, este neconstitutionala, fiind contrară art. 24 din Constituţie. Soluţia şi considerentele din aceasta decizie sunt valabile, în principiu, şi în cauza de faţa.

De asemenea, Curtea observa ca prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie, referitoare la egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice, nu au incidenţa în cauza şi, prin urmare, nu se pune problema încălcării acestora prin dispoziţia legală criticata, deoarece nu exista o similitudine de situaţie între partea aflată în stare de libertate, care poate să se prezinte singura la proces, şi partea care se afla în stare de deţinere, care pentru a fi prezenta trebuie adusă la judecata din dispoziţia instanţei.

II. Referitor la critica de neconstituţionalitate a prevederilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, Curtea constata ca aceasta nu poate fi primită, deoarece aceste dispoziţii nu au un conţinut neconstitutional, iar susţinerea ca dispoziţiile nu se referă şi la condamnat este inadmisibila.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi (6) şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA

În numele legii

DECIDE:

1.Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată din oficiu de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală în dosarele nr. 128/2003, nr. 160/2003 şi nr. 161/2003 ale acelei instanţe şi constata ca prevederile art. 460 alin. 2 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale.

2.Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 385^9 alin. 1 pct. 5 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de aceeaşi instanţa în aceleaşi dosare.

Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.

Definitivă şi obligatorie.

Pronunţată în şedinţa publică din data de 8 mai 2003.

PREŞEDINTE,

prof. univ. dr. COSTICA BULAI

Magistrat-asistent,

Florentina Geangu